clic pe logo

 siglaROKU

duminică, 31 ianuarie 2010

"IMAGINE SI TEXT ÎN HAIGA " DE ION CODRESCU



(cu clic pe fiecare imagine o puteţi vedea în mărimea originală)



În anul 2008, la Editura Herald, Bucureşti a apărut cartea domnului Ion Codrescu, IMAGINE ŞI TEXT ÎN HAIGA.


Ion Codrescu a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, Facultatea de Desen şi Facultatea de Arte Plastice , specializarea muzeologie.

În 1995, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2007, a obţiut titlul de doctor în arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

„IMAGINE ŞI TEXT ÎN HAIGA încununează pasiunea lui Ion Codrescu pentru cultura japoneză, pentru haiga şi haiku, pasiune susţinută de un efort intelectual exemplar pentru documentarea la sursă, pentru pătrunderea în universul filosofic şi estetic al unei specii de graniţă, situată între pictură şi poezie, cu consecinţe remarcabile în opera personală şi în cultivarea artei autentice pentru sine şi pentru cei din preajma sa, elevi, studenţi, pictori şi poeţi.

Originalitatea acestui studiu rezultă din faptul că este prima abordare europeană a temei şi a patra în lume, fapt care obligă la selecţionarea informaţiei de prim ordin, la comparaţii susţinute cu argumente convingătoare, la asocieri neaşteptate, clasificări şi analize profunde , care vor deveni elemente de referinţă în abordările ulterioare ale acestei teme” (prof.univ.dr. Olga Duţu).

Tema lucrării abordează relaţiile care se stabilesc între imagine şi text în pictura haiga. După ce se prezintă contextul istoric, terminologia specifică, materialele şi instrumentele tradiţionale, rădăcinile spirituale şi influenţele care au determinat apariţia ţi configuraţia pe scena artei a picturii haiga, se analizează relaţiile care se stabilesc între imagine şi text în această unică formă de artă. Investigaţia abordează semnificaţiile imaginii din haiga sub aspectele relaţionării, conectării semnului iconic cu cel lingvistic. Textul din pictura haiga este studiat din mai multe puncte de vedere: textul-poem, textul-caligrafie, textul-element component al compoziţiei plastice şi textul- pictură.

În cuvântul itroductiv, Constantin Aslam spune printre altele:

„ ...Imagine şi text în haiga este o carte ce aparţine domeniului esteticii comparate, în măsura în care autorul compară sensibilitatea artistică orientală cu sensibilitatea artistică occidentală plecând de la două forme universale de expresie, imagine şi text, elemente prin care fiinţa omenească îşi exteriorizează tainicele trăiri ale vieţii lăuntrice. În această privinţă, echilibrul, profunzimea, erudiţia şi fineţea observaţiilor autorului au, în ordine metodologică, o valoare exemplară, întrucât configuraţiile binomului imagine-text sunt urmărite evolutiv în intimităţile culturale şi de sensibilitate specifice atât lumii orientale cât şi celei occidentale. Lucrarea „Zbor de legătură” ilustrează, în mod evident, ideea de topire, de transformare sau metamorfozare a semnelor lingvistice în semne iconice. Această idee nu este nouă atât în spaţiul oriental, cât şi în spaţiul occidental. Istoria culturii şi a civilizaţiilor ne oferă o serie infinită de exemplare în care anumite semne lingvistice au căpătat valoare iconică şi o mulţime de elemente iconice conţin semnificaţii ale unui text. Este suficient să ne gândim la scrierea chineză şi egipteană, la semnele zodiacale, la blazoane, la scrierea arabă inclusă pe diferite obiecte şi pe ziduri, la inscripţiile votive din spaţiul ortodox, la sigiliile artiştilor din China şi Japonia, iar, în perioada modernă şi contemporană, la emblemele, la siglele unor companii, fabrici, edituri, universităţi, canale de televiziune sau la simbolurile utilizate în circulaţie, în programele soft pentru computer şi la aparatele electocasnice”.

În această carte Ion Codrescu se vădeşte un maestru desăvârşit, în măsura în care lectura pe care ne-o propune este adresată deopotrivă minţii şi sensibilităţii, trăirii. Cititorul se va convinge de acest lucru pe măsură ce va înainta în lectura cărţii şi va trăi emoţii estetice similare contemplării unui obiect artistic. Căci, Imagine şi text în haiga este ea însăşi o operă de artă ce transmite un mesaj clar şi fără echivoc pentru cine este interesat să facă o călătorie către sine: nimeni nu poate explora arta orientală, pictura haiga în speţă, dacă nu o trăieşte şi nu o practică.

Prin urmare, cine doreşte să întreprindă o călătorie către sine, alegând drumul artei, poate fi ajutat de cartea lui Ion Codrescu pentru că, ne-o spune Montaigne, cartea este cea mai bună provizie pentru călătoria omenească.

( Text preluat din Cuvânt introductiv – Imagine şi text în haiga de Ion Codrescu)

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

O mie de cocori - Antologie de poezie haiku

La Iaşi, în cadrul Festivalului Internaţional Origami Peace Tree s-a desfăşurat Concursul International de Haiku, 93 participanţi din 32 de ţări : SUA, Croaţia, Brazilia, Canada, Argentina, Franţa, Noua Zeelandă, Australia, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Germania, Japonia, Marea Britanie, Serbia, Spania, Suedia, Trinidad- Tobago, Austria, Bulgaria, Elveţia, Finlanda, India, Irlanda, Italia, Mexic, Nigeria, Polonia, Portugalia, Republica Cosovo, Ungaria, Vietnam şi România. Comitetul de organizare a fost condus de Viorica Dobre, director Liceul '' Miron Costin '', Iaşi.
Răsfoiesc, încet, cu interes această antologie, apreciată de mulţi specialişti, coordonator Eduard Ţară. La o răscruce, aflăm dintr-un haiku, se află un semn sacru ( troiţa ) şi în spaţiul sacralizat cad flori de cireş, simbol al graţiei, al inocenţei, al ornamentalului. Asociind cele două elemente, poeta are acum revelaţia unui ritual religios, pur, exprimat metaforic sub forma unui canon: '' mătănii albe-/ floare de cireş căzând /peste troiţă'' ( Simona Dobrescu- Crăciun ). Într-un alt haiku apare sentimentul zădărniciei, pe tema fortuna labilis, nimicnicia, perisabilul. Viaţa este iluzorie, redusă la '' castele de nisip '', gata să se năruie, să fie spulberate de vânt. Nimic durabil, într-un cadru răscolit de stihii şi de convulsii sociale : '' castele de nisip-/ vântul prea aspru/ urme nicăieri'' ( Anastasia Dumitru ).
Continuând această temă a nimicului, un poet configurează dimensiunea ontologică, se autodefineşte, face trimitere la comuniunea cu natura. Pe un ton domol, acesta mărturiseşte integrarea în cosmos, relaţia de armonie cu natura, folosind cuvinte care demonstrează implicarea eului liric : '' Sunt doar un om / trăiesc în armonie/ cu natura '' ( Daniel Lăcătuş ). Tot despre armonie, aflăm câte ceva dintr-un haiku autumnal, cu personaje la fontainiene, care convieţuiesc într-o pace deplină. Micropoemul debutează cu o interogaţie retorică, referitoare la lungimea unităţii temporale. Dar, sintagma rămâne suspendată şi în golul semantic se conturează o furnică în compania unui greiere : '' Toamna prea lungă ? / Furnică şi greiere / În armonie... ( Amalia Voicu ).
Cocorii origami fascinează prin gingăşia lor dar şi printr-o simbolistică profundă, legată de speranţă. La fel ca altădată, în satul patriarhal, bătrânii se întâlnesc să-şi pună la un loc înţelepciunea şi intră în jocul nevinovat al cocorilor origami. Ultimele lor speranţe au un substrat ludic, nesigur, fac şi desfac zburătoare artificiale, fără încetare : '' Întâlnirea bătrânilor ;/ încă făcând şi desfăcând / cocori origami '' ( Oana Aurora Posnaieş ). Unii autori se întorc în epoca de aur a haiku-ului, unde fiecare obiect din natură este legat prin semnificaţie de universul poetic al lui Basho. Ba mai mult . Prin multiplicare fiinţele şi lucrurile au o rezonanţă deosebită, trimit la arhetipuri, amintind de origine. De aceea , broscuţa de altădată a devenit un cor de broaşte, iar mediul acvatic s-a personalizat după numele regelui haiku-ului : '' Concert festiv / coruri reunite de broaşte / în iazul lui Basho '' ( Adina Enăchescu ).
Un alt obiect sacralizează locul ( iconostasul ) în care se află o vietate miniaturală ( buburuza ) înzestrată cu calităţi profetice. Ea îşi orientează zborul după linia destinului fiecăruia. Pe un fond pictural sacru, contemplatoarea identifică ultima buburuză şi caută o explicaţie, o consecinţă cu dulce naivitate :'' În iconostas / ultima buburuză-/ prinos de copil '' ( Ana Ruse ). Alte micropoeme înfăţişează universul astral în relaţie cu cel teluric. Mai întâi galaxiile fără capăt pe o pânză nocturnă, în opoziţie cu un felinar pâlpâind, dintr-un pepene. În spaţiul uranic, uneori constelaţiile au un caracter decorativ, iar în cel terestru, semantica este orientată spre cunoaştere : '' Stelele-n noapte -/Una mică pe pământ/ Dintr-un pepene ''( Mariana Tănase ). Altfel de stele se ivesc în lumea pământeană, pe baza unor analogii şi secvenţe metaforice. Imaginile vizuale scot în evidenţă atmosfera feerică dintr-o livadă , la rasărit , când florile scuturate se aseamănă cu o cădere meteorică. În timp ce risipa cosmică te înfioară până la sublim, în grădină florile cad pline de gingăşie, într-un ritm armonios, ca astrele purpurii : '' atâţia pruni / scuturând la răsărit-/ stele purpurii '' ( Monica Trif ).
În final, amintim de micropoemul unui senior al speciei literare în discuţie, Vasile Moldovan ( Premiul I ), care s-a impus prin simplitate, eleganţă şi mai ales prin mister, cocorii din haiku-ul său fiind doar auziţi. Aşadar, speranţa pentru unii nu se materializează vizual, ci doar auditiv, prin foşnetul aripilor, atunci când treapta senzorială este deteriorată. Micropoemul său sugerează speranţa unui orb : '' Ascultând zborul / celor o mie de cocori.../ un veteran orb '' ( Vasile Moldovan ).

O mie de cocori, coordonatorul antologiei Eduard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2009.

George Bădărău
badarau.george921@ gmail.com

luni, 4 ianuarie 2010

SIMFONIA ANOTIMPURILOR

De ce o masã aranjatã profesionist de Revelion, undeva, într-un local sau chiar într-o sufragerie, nu te-ar duce cu gândul, dinspre vizual, la sugestia migraţiei şi concentrãrii sezoanelor din România într-un punct nodal, deodatã?... Aşa s-a fãcut cã scrierea lui Dumitru Ene-Zãrneşti, clarã, uşor anticalofilã, cu un titlu ce trimite, poate obligatoriu, spre ,,Anotimpurile’’ lui Antonio Lucio Vivaldi, şi-a câştigat dreptul la re-citire; la însemnare. Apãrutã în 2009, la Editura Ex Ponto, Constanţa, în variantã bilingvã, românã plus englezã, cartea poate fi receptatã primordial drept un concert al prezenţelor; în subsidiar, disecţia sau reconstrucţia peisajelor, practicate uzual de autor, sunt definitorii pentru texte. Ştim cã haibun-ul, adicã proza scurtã îmbogãţitã de mici poeme hokku, nu este nimic altceva, dupã înţelesul dat de Matsuo Bashõ, pãrintele acestui vechi gen literar nipon, decât drumul îngust pe care mergi spre tine însuţi. La fel, ne putem gândi cã este în esenţã întreaga operã (când e valoroasã) a cuiva; calea pe care (şi-)o deschide prin hãţişul semiotic dat poporului din care face parte. Iar pentru a o întrezãri, cât de cât, pe cea urmatã de militarul de carierã-jurist, în zona literaturii, cel mai sigur e sã-i prezentãm, cronologic, titlurile volumelor publicate anterior: ,,Bãtrâne Cronos, de-ai mai vrea’’ (versuri), Ed. Muntenia, Constanţa, 1993; ,,Clopote de lut’’ (versuri), Ed. Europolis, Constanţa, 1995; ,,Zefir nipon’’, Ed. Europolis, Constanţa, 1996; ,,Cocorul de pazã’’, Ed. Leda&Muntenia, Constanţa, 2000; ,,Albastrul mãrii’’, Ed. Ambasador, Târgu Mureş, 2001; ,,Fulguraţii lirice’’ (versuri), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003; ,,Şarpele şi genţiana’’ (roman), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007; ,,Gânduri haijine’’, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007 şi ,,Sentinţã amânatã’’ (roman), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008. Dupã cum se vede, un autor dedicat mai ales literaturii clasice de sorginte asiaticã, despre care mai ştim cã este unul din fondatorii Societãţii de Haiku din Constanţa, dar şi membru, din 2007, al Societãţii Scriitorilor Români. Haibun-ul este şi poate fi considerat, fãrã a se cãdea în oarece eroare, povestea unei epifanii. Grãitor in situ nu poate fi însã decât textul, aşa încât am ales, spre exemplificare, câteva fragmente din haibun-ul lui Dumitru Ene-Zãrneşti, intitulat eminescian ,,Copii fiind’’: Eram elev în clasele primare. Am plecat împreunã cu sora mea la oraş ca sã facem diverse cumpãraturi şi, în special, rechizite şcolare. Pentru a face banii necesari, trebuia sã vindem ceva, şi cum tata nu avea decât vin, ne-a umplut douã botiţe. Cam pe la unsprezece noaptea, cu botiţele în spate, am plecat spre oraş, gândind ca la ziuã sã fim acolo.(…) Desculţi fiind, abia mai suportam durerea degetelor picioarelor, când deşteptam din somn câte o piatrã din drum.(…) Mi-am adus aminte din ce ne povestea tata, cã, în vremurile trecute, aici bandiţii ieşeau în calea drumeţilor şi îi despuiau de tot ce aveau, uneori luându-le chiar viaţa. Uitându-ne în toate pãrţile, încercam sã nu facem cel mai mic zgomot. Auzeam freamãtul frunzelor de salcâm din marginea şoselei. Ne-am simţit mai în siguranţã când am ajuns mai aproape de oraş.(…) Aici, un grup de miliţieni şi civili opreau şi scotoceau în cãruţele ţãranilor. La marginea şoselei erau depozitate mai multe vase cu vin. Înainte nu se mai putea merge. Drumul era blocat.(…) Vigilenţi, miliţienii s-au luat dupã noi, fugãrindu-ne ca pe iepurii de câmp. Cu ultimile eforturi, fugeam cât puteam pentru a nu fi prinşi. La un moment dat, m-am împiedicat şi am cãzut cu faţa în ţãrâna unui şanţ. În timp ce surioara se chinuia sã mã ridice, un vlãjgan in civil m-a apucat de guler, mi-a tras o înjurãturã strajnicã de mamã şi ne-a luat botiţele, ultima noastrã speranţã de a face bani pentru caiete. M-am uitat la sora mea. Şiroaie de lacrimi îi brãzdau obrajii. Am început sã plâng cu sughiţuri. Nesomnul şi oboseala dispãruserã.(…) Am ajuns în fundul unei încãperi mari, unde erau depozitate mai multe vase cu vin. Am rugat pe un nene sã îmi dea botiţele. Acesta m-a privit lung, m-a îmbrâncit, m-a înjurat şi mi-a tras câteva picioare în fund, de-am zburat cãtre uşa pe care intrasem.(…) Obosiţi şi flãmânzi, ne-am aşezat pe treptele Palatului Comunal, în speranţa cã se va întâmpla o minune. Era în Joia Mare din Sãptãmâna Patimilor. Aproape cã se lãsase seara. Printre picãturile de ploaie ce se înteţeau din ce în ce, mirosul de pâine caldã venit dinspre brutãria din apropierea Palatului ne gâdila nãrile, mãrindu-ne şi mai mult foamea. Dar noi nu aveam bani nici pentru un covrig. Oboseala ne-a rãpus şi culcaţi spate în spate, am adormit pe o treaptã rece a scãrii.
Joia Patimilor -
Prin ploaie
miros de pâine caldã

Astfel se sfârşeşte textul propus lecturii Dvs., aşa cum de curând, chiar pe când scriam la acest material, am aflat (graţie Internet-ului) cã Dumitru Ene-Zãrneşti nu mai este. Ne-a pãrãsit pe 2 decembrie 2009, pentru o lume mai bunã. Mãrturisesc cã, fizic, nu ne întâlnisem decât de douã ori. Îl simţeam însã aproape mie; parcã mereu mã aducea cu gândul la termenul impus prima oarã de Johann Peter Eckermann, secretarul particular al lui Goethe: afinitãţi elective…Aşa cã acum, când ,,omul partidelor’’ bântuie peste tot şi luptã, se zbate, se combinã cu alţii, ca sã acapareze orice poate fi contabilizat fizic, am realizat: ultima carte a lui Dumitru Ene-Zãrneşti, ,,Simfonia anotimpurilor’’, devenitã parcã testament al acestuia, este şi cea prin care ne atrage atenţia asupra esenţei naturii, esenţei naturii umane.

02 ianuarie 2010