clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 30 decembrie 2009

Antologia Romanian Kukai (2007-2009)

Antologia este prefaţată de două notiţe semnate de Corneliu Traian Atanasiu, administratorul site-ului şi de Manuela Miga, antologator. În urma unui concurs online, cu haiku-uri apreciate prin vot de internauţi, Manuela Miga a selectat 82 de micropoeme din 3.400, bazându-se pe experienţa ei în exersarea diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate.
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.

Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

Romanian Haiku - Primul cocor

Primul cocor adună micropoeme din anul I de concurs şi are un Cuvânt înainte semnat de Corneliu Traian Atanasiu. Coordonatorul acestei iniţiative editoriale este Dan Norea autorul unui haiku de excepţie. Decorul funerar aduce tristeţe până şi animalelor rătăcite în cimitir. În faţa unei naturi artificiale, caprele sunt dezamăgite, descoperind obiecte cu altă funcţionalitate : '' flori de hârtie-/caprele groparului/ nefericite''( Dan Norea ). În spaţiul închis ( coliba ) se disting două obiecte, care simbolizează conştiinţa ( oglinda ) şi cunoaşterea ( lumânarea aprinsă ). Între ele se stabileşte o relaţie de contemplare, amintind într-o oarecare măsură de nocturnele preromantice : '' noaptea în colibă / în faţa oglinzii, / o lumânare '' ( Ion Untaru ).
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).

Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

vineri, 30 octombrie 2009

Adrénaline, haiku şi sport


La editura canadiană Vents d'Ouest a ieşit de sub tipar Adrénaline, o carte de haiku, o carte scrisă de poeţi din mai multe ţări. Antologia de haiku a fost coordonată de André Duhaime şi Hélène Leclerc.

Am tradus prefaţa şi o transcriu în ideea că autorii explică foarte bine ce au intenţionat să demonstreze publicând o astfel de carte. Sunt convinsă că iubitorii de haiku şi nu numai ei, vor descoperi o nouă faţă a haiku-ului modern.

„În secolul al XV-lea, poeţii japonezi Sokan şi Moritake au afirmat autonomia poemului scurt, apoi, în secolul următor, poetul Bashô a dat poemului hokku acele mari calităţi poetice. În secolul al XIX-lea, poetul Shiki, influenţat de pictură şi de folozofia Occidentului, creând astfel un pod între Orient şi Occident, a modernizat stilul şi temele terţetului care se numeşte acum haiku. Haiku-ul este un poem scurt care se inspiră din lumea în care trăieşte poetul. Dă impresia unei clipe particulare, ca un semn pus în marea carte a timpului care trece. Cu siguranţă, el marchează detaliul. Scris în trei linii, este, cu siguranţă, cel mai scurt poem din lume.

Lăsând la o parte natura care pare un şir de anotimpuri, cele mai multe îşi găsesc inspiraţia în viaţa lor familiară imediată, activităţile profesionale, sociale, culturale sau chiar în timpul liber. Poeţii sunt deschişi vieţii contemporane, activităţii, temelor care îi impresionează astăzi. Pixeli, prima lucrare din această colecţie, abordează tema tehnologiei noi; Adrénaline este o culegere de haiku referitoare la sport!

Asemeni atletului, haiku-istul trebuie să facă dovada preciziei şi intensităţii. Aparenta simplitate a cuvintelor poetului este înşelătoare şi se poate compara cu aparenta lejeritate cu care atleţii se mişcă după ce au repetat de mii de ori. Totul pare simplu... şi totuşi! Practicarea haiku-ului este un sport exigent, dar el ascute simţurile şi ne determină să fim atenţi la noi şi la ceea ce ne înconjoară; ea ne învaţă de asemenea să ne întrebăm în legătură cu corectitudinea cuvintelor şi a potenţialului lor evocator.

Revenind la realitate, să facem o oprire asupra miilor de secunde care se succed. Să ne oprim, să vedem ceea ce arată autorul, să vedem ce este cu această minge sau acest glonţ, această bâtă sau această rachetă, această ramă sau acest ghidon... Şi să scrie aceasta, în doar câteva cuvinte.

Schi, hochei, tenis, jogging, nataţie, soccer... Dacă, la prima vedere, sportul a părut să nu fie poetic, el se prezintă ca o sursă veritabilă de inspiraţie, ceea ce veţi constata citind prezenta lucrare.

Noi credem că un haiku poate impresiona persoane care trăiesc acelaşi efort şi aceleaşi emoţii, acelaşi succes şi aceeaşi... oboseală! Cuvintele poetului se prelungesc în amintirile cititorului şi poate aceleaşi amintiri ale cititorului produc cuvintele poetului.

André Duhaime et Hélène Leclerc”

Poemele acceptate din România sunt:

une goutte de sueur
tombe sur le tatami -
dehors il pleut
(Mircea Teculescu)

o picătură de sudoare
cade pe tatami -
afară plouă

şi

Après-midi –
dans le jardin fleuri
il fait du tai-chi
(Maria Tirenescu)

După-amiază –
în grădina înflorită
el face tai-chi

(tai-chi, tajiki, taijuquan… )

M-am oprit la câteva haiku-uri din carte. Doar la cele scrise de André Duhaime şi Hélène Leclerc. E o alegere subiectivă, recunosc, dar nu i-am întrebat pe ceilalţi autori dacă sunt de acord să le citez poemele.

Poemele următoare îi aparţin lui André Duhaime:

à la Cage aux Sports
huit super écrans et popcorn
pour les vrais fans

la Casa Sporturilor
opt super ecrane şi popcorn
pentru adevăraţii fani

panini au jambon et fromage
le choix d’Annie Martin
volley-ball de plage (JO 2004)

panini cu jambon şi brânză
alegerea lui Annie Martin
voley pe plajă (JO 2004)

maurice richard... 9
wayne gretzky... 99
haiku... 999@hotmail.com

(adresa de e-mail este a realizatorilor lucrării)

La ligne brisée”
parler d’acteurs et de boxe
et du cancer d’une mère

„Linia spartă”
a vorbi despre actori şi box
şi despre cancerul unei mame

hokey sur la rue
un motton de glace et jouent
des garçons en bottes

hochei pe stradă
o bucăţică de ghiaţă şi joacă
băieţii în cizme

pendant que joues rougies
les enfants patient
les papas jasent

în timp ce obrajii roşesc
copiii aşteaptă
taţii bârfesc

Hélène Leclerc a scris:

père et fil
côte à côte sur le divan
pour le match de basket

tată şi fiu
alături pe divan
pentru meciul de baschet

l’enfant parti
oublié sur le comptoir
son linge d’édu

copilul plecat
uitat pe tejghea
echipamentul desport

au sous-sol
l’exercices neuf accumule
la poussière

la subsol
exerciţiul nou strânge
praful

rangée au grenier
une raquette de tennis
sans filet

aşezată în pod
o rachetă de tenis
fără fileu

soirée d’automne
l’enfant avec son gros cartable
de cartes de hockey

seară de toamnă
copilul cu ghiozdanul său mare
legitimaţia de hochei

samedi après midi
dans l’air frais de l’aréna
une odeur de frites

sâmbătă după-amiază
în aerul proaspăt din arenă
miros de cartofi prăjiţi

en pantoufles
il mime le but de Kovalev
au ralenti


în papuci
el mimează golul lui Kovalev
pe îndelete

traces dans la neige
la ligne sinueuse
d’une bicyclette

urme pe zăpadă
linia sinuoasă
a unei biciclete

leçon de ski alpin
à toute vitesse aboutir
dans le sous bois

lecţie de schi alpin
cu toată viteza se duce
într-un copac

marți, 20 octombrie 2009

Haiku, haibun, haiga - De la un poem la altul - Valentin Nicoliţov

George Bădărău

Antologia lui Valentin Nicoliţov (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2008) cuprinde poeme haiku, haibun, haiga în limbile română, engleză, franceză şi precizări terminologice în legătură cu aceste specii literare. Interesante sunt frazele despre haiga, specie mai puţin cunoscută în literatura româneasca şi temele haiku-ului modern: teme din mediu urban, zonele dezafectate în care au trăit oamenii şi în care au mai rămas câte un câine vagabond, aurolacii şi cerşetorii de la intrările de metrou, o stradă pustie cu un indicator la colţ. Prima secţiune a cărţii reprezintă o selecţie de poeme haiku. Permanenţa interogaţiilor existenţiale este evidenţiată în prima zi a anului. Timpul prezent se suprapune peste timpul trecut, continuitatea şi fragmentul se asociază în aceeaşi imagine filmică, într-un haiku de o mare simplitate, la nivel constatativ: ''Prima zi din an-/ rămân întrebările / din anul trecut''. Atmosfera latină, văzută cu ochiul turistului, împrumută ceva din decorul filmelor neorealiste, aducând în prim-plan civilizaţia de periferie, cu ferestre murdare, camuflate de rufele întinse la uscat. E un interior, care aparent se refuză contemplatorului: ''Turist la Napoli /ferestre murdare / cârpe la uscat ''. Revenind obsesiv la prima zi a anului, poetul se lasă cuprins de vraja cotidianului, de mirajul erotic sugerat de calendarul cu femei goale, sau se mulţumeşte să admire pozele din albume de vacanţă: '' Prima zi din an- /privesc fotografii / de astă vară . ''O noapte, care ar trebui să fie întotdeauna fascinantă, este dominată de tristeţe, are arhitectură sărăcăcioasă şi un univers reprodus ca în peştera lui Platon. Într-o casă pustie, locuiesc doar imagini care animă discret atmosfera dezolantă: ''Noapte de An Nou- /doar poze pe pereţi / în casa pustie''. Noua perspectivă a ghiocelului, de cele mai multe ori, are la bază reveria romantică, lumea amintirilor, vremurile de altădată: ''Primul ghiocel.../îl cumpăr să-mi amintesc / de tinereţe.'' Primăvara e un anotimp al dezlănţuirilor vegetale dar şi sexuale, sub semnul soarelui, când femeile privesc un cuplu canin, cuprins de febra împerecherilor; o imagine vizuală cu conotaţii care trimit la psihanaliză : ' Soare de april /două femei privesc /doi câini împerecheaţi.'' Un alt haiku se caracterizează printr-un decor luxuriant, în care ornamentalul şi sentimentalul se completează. Mai întotdeauna, cireşul este admirat pentru valoarea lui plastică. În acest cadru superb se perindă perechile de îndrăgostiţi, mereu altele, care asigură continuitate sentimentului erotic, dar şi graţie, simetrie, mişcare domoală, extaz: ''Cireşi în floare- /şi o altă fată la braţ /cu un alt băiat.'' Uneori, zilele de primăvară aduc o notă de nostalgie în peisajul proaspăt. Abundenţa vegetativă nu poate înlocui lipsa mamei, într-un spaţiu intim, familiar, care este grădina. În câteva cuvinte, poetul sugerează condiţia efemeră a omului, în raport cu veşnicia naturii: ''Zi de martie -/învie doar florile /în grădina mamei.'' Într-un alt micropoem este poetizat'' balconul '', prelungire a spaţiului interior, între cer şi pământ, marcat de singurătatea poetului. Comuniunea om- natură este reliefată printr-o imagine tactilă, în care, fiinţa gânditoare este atinsă de o floare. Numele acesteia, ''muşcată'', amplifică răscolul simţurilor, amintind de analogia femeie - floare: ''Singur în balcon- / floarea unei muşcate/ îmi atinge faţa ''. Noaptea de vară nu are note coşbuciene, fiind mai degrabă o meditaţie, o răsfrângere în propria-i conştiinţă, simbolizată de lună, acum un succedaneu al oglinzii. E o imagine vizuală a depărtărilor şi a contopirii pământ - cosmos: ''Noapte de vară- /privesc de unul singur / omul din Lună''. O altă noapte de vară înfăţişează teluricul în ceea ce are mai banal, construit pe opoziţia ''sunet- zgomot''. Melodiosul concert al greierilor este întrerupt brusc de zgomotosul şi enervantul sforăit al bunicului. În ultimele versuri distingem şi opoziţiile: senectute- tinereţe; urieşenie- miniatural: ''Noapte de vară- / sforăind bunicul /alungă greierii.'' Un excelent micropoem are o notă teatrală, clovnescă, reliefând mişcările unei marionete cu înfăţişare tragicomică. Pe neaşteptate, au loc dezlănţuiri stihiale, menţionate într-un fragment de buletin meteo. În linia lui George Topârceanu, poetul recurge la personificare pentru a sugera starea de panică, dar nu starea plantelor, ci a unei sperietori cu atribute umane: ''Vine furtuna- /sperietoarea-şi strânge/ vechile zdrenţe.'' Într-o noapte adâncă, artistul are presentimentul morţii, auzind cântecul cucuvelei. În folclorul românesc, pasărea are viziuni thanatice, înfioară şi este izgonită de peste tot. De data aceasta , simbolul funerar se încarcă de mister, în urma transferării păsării din spaţiul teluric în cel cosmic: ''Noapte adâncă-/cântecul cucuvelei/ vine din Lună.'' Altădată, constatăm un conflict nedeclarat între om şi micile vietăţi care, cu bâzâitul lor, fac nopţile chinuitoare. O acumulare de consoane dă expresivitate unei metafore fonetice, semnificând bâzâitul ţânţarului, iar jocul vocalelor din următoarele versuri sugerează chinul nocturn: ''Ţânţar bâzâind- / nu voi putea să dorm / nici noaptea asta.'' Un ritual în plină desfăşurare este cel al băutorilor de bere. Imaginea statuară a acestora, cu paharele goale în mâini, a devenit o măsură a timpului torid. Sfârşitul ritualului echivalează cu sfârşitul anotimpului călduros: ''Băutori de bere / cu pahare goale-/sfârşitul verii.' 'Un peisaj autumnal ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi rătăcit un fluture, într-un univers artificial. E o ultimă secvenţă din peripeţiile micii vietăţi atrase de floarea din plastic. Antiteza fluture - floare semnifică opoziţia ''viaţă - moarte'', sau altfel spus , fluturele se îndreaptă spre neant: '' Zi de toamnă -/un fluture poposit / pe floarea din plastic.'' În unele micropoeme, poetul dezvoltă teme din actualitate, poetizând elemente ale civilizaţiei moderne, între care şi ''becul''. Tema esenţială este ''ameţeala'' surprinsă în plan terestru, dar şi în văzduh. În primul plan, reperul este reprezentat de poet pe o terasă, iar în cel de-al doilea plan, obiectul în jurul căruia se învârte o molie este ''becul'': ''Singur pe terasă / şi o molie ameţită / în jurul becului .'' Câteva elemente de pastel aflăm într-un haiku pe tema degradării materiei, a trecerii timpului, având ca punct de plecare opoziţia ''viaţă- moarte''. În atmosfera simbolistă, omul îşi măsoară existenţa cu semnele morţii vegetale, undeva, într-un parc, pe o bancă: ''Frunze moarte / lângă tine pe bancă -/ încă o toamnă...'' Comuniunea omului cu natura este secretă, intimă, presupunând asocieri neaşteptate (frunză - iubită ), la vreme de seară. Iubita a plecat asemeni ultimei frunze: ''Seara a plecat / ultima frunză din ram,/ dar şi iubita. ''Aşadar, degradarea vegetală se asociază cu degradarea sentimentală. Într-un alt micropoem sunt reliefate ritmurile morţii, în spaţiul parcului, unde două obiecte au valoare de simbol: balansoarul semnifică timpul universal, iar'' frunza'' simbolizează timpul biologic, efemer. Prin asocierea lor, poetul sugerează armonia cosmică, echilibrul, nevoia de ritm, finit şi infinit: ''Plimbare prin parc-/ un balansoar leagănă / o frunză moartă. ''Motivul melcului, de sorginte barbiană, apare într-un haiku, unde două obiecte prevestesc schimbări ale vremii : ''melcul'' îngheţat şi ''frunzele'' uscate. Acestea fac parte dintr-un decor funerar, care permite interpretări ezoterice. În final, se exprimă o stare neliniştitoare: ''Un melc îngheţat / printre frunze uscate-/ vine iarna grea.'' Rar întâlnim într-un text liric analogia ''cimitir- spital''. Un micropoem dezvoltă acestă temă, înfăţişând cimitirul cu cruci acoperite de zăpadă. Culoarea face trimitere la saloanele de spital şi atmosfera devine înfricoşătoare pentru un posibil vizitator: ''Zi de vizită / Pe crucile din cimitir / un strat gros de nea.'' Linişte, singurătate, atmosferă glacială într-un micropoem în linia liricii de notaţie; un micropoem care sugerează însingurarea prin adjective: '' adâncă'', '' părăsită'', '' mari'' , acumulări de ninsoare, cadenţe hibernale învăluind necuprinsul. În observaţia iniţială referitoare la'' linişte'' intuim o stare de nelinişte, iar analogia poetului cu o ''casă părăsită'' este previzibilă: '' Linişte adâncă /Pe casa părăsită / ninge cu fulgi mari ''. Alteori, metamorfozele naturii sunt asociate cu închiderea stagiunii la circ. La urma urmei intrarea în moarte ('' prima ninsoare '') poate fi interpretată ca un spectacol tragic, în care arta se salvează migrând spre un context favorabil. Dar totul depinde de spectator? se întreabă laconic, poetul : ''Prima ninsoare-/ circul ambulant pleacă./ Spre ţări mai calde?''. Într-o iarnă răscolită de viscol, pe o stradă, abia se zăreşte o bătrână cu o pisică în braţe. E o stampă de epocă în care senectutea, decrepitudinea se află în consonanţă cu glacialitatea naturii. Bătrâna este adusă din folclorul românesc, iniţiată în tainele vrăjitoriei, purtând în braţe un adjuvant magic, în care recunoaştem pisica: ''ninge viscolit -/pe stradă o bătrână / c-o pisică -n braţe ''.Atunci când întunericul se amestecă involuntar cu amorţeala frigului, atmosfera devine halucinantă, cu obsesii erotice şi poetul descoperă lenjeria intimă a vecinei, pe o sfoară. E o imagine cu efect de narcotic, în care bănuim, dincolo de atmosfera îngheţată, combustiile interioare ale contemplatoruluin: ''Seară de iarnă-/ chiloţii vecinei / îngheţaţi pe sfoară''. Din nou în imaginarul civilizaţiei moderne; un restaurant pustiu, unde două fiinţe savurează plăcerea alcoolului: poetul şi o muscă rătăcită. Aici solitudinea se completează cu dizgraţiosul reprezentat de mica zburătoare: ''Restaurant gol -/ doar eu şi o muscă bem/ halba cu bere.' Trecerea timpului este semnificată în stil sorescian, de mijloacele de transport. Şi undeva, într-un cadru balcanic, o femeie smolită la faţă, întrerupe reveria, cerând o ţigară. E o secvenţă temporală decupată din timpul universal, care aduce în prim-plan o ţigancă, interesantă prin nota exotică şi prin atributele fertilităţii: ''Tren de călători-/ o ţigancă c-un copil / cere -o ţigară.'' Altădată, încăperile au aspect de muzeu cu obiecte care tulbură vizitatorul prin valoarea simbolică. Ele sunt auxiliarele organelor de simţ, care au dispărut în lumea amintirilor: ''Curăţenie-/pe masa bunicului/ ultimii ochelari''. Dacă altădată restaurantul era pustiu, acum gălăgia din bar, rotocoalele de fum, ochii injectaţi de băutură, configurează un tablou obişnuit , pe tema banalului. Printr-o enumeraţie succintă, poetul evidenţiază nimicurile zilnice, dintr-o gară, în care sosirile se intersectează cu plecările : ''Bufetul gării/ fum, vodcă, ochi înroşiţi/ şi gălăgie''. Raportul dintre realitate şi ficţiune este evidenţiat de o molie şi de imaginea filmică. Din spaţiu interior (dulapul) o molie zboară finalizând într-un picaj, care deteriorează ficţiunea. Acest salt aminteşte de atitudinea broscuţei, din poezia clasică japoneză: ''Zburând din dulap / o molie pe ecran/ strică programul''. Cu tot dramatismul ei, viaţa are şi secvenţe fascinante. Împrumutând de la romantici tema ''lumea ca teatru'', poetul imaginează încântat un spectacol comic, întrerupt de căderea cortinei. Aceasta desparte lumea noastră, de lumea cealaltă şi revenirea la realitate este dureroasă: ''Cortina cade/ s-a sfârşit comedia / rămân cu drama." Având la bază acumularea de imagini, eul liric schiţează portretul iubitei în linii domoale, insistând asupra ochilor, a strălucirii lor, mai presus decât a cerului senin. Metafora este de sorginte populară, câştigă în concizie, expresivitate, unduire melodică: ' Cerul senin-/ mai multe stele-n ochii/ iubitei mele.'' Aceeaşi temă apare într-un alt haiku; se schimbă culoarea ochilor, unitatea temporală, dar se menţine strălucirea ochilor negri, blagieni, din '' Izvorul nopţii''. Aceştia sunt succedaneele luminilor după stingere: ''Sting luminile-/mă ghidează strălucitori / negri, ochii tăi''. Într-un amurg, se conturează dualitatea ''corpul iubitei- umbra corpului'', aceasta din urmă având atribute existenţiale proprii. Umbra nu este o răsfrângere a materiei, are independenţă şi ar dori să se desprindă de corp, ca în prozele romanticilor. Dar destinul nemilos o împinge în întunericul care se revarsă treptat: '' Apus de soare-/ la plecare umbra ta / ar mai rămâne ''. Un portret schiţat , în câteva linii cenuşii, înfăţişează atmosfera unui cimitir, în care poetul rătăceşte îngândurat. În aceste cadre, solitudinea se amplifică, deşi poetului îi ţine companie o pasăre cu însuşiri malefice. Imaginea vizuală se îmbină cu imaginea auditivă, reliefând un contrast coloristic, ameninţător, de natură simbolistă: ''Singur prin cimitir-/ doar o cioară croncăne / pe-o cruce albă.'' În acelaşi cimitir trist, în care s-a aşternut de multă vreme tăcerea, poetul constată cu amărăciune, condamnarea la anonimat. Dezlănţuirea stihială şterge orice urmă, până şi inscripţiile de pe crucea bunicului. În lipsa acestora, capul este invadat de "amintiri'' care mută privirea contemplatorului din afară, înlăuntru: '' Nu mai sunt litere/ pe crucea bunicului-/ doar amintiri...'' Un alt haiku are la bază enumerarea unor obiecte cotidiene, exprimate de substantive cu un grad mare de simbolizare, care au fost aşezate într-o anumită ordine. O zi începe cu o cafea şi după multe peripeţii se termină cu maşina salvării; o zi sau poate o viaţă : ''Încep înc-o zi :/ cafea, tramvai, metro/ sirena salvării.'' O altă secţiune din cartea lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haibun, finalizând întotdeauna cu un haiku, un micropoem care sintetizează mesajul textului în proză. Un eseu scurt se referă la o sectă religioasă din India, care susţine protejarea vieţuitoarelor. E un prilej minunat pentru poet de a medita asupra condiţiei umane. Oare nu ar trebui protejate şi fiinţele umane? Dar până atunci, solitudinea sfâşie totul în jur, căminul este pustiu şi păianjenul se clatină abia perceptibil, în pânză: ''În casa goală / nu m-aşteaptă nimeni- /doar un păianjen'' ("Cum putem deveni mai buni''). În câteva fraze de memorialistică este evidenţiat comportamentul păsărilor: sentimentalismul vrăbiilor, egoismul turturelelor şi mai apoi, indiferenţa umană. În haiku, o perdea a căzut între lumea reală şi cea imaginară, iar dincolo de ea, totul se reduce la lupta pentru existenţă a micilor zburătoare: "Privesc prin perdea-/ pe-o coajă de pâine /se bat două vrăbii'' (''Păsările''). Alte însemnări aduc în planul din faţă, toamna cu melancolii, amintiri, rătăciri prin laboratorul intim de creaţie, primele exhibiţii culturale româno-nipone, care l-au apropiat pe poet de natură. În atmosfera autumnală, frunzele se rotesc în căderea lor, de parcă ar vrea să sugereze perfecţiunea şi lentoarea morţii : ''A sosit toamna / frunzele-n rotire lină-/ moarte uşoară''. Prin analogie cu natura, înţelegem condiţia efemeră a omului - o frunză melancolică, alunecând în ritmuri romantice spre moarte. Într-o seară ploua mărunt, ceaţa acoperise vârfurile copacilor, avertizând asupra consecinţelor nefaste, şi în pomul gol, rămăsese un măr ca un simbol al rezistenţei în faţa dezlănţuirii stihiale: ''Doar un singur măr/ în pomul fără frunze. Şi vine iarna...'' (''Anotimpul amintirilor''). Un alt haibun reprezintă o meditaţie despre zborul fluturelui şi îşi are izvoarele livreşti într-un micropoem al japonezului Kawai Sora. În zborul acestuia nu trebuie să distingem doar frumuseţe şi armonie, ci şi lupta pentru supravieţuire. Conştient că natura nu trebuie privită în mod simplist, poetul îşi exprimă observaţia subtilă, în trei haiku-uri de mare profunzime. Distrugând plasa de păianjen, fluturii nu vor mai dansa în aer în celebrele lor arabescuri, dar vor fi în siguranţă. O primă secvenţă evidenţiază romantismul unui cuplu, în parc, unde soseşte un mesager al morţii, cu victima în cioc: ''Noi doi pe-o bancă./O turturea soseşte / c-un fluture-n cioc ''. Altădată, atmosfera thanatică este surprinsă în mediul acvatic, imaginând la nivel miniatural, pânza de corabie, dar şi consecinţa capturii: ''Plutind pe apă,/pânza de corabie:/ fluturele mort.'' Din ignoranţă, omul ucide fluturele, luându-i polenul din aripi, iar interogaţia retorică amplifică dramatismul situaţiei. Amprenta rămasă pe deget este mărturia inocenţei sau ignoranţei: ''Polen pe deget.../ Cine poate învia/ fluturele alb?'' (''Fluturii"). Într-un alt haibun este evocată figura spirituală a unui prieten, care a dispărut pe neaşteptate, în lumea umbrelor. Prietenul apare în trei ipostaze diferite: ''muribund'', într-un salon de spital; ''fantomă'', plimbându-se în parc şi '' inscripţie'', pe-o piatră de mormânt. În ultimul haiku, suferinţa este exprimată enunţiativ, în trei versuri cu o tăietură elegantă, asociate pentru a evidenţia o atmosferă terifiantă. Obiectele exprimate prin substantive comune, sunt însoţite de atribute expresive: ''Cimitir pustiu./ Pâlpâit de candele / croncănit de ciori'' ("Prietenul ''). În ultimul haibun, poetul se lasă în voia reveriei, întorcându-se în timp, în universul inocent, copilăros, la casa părintească. Acum comuniunea cu natura este relevată de existenţa unui nuc, încărcat de mister, ca şi salcâmul moromeţian. Mai întâi, poetul îşi aminteşte de răpăitul nucilor pe acoperiş, cu tulburări existenţiale şi insomnii: ''Nopţi cu insomnii-/ Pe acoperiş iarăşi / dansul nucilor.'' Apoi descrie casa părintească, pustie, înconjurată de bălării, cu un nuc bătrân , care se apleca tot mai mult peste locuinţa şubredă. Un trăznet a căzut în mijlocul curţii, pereţii casei s-au clătinat, nucul a început să geamă, acoperişul a pârâit, o creangă uriaşă, înnegrită, s-a prăbuşit peste locuinţă. A doua zi, poetul a înţeles că nucul i-a salvat viaţa şi s-a grăbit să poetizeze acest simbol al rezistenţei, în faţa forţelor nefaste ale naturii. Într-un haiku a asociat decrepitudinea copacului şi manifestarea zgomotoasă a unor păsări, pentru a reliefa singurătatea. Din urieşenia nucului răzbat bocetele morţii reunite într-un concert: ''În nucul bătrân/ concertul ciorilor. / Singurătate'' (''Nucul ''). Ultima secţiune a cărţii lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haiga (un poem haiku însoţit de o pictură alb -negru sau color). Pentru grafica poemelor haiga, autorul a apelat la Alexandra Ivoylova, din Bulgaria. Aceeaşi temă obsesivă a solitudinii deschide noua serie de micropoeme. Prin fereastra deschisă, natura trimite ca mesager, o frunză. În timp ce fereastra reprezintă o deschidere spre macrocosmos, frunza asigură comuniunea om-natură, improvizând o uvertură la marele spectacol al morţii: ''Singur în casă. /Prin fereastra deschisă / intră o frunză''. În desen, spaţiul ferestrei este ocupat de ramuri, care amintesc de radiografia corpului omenesc, iar frunza (în centrul imaginii) agonizează înainte de a se desprinde. E un tablou, un decupaj vegetal sau un desen primitiv peste pielea cafenie a vânătorului ancestral. Un alt motiv frecvent în poezia haiga este cel al "sperietorii'', ilustrat în manieră tradiţională. Aceste marionete în zdrenţe au efecte doar în lumea păsărilor, în timp ce pentru om ele sunt jucării naive şi simpatice. Mai întâi câteva precizări temporale, apoi o schiţă fugară a sperietorii pe care dorm fluturii roşii: ''Solstiţiul verii./ Pe sperietoare dorm / doi fluturi roşii.'' În desen, configurarea sperietorii e de natură comică, redusă la câteva linii, o pălărie pleoştită şi două zdrenţe, de care se atârnă în disperarea lor, fluturii. Motivul bufniţei, preluat din folclor, se regăseşte într-un poem haiga, în tonurile roşietice ale amurgului, când această pasăre nefastă tulbură prin imobilitate: ''Grădina-n amurg./ O bufniţă mare / mă priveşte fix ''. În centrul desenului, o bufniţă mare, cu ochi rotunzi, nemişcaţi, pare să iradieze mulţimea de linii frânte, care se întretaie, se răsucesc, se pierd. Un haiga expresiv, atât în structura haiku-ului cât şi în simbolistica desenului poate fi o meditaţie pe tema condiţiei efemere. Deşi, aparent, textul are ca referent omul de zăpadă, poetul ţinteşte mult mai departe. Aşadar, un sfârşit de iarnă, anunţat pe un ton neutru, ca o simplă constatare; au rămas trei obiecte: un morcov, o tingire, o mătură. Doar acestea au rezistat metamorfozelor şi reprezintă mărturia unei existenţe parodice: ''Zăpada s-a dus:/ un morcov şi-o tingire / lâng-o mătură...''. În universul domestic, desenatoarea le-a aşezat într-un ungher, îngroşându-le formele, până la robusteţe, în tonuri gri şi umbre intense. Într-un alt haiga, monotonia toamnei este obositoare, enervantă, cu ploi ţârâitoare, dar favorabilă inspiraţiei, melancoliei şi reveriilor fără sfârşit. Pe foi albe, se preling încet gândurile, odată cu intemperiile care degradează, în secret, materia: ''Ploaie de toamnă. / Gândurile se preling / pe foaia albă ''. Desenatoarea şi-a imaginat o foaie cu câteva cuvinte scrise în limba franceză, care transfigurează starea de spirit. Şi în haiga sunt teme moderne , valorificate atât în haiku-ul sugestiv cât şi în desen. În salon fascinează concertul de pian, în opoziţie cu ploaia care bate cadenţa prin fereastra deschisă. E o deschidere a artei spre universal, care estompează vocea interjecţională a ploii: ''Concert de pian./ Prin fereastra deschisă /tic-tacul ploii''. În desen, doar umbrele amintesc de ploaia care cade pieziş în grădină. Într-un alt text, prin ploaia călduţă aleargă două umbrele. Imaginea lor personificată întreţine o stare emoţională deosebită: ''Două umbrele / fug prin ploaia de vară :/ îndrăgostiţii.'' Existenţa cuplului poate fi bănuită şi în desenul graţios al umbrelelor, sub care se ascund tinerii. În stradă, obiectele se deplasează, iar tinerii profitând de camuflaj dispar din ''tablou''. Un alt poem haiga evocă mormântul mamei, acoperit de tristeţe, cu semnele eternităţii vegheate de o ''floare pitică". Această opoziţie între masivitatea lespedei şi gingăşia unei flori amplifică durerea poetului, care se pierde în explicaţii de natură spaţială, având nostalgia departelui: '' Mormântul mamei / doar c-o floare pitică. / Am fost departe...'' La fel de profund se manifestă desenatoarea, imaginând cavoul, în faţa căruia se răsucesc plantele aflate în suferinţă.

George Bădărău

marți, 13 octombrie 2009

Utta -Siegrid Koning - "Roşu-Galben sub cea de-a doua rază..."

George Bădărău

Un volum cu secvenţe şi fotosecvenţe în stil tanka a apărut la Editura ''Cetatea Doamnei'', Piatra Neamţ, 2008. E o lucrare în miniatură, intitulată:''Roşu-Galben sub cea de-a doua rază...'', care aduce în prim-plan un itinerar spaniol şi...nu numai. Călătoria a fost un pretext pentru numeroasele poeme în stil tanka, uneori decorative, alteori filosofice. Un text înfăţişează geografia marină, cu un traseu dificil care îşi găseşte corespondent în configurarea destinului. Aflat undeva, la intersecţia spaţiului terestru cu cel acvatic, drumul reprezintă un loc nimerit pentru contemplarea unui ton coloristic, odihnitor, a unor elemente pământene şi uranice: ''Drum întortocheat/între stâncă şi mare/ nimic altceva -/crem, albastru, albastru/piatra, apa, văzduhul''. De la spaţiul terestru, privirea se înalţă triumfătoare, spre cer ca în mitul solar. De data aceasta, vehiculul cosmic este închipuit de un pescăruş, în care se regăseşte poeta, având senzaţia frigului, aproape de soare. Această opoziţie întreţine explicit singurătatea: ''Soarele jilav,/tot mai sus pescăruşul/zgribulindu-mă -/nimic deosebit/când simt singurătatea. ''Noaptea, lumina lunii este fascinantă. Ea încearcă să dezvăluie urmele unei lumi dispărute, care ar putea renaşte eminescian din goluri, dincolo de timp. Motivul lunii trebuie citit în cheie romantică: ''Lumina lunii -/din gol în gol pe ziduri/ dezvelind urma/ unei lumi dispărute/în adânc de secole''. Într-un alt poem în stil tanka, peisajul marin, liniştit, întinde o cursă. Teama de prăbuşire, nesiguranţa, o obligă pe poetă să se agaţe de primul element material, care îi iese în cale - o scoică încărcată de vrajă şi feminitate: ''Pe negândite/un val îmi fură nisip/ de sub picioare -/cu spaima-n cădere/m-agăţ de prima scoică''. Risipa de culori se regăseşte în covorul plajei, în tonalitatea dominant albastră, care se întinde pe nesfârşite spaţii între mare şi cer: ''Pete de culori/ aruncate haotic/covorul plajei/ un singur gol albastru/ de la mare până-n cer''. Altădată o întâmplare banală binedispune căutătorii matinali de perle. Originea obiectului găsit provoacă un surâs: ''Din pur obicei/căutarea scoicilor/în zori pe nisip -/doar o perlă - şi aceea/ pierdută dintr-un cercel''. Nu lipseşte din acest univers liric de sorginte niponă, nici motivul poetic al paingului, care atrage atenţia prin colorit, nesfârşire, luciu, soliditate, apropiate de marmură: ''Pe cât de fină/ pe atât de trainică/pânza de paing -/ de oriunde ai privi/filigran de marmură''.Unele poeme au o profunzime deosebită, se constituie într-un fel de ars poetica, amintind că frumuseţea estetică nu este la îndemâna oricui; presupune chin, jertfă iar, în final, de aceasta au parte doar iniţiaţii: ''Cu un spin în deget/ biletul de intrare/în ţinut străin -/prin lacrimi de durere/ frumuseţea grădinii''. Într-o schiţă de pastel este surprinsă înserarea, contemplată în linişte de mai mulţi privitori. Se conturează o atmosferă biblică, cu sinestezii surprinzătoare, care evidenţiază armonia şi muzicalitatea mării: ''Pe parapete/ aşteptând înserarea/ mii de privitori -/în clopote de apă/ sună ritmic răcoarea''. Imortalizarea unui moment într-o poză opreşte timpul în loc, iar turiştii au posibilitatea să rătăcească prin el, amintind de motivul poetic al labirintului: ''În toiul zilei/timpul s-a oprit în parc/cu grupul nostru -/încă rătăcim prin el/ graţie unei poze''. O croazieră cu surprize previzibile... Pe neaşteptate, în peisajul marin se iveşte o coastă stâncoasă, impresionând prin masivitate şi nemişcare, iar în opoziţie cu aceasta, în spaţiul uranic, invadat de alb, apare un pescăruş: ''La un moment dat/ îngustă şi stâncoasă/apare coasta -/ în larg mai alb decât alb/ zborul pescăruşului''.

luni, 12 octombrie 2009

Mireamă de tei - Magdalena Dale, Vasile Moldovan



George Bădărău

Volumul ''Mireasmă de tei ''cuprinde poeme renga, un dialog între MD şi VM, două voci lirice aparţinând unor iniţiaţi în poezia de tip nipon. În '' Ilustrate de Anul Nou'', cei doi se completează în metafore, luna primeşte lumina nu de la soare, ci de la beteala pomului de Crăciun, iar colindătorii sunt reliefaţi în imagini olfactive, tulburaţi de miresme: '' Poveste de iarnă -/luna de staniol luminând / Pomul de Crăciun//Colindătorii dau de/mireasma de cozonac.'' Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: ''Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării: ''Urme proaspete / prin vechea trecătoare - / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''. În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică : ''O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult „Oda bucuriei” ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: ''Zorii Anului Nou - /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei .'' Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului: ''Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei - /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine . ''Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: ''Şi cel dintâi surâs: / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase: ''Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul.'' Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile: ''Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul.'' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de ''ramura de măslin'', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi: ''Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală. ''Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor: ''Apa sfinţită / într-o butelie de plastic - / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă:/ câinii mâncând prăjituri...''

În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare: '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Briza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic: ''Ora prânzului - / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod. ''Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive: ''Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi, o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: ''Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.”Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă. ''În jur se mai văd pustietăţi semnificate de ''mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu „rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Phoenix. Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate: ''Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse (''colţ al odăii'', ''gura sobei''), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor: „Toată pădurea / într-un colţ al odăii: /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.'' În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de ''mâţişoare'': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei - /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.'' Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare: ''Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina ''calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii. E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale: ''Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei: ''O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules. ''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă: ''Pauză pe ogor:/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere: ''Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă -/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă: ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''

Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula: MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după: ''unde sunt zăpezile de altădată?'': ''Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''. Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală. ''Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre ''voalurile'' căruia se conturează miraculosul halo al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă'' par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri: ''Pământ pârjolit -/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor ''ghemotoace albe'', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator: ''În vântul tăios / ghemotoace albe -/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor ''triluri vesele'', care vin dinspre crâng: ''Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.'' Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în liniștea bisericii luminată de trandafiri albi: "Sub icoane / cununi din spicele de grâu -/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru: ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.'' Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui „homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală: ''Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale: ''Simfonie în alb -/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.'' Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la ''dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii: ''Picuri de soare -/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea (viaţa şi moartea): ''Femeia singură / mângâindu-şi pântecul -/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.'' Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi: ''Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot. ''O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'': ''Văpaia rece -/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii: ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale -/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri. ''În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice (Parcul Copou) şi culturale, eminesciene (''lumină lină''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol: ''Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''

Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene; un echilibru, susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei: ''Vântul bate /când din nord când din sud -/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele (uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire: ''Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă: ''Deschid fereastra:/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm (o noapte albă) şi a două tipuri de habitat: uman (cu colindători) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor: ''În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii. ''Motivul poetic al ''luminii'' este valorificat în două ipostaze: lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii: ''În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii." Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră: ''Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.'' În lipsa luminii electrice are loc, totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă: ''Pană de curent -/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.'' Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii - limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii (tunet - coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi: ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.'' Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic (Flăcări pe frunze) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui: „Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.'' Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri: ''Neaua topită -/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. ''Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă: ''Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''

Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului ''pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu "neaua pură'', succedaneu al oglinzii: ''Prima ninsoare:/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate: ''Vară bogată -/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.'' Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie: luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.'' Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii ''peste noapte'': ''Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o "perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte: '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada -/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.'' O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia: ''Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă. ''Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism: ''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă -/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''

Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici (prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente: ''Chipuri de copii / privind de la fereastră: /prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări." Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută: ''Spuma mării/ spălând plaja aurie -/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.'' Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul: ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii: '' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''

Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă: ''Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte-o libelulă.'' Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă - fluture: ''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture." O perspectivă tristă oferă un autentic.

''Peisaj marin'' schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie (pescăruşi, ciori) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială: ''Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.'' În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut: ''Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă -/pe puntea vaporului / primele umbrele.''

Din secţiunea ''Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii (porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor (alb-negru), de opoziţia spaţială (deschidere - acoperişul bisericii) şi (închidere - loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului (''La pândă'').
Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie. '' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' (''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: ''O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor

George Bădărău

Oprica Pădeanu - Jocul Libelulei




George Bădărău


Oprica Pădeanu
scrie un haiku prin excelenţă naturist (versiune engleză: Vasile Moldovan), bazat pe continuităţi şi discontinuităţi, pe valorificarea unor motive poetice în evantai, reliefând o mare varietate de nuanţe. Sfârşitul zilei este evidenţiat constatativ de substantivul nearticulat înserare, după care urmează o construcţie metaforică explicativă: ''Înserare -/singurele lumini / ghioceii bunicii.'' Un alt amurg este dominat de cromatica maladivă, amintind de Bacovia, unde epitetul metaforic ''zări sângerii'' caracterizează uranicul, în timp ce spaţiul teluric se vrea o replică, în aceeaşi tonalitate, a câmpului de maci: ''Zări sângerii -/învăluit în amurg /câmpul de maci.'' Interesant, atât ca mesaj cât şi ca sintaxă poetică, un alt haiku scoate în evidenţă gingăşia unei libelule împinsă de vântul năbădăios. Dar, forţa eoliană are aici semnificaţie mai adâncă sugerând prin trecerea podului, drumul micii zburătoare în nefiinţă: ''O libelulă -/singur vântul toamnei/ o trece podul.''

Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit: ''Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor: ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real (un pescăruş rănit) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală: ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă: ''Ploaia de toamnă -/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard: ''Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate; un decupaj dintr-o natură artificială: ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.

În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea (dealul) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om - natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz: ''Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor: '' Mare secetă- / în ochii lebedelor/ dansează lacul'', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...



Ştefan G. Theodoru - Încă un pas



George Bădărău

Ştefan G. Theodoru a atras atenţia unor critici şi istorici literari cu micropoemele sale expresive, de o mare simplitate, în maniera haiku-ului clasic. Natura veşnică surprinsă în toată splendoarea ei, într-o zi însorită, dezvăluie condiţia umană efemeră, reprezentată de un bătrân epuizat: '' Soare cald de Mai -/un bătrân se odihneşte / rezemat de gard.'' Mai întotdeauna antiteza îi facilitează poetului reliefarea a două planuri: astral şi terestru. De pildă, spaţiul montan, ascensional, în picaj cu valuri de ceaţă, în timp ce spaţiul terestru de la poalele muntelui este domol, mioritic, puţin monoton cu turmele urcând: ''Din vârf de munte / valurile de ceaţă -/ urcă turmele.''Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia: '' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor (în linie picturală întreruptă) la care se adaugă vegetalul perisabil (păpădia) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte: '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''

Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul: ''Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''

Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă: ''Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant: „Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''

Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul (căpriorul culcat în zăpadă) este amplificat de cromatic (pata roşie) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit: ''Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar.


duminică, 2 august 2009

Ecourile poemelor haiku



În timp ce existam într-o zonã a Muzeului de Artã din Constanţa, urmãrind prelegeri despre lirica de sorginte niponã şi aşteptând nerãbdãtor o demonstraţie de ikebana, am primit o carte. Având împrejur tablouri şi sculpturi de valoare, am privit darul. Se numea: ,,Ecourile tãcerii’’ (12x12 poeme haiku, Ed. Verus, Bucureşti, 2009, ediţie româno-englezã). Abia dupã ceva timp însã, ajuns acasã, am realizat cât de minunate fuseserã acele câteva ore din viaţa mea; şi, întru celebrarea lor, am trecut la citit.

Cu o prefaţã de Radu Carneci, preşedinte de onoare al ,,Societãţii Române de Haiku’’, volumul urmeazã unor ,,Perle de rouã’’ (9x9 poeme tanka, Ed. Fãt-Frumos, Bucureşti, 2007) şi accentueazã ,,Mireasma de tei’’ (poeme renga scrise împreunã cu Vasile Moldovan, Ed. Fãt-Frumos, Bucureşti, 2008). Susţin acestea gândind la materialul ,,Înapoi la poemul tanka’’, apãrut în Revista ,,Albatros’’ a Societãţii de Haiku din Constanţa, nr.1, 2003; Şerban Codrin solicita autorilor români de haiku, prin articol, ceva, oarecum de neînchipuit: sã aibã mai întâi exerciţiul scrierii de tanka şi apoi de renku- cu toate variantele menţionate de istoria literarã: tanrenga, renga, haikai-no-renga. I-am dat în sinea mea dreptate, pentru cã aşa pare cu adevãrat de bun simţ, şi înţelept, sã accezi spre haiku. Iar acum descopãr cã cineva chiar a urmat aceastã cale, cel puţin în ceea ce priveşte publicarea cãrţilor proprii; şi nu este deloc sigur cã a ştiut ceea ce susţinea Şerban Codrin în 2003, poate a fãcut-o din instinct.

Magdalena Dale şi-a împãrţit volumul ,,Ecourile tãcerii’’ în douãsprezece pãrţi, fiecare compusã din douãsprezece poeme, pãrţi ce semnificã oarecum lunile calendarului european. Deoarece în numele acestor capitole stã strânsã seva a o sutã patruzeci şi patru de haiku-uri, o sã le înşir: I.Zorii anului, II.La gura sobei, III.Un mãnunchi de ghiocei, IV.Floarea de cireş, V.Mireasmã de tei, VI.Ploaie de varã, VII.Zilele lui cuptor, VIII.Lacul cu lotuşi, IX.Raze de lunã, X.Licurici şi stele, XI.Varã indianã, XII.Pomul de Crãciun.

I.1 Nimbul lunii/ se destramã uşor…/ zorii anului
Astfel începe cartea. Din regina nopţii a rãmas doar nimbul, care şi el se destramã pe nesimţite acum, odatã cu zorii; doar cã, de data aceasta, zorii sunt şi ai anului ce începe. Cred cã principala valoare pe care o regãsim la acest haiku în formã liberã este yugen- profunzime ce nu poate fi supusã unei analize raţionale.

I.5 Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zãpadã
Câte nu ne spune mediul, fãrã ca noi sã-l înţelegem, sã ne pese de el, de relaţia şi dialogul cu el- gazda noastrã dintodeauna; cred cã putem fi invidioşi, într-o primã instanţã, pe Magdalena Dale, care, iatã, ajunge sã vadã ceea ce se întâmplã dincolo de aparenţe. Aşadar shiori- stare a minţii capabilã sã perceapã sugestivitatea.

II.3 Zãpada moale-/ urmele haitei de lupi/ acoperite
O provocare izvorâtã din antiteza a douã imagini şablon, cu care lucreazã îndeobşte spiritul nostru: zãpada moale, pufoasã, care îmbracã în alb pur toate formele din jurul nostru, acoperind, de astã datã, urmele unei periculoase, flãmânde, sângeroase haite de lupi; pe undeva poate fi vorba despre mono no aware- patos descoperit al lucrurilor, cu semnificaţia , emoţie.

III.1 O adiere-/ rândunica în zbor/ spre noul ei cuib
Alt haiku în formã liberã: boarea primãverii existã şi datoritã plutirii de sãgeatã a rândunicii prin cer; prin urmare adierea este un alt semn, trimis cãtre simţurile şi intelectul nostru de vestitorul primãverii. Indiscutabil, valoarea esteticã a poemului este hosomi- subtilitatea, fineţea sugestiei.

V.4 Teiul în floare-/ caietul cu amintiri/ rãsfoit de vânt
Pentru noi, românii (Societatea de Haiku din Constanţa a editat în 2006, la Editura Boldaş, o antologie de haiku cu titlul ,,Flori de tei’’), teiul in floare are o semnificaţie deosebitã, este copacul Eminescului; dar, mai mult de atât, este dintodeauna vectorul ce indicã, fãrã tãgãdã, biruinţa deplinã a vieţii, prin întronarea anotimpului cald; parfumul teiului, iarãşi ivit, deschide, rãsfirã, se joacã cu paginile unui jurnal. Sigur putem vorbi aici despre sabi- tristeţe provocatã de singurãtate, sentiment dublat de scurgerea repetitivã a timpului. Importantã valorizare a efectului de linişte şi a singurãtãţii, folosind un simbol clasic şi sigur: teiul în floare.

VIII.10 Singurãtate…/ un bob de rouã cuibãrit/ în lotusul alb
Când spui ,,bob de rouã’’ vorbeşti (gândeşti) de(spre) efemer, mai precis despre genul de surprizã pe care doar ce-i atât de trecãtor o aduce cu sine... Singurãtate, apoi strãlucirea efemerã, concentratã în lotusul alb; sigur trebuie sã fie vorba despre mushin- nimicnicie, lipsã de spirit, absenţa lui kokoro.

X.8 Sub cerul cenuşiu/ crizanteme albe…/drumul spre tine
Foarte clar, dar şi poetic spus. Evident, antitezã premeditatã între cenuşiul de deasupra şi albul de lângã. Raportarea individului la exteriorul sãu continuã cu menţionarea drumului, înţeles aici drept cale spre comuniunea cu celãlalt. Valoarea esteticã a acestui haiku în formã liberã este cel mai probabil wabi- simplitate; în mai multe cuvinte: melancolie, uşoarã dezolare, singurãtate- adicã frumuseţea adâncã din viaţa obişnuitã.

În cartea Magdalenei Dale destul de puţine sunt poemele ce respectã canonul 5-7-5 silabe; sigur însã se întâlnesc cele şapte categorii estetice ale haiku-ului, exemplificate mai sus. De fapt, înţelegem cã, pentru poetã, aceste valori de sorginte niponã sunt ecourile tãcerii; cãci atunci când nimic nu reverbereazã spre cititor, nimic nu este.

Iulie- august 2009 Mircea Teculescu


joi, 30 iulie 2009

Un haiku neconvenţional (IV)


Aceasta este ultima parte a studiului lui Dumitru Radu asupra poeticii în haiku-ul şi tanka lui Dan Doman. Vă reamintim, eseul a fost publicat ca postfaţă a volumului Umbra muntelui miroase a răşină“, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, editor Mircea Petean.


Un haiku neconvenţional (IV)


FASCINAŢIA IERBII



de Dumitru Radu





© Elena Stoica, 2009

Flora haiku-urilor domaniene este în mare parte dominată de iarbă. Nu atît iarba ca prezenţă este interesantă aici, cît parteneriatul pe care aceasta o angajează cu elementele faunistice, minerale şi umane.


Iată o temporalitate pe care iarba o înregistrează între două morminte:


zi de săpat

un nap de anul trecut

azvîrlit peste gard—

noutăţi în iarba

dintre morminte


Altă postură, cea de pionier primăvăratec alături de ultimele urme ale zăpezii, cu o interesantă similitudine creatoare:


ascuns în carnet

s-a micşorat creionul

de-atîta haiku—

la fel şi ultima nea

sub firele de iarbă


Iubitor de gări în paragină şi de linii moarte, poetul ne relatează convieţuirile acestora cu iarba mereu proaspătă:


mărul înflorit—

vechile şine

acoperite de ierburi


Şi o relaţie vegetal-faunistică avînd naturaleţea cotidianului peren:


erete planînd—

un ied pe movilă

încîlcit între ierburi



Miresme de pin şi de curcubeu


Deşi apelează în poemele sale la toate simţurile, menţionăm totuşi că poetul are predilecţie către cel olfactiv, mirosurile de pin, fîn, pîine, lemn, iarbă şi zăpadă fiind frecvent semnalate şi dînd culoare textului. Chiar şi titlul volumului pune în valoare umbra prin mireasma răşinei:


zile toride—

umbra muntelui

miroase a răşină


În condiţiile schimbării vremii, mirosul de pin îşi face simţită prezenţa fantomatică:


vînt nehotărît—

mirosul pinilor

coboară dealul


Alteori, vizualul şi olfactivul intră în competiţie (amintind de un frumos haiku al lui Bashō):


aduse de vînt

petalele, mirosul...

care mai întîi?


Casa copilăriei, de care autorul îşi aminteşte nostalgic, are şi ea un miros de neconfundat:


cobor de pe casă—

înăuntru miros uitat

de copilărie


Şi, în alt loc, regretul pentru neputinţa de-a simţi toată mireasma anotimpului floral:


prea mici plămînii

pentru toată mireasma

cîmpiei de mai


Talentul lui Dan Doman se remarcă mai ales în poeme deosebite, ca acesta, în care translaţia olfactivului pe vizual, între spectrele curcubeului, realizează un tablou feeric, cu elemente celeste pe un teluric montan:


miros de curcubeu—

tăcuţi fumegă norii

între munţi


Nu putem încheia opiniile noastre asupra volumului fără a aminti şi de valoarea graficii care-l ilustrează. Profesoara Elena Stoica a ştiut să fie în convergenţă creatoare cu autorul, intuind sensul textului, al scriiturii, subtilităţile sale, realizînd o reuşită translaţie pe tărîm grafic. Fantezia sa creatoare a operat subtil, artista reuşind prin mijloace minimale (ca în haiku) să “traducă” esenţa discursului literar.


Închizînd volumul, după ce ai parcurs cu poetul atîtea spaţii feerice, rămîi cu mireasma aceea pe care ai simţit-o în copilărie într-o mirişte unde fierul coasei a trecut de curînd. Că ai fost plecat şi te-ai reîntors în casa copilăriei. Că ai fost trist şi un curcubeu te-a făcut să zîmbeşti. Că începînd să străbaţi o cărare acoperită de frunze ruginii, o termini sub nişte meri înfloriţi ce şi-au nins peste tine floarea.


Dacă ar fi să caracterizez haiku-ul lui Dan Doman, aş face-o prin două coordonate: simţire adîncă şi simplitate; adică, traduse în limba lui Bashō şi Shiki, mono-no-aware şi karumi.


Atelierul autorului nu s-a închis (şi nu se va închide niciodată), fiindcă trăirile sale vor găsi noi tipare de exprimare. Ele se vor maturiza odată cu poetul, dar vor întineri totodată, graţie fantasmelor ce-l bîntuie mereu, acele fantasme ale realului, mereu încărcate de miresme, frumuseţi şi ispite.