Postfață
agent pe stradă -
vântul dirijează
circulaţia frunzelor
Mihai Pascaru
În postafața la volumul anterior, Numărând
cocorii, încercam să dovedesc că prezența activă a membrilor grupului RH la
concursul săptămînal a fost de-a lungul celor zece ani o adevărată „școală” de
haiku. Ghilimelele subliniază faptul că nu e vorba de o instituție organizată
ca atare, ci de atmosfera benefică pe care o instituie o comunitate în acțiune.
De spiritul care o animă și îi contaminează benefic fără să-și dea seama pe
membrii grupului.
Anul acesta, o bună parte dintre veterani
s-au retras din activitatea regulată, unii participînd încă sporadic la
concurs. În locul lor a apărut o generație recentă a ultimului an. Mă hazardez
să exemplific, folosind poemele premiate din prima parte a volumului actual,
faptul că anumite structuri ale poemelor celor mai vechi se perpetuează aproape
mimetic în creația noilor veniți. Sînt asimilate adică fără a conștientiza prea
mult cum și despre ce e vorba.
În poemele următoare, un apropo este formula
stilistică prin care părțile poemului se leagă aluziv peste cezura de rigoare.
Motivul, în poemele veteranilor, este o veche obișnuință perpetuată din
bătrîni: pe geamuri gutui - / la
bunica-i lumină / până târziu (Mihai Pascaru). O replică mucalită schimbă însă perspectiva: beznă pe uliţă -
/ gutuia din fereastră / făcută compot (Rodica P. Calotă). Același motiv al
luminii din fereastră răzbate și în poemul unui novice: lumina toamnei - /
bunica mai păstrează / o gutuie-n geam (Cristina
Angelescu).
O reacție copilărească la semnalul
strident de alarmă al toamnei trădează exercițiul emoțional al fetiței: țipăt
de cocori - / strângând tare la piept /
păpușa de cârpă (Violeta Urdă). Comportamentul protector este reiterat și la
venirea iernii: prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros
(Luminița Ignea). Martoră a schimbării anotimpurilor, păpușa suferă și prima
despărțire cauzată de motive sociale: lacrimi proaspete / pe obrazul păpușii
– / prima zi de școală (Valeria Tamaș). Păpușa devine astfel, și pentru
începători, un leit-motiv pentru transferul empatic al emoției însingurării
silite cauzată de toamna școlară: din nou la școală - / păpușa dată-n leagăn
/ de vântul toamnei (Cecilia Birca). Cei vechi știu însă mai multe, vacanța
mare începe cu calvarul păpușilor: vacanța mare - / de-acum doar păpușile /
la masa de scris (Valeria Tamaș). Mai bucuroase sînt doar bunicile: vacanța
mare - / în sfârşit bunica / scapă de ghiozdan (Mihai Pascaru).
Amenințările greu de înțeles sînt
amortizate tot în jocul copilăresc: mama la chimio - / fetița-și tunde scurt
/ toate păpușile (Luminița Ignea). De data asta, în varianta începătorului,
confruntarea are accente tragice: oncologie – / de veghe la fereastră /
secera lunii (Mirela Brăilean). Suita continuă însă cu o replică mai drastică
din partea unei autoare mai vechi: la reanimare - / din țurțure mai cade /
încă o stea (Cristina Apetrei).
Un mod aproape supranatural de a resimți
expansiunea fără niciun fel de bariere a miresmelor: după aversă - /
mirosind a mușețel / și curcubeul (Argentina Stanciu) trece și mai ușor de
la cei versați la nou veniți: Calea Lactee - / mirosul de lapte fiert /
plutind peste sat (Cecilia Birca). Nici sonoritățile nu pot fi însă oprite,
mai ales atunci cînd dau glas singurătății: gară pustie - / umplând sala
de-așteptare / un singur greier (Cezar Ciobîcă)
De data asta poemele alese se înșiră
într-o suită în care vara se dovedește secetoasă peste măsură dacă pînă și
cerul caută răcoarea în adîncuri: vară fără ploi - / stelele coboară /
toate-n fântână (Valeria Tamaș). Replica, dovedind neputință, este a unui
novice: secetă mare - / ciutura nu mai scoate / luna din adânc (Mihai
Talașman). Fiind însă la țară, situația nu e fără rezolvare, lucrurile pot fi,
cum se vede, rapid reciclate: fântâna secată - / piuit de pui / din ciutura
spartă (Valeria Tamaș). Un debutant închipuie însă un rol și mai interesant
fîntînii dezafectate: puţul părăsit - / mereu gata pentru o / stea căzătoare
(Cătălin Gavriliu).
O temă atractivă, prima ninsoare, are
și ea poncifele ei știute de cei vechi. Un pic de cochetărie: prima ninsoare
– / şi frunzele uscate / pudrate discret (Vasilica Grigoraș), nea peste
brazde - / pudriera bunicii / aproape goală (Argentina Stanciu), dar mai
ales o fascinație irezistibilă: primii fulgi de nea - / galeria de artă / se
golește brusc (Cristina Apetrei). Și proaspeții veniți îi simt cu grație vădit
ironică fireștile minuni: prima ninsoare – / impecabilă haina / cerșetorului
(Mirela Brăilean) sau pacea pe care o cerne cu răbdare peste lume: ecou
între văi - / liniștea se așterne / fulg peste fulg (Angelescu Cristina).
Ultimul cuvînt îl are însă un autor mai hîrșit care simte contaminarea dintre
vremea vitregă și puterea umană care o poate exorciza: viscol peste sat - /
atâta liniște în / cântecul mamei (Cornel C. Costea).
În privirile pe care le aruncă asupra
celor din preajmă autorii pot surprinde opreliști sau facilități, uimiri care
se pot transfigura în viziuni revelatorii. Cei vechi știu să le depășească cu
sprinteneala atribuită spontan altor lucruri: gheaţă pe alei – / doar luna
mai ajunge / până la scară (Rodica P. Calotă), lacăt la poartă – /
nepăsătoare primăvara / sare gardul (Valeria Tamaş). Doar Cezar Ciobîcă a
fost surprins pe moment de o calamitate de neînvins: un nou cod roșu - /
inundând orașul / crăciunițele. Și cei noi reușesc să depășească ingenios, în
închipuire, handicapul spațiului și timpului: globul pământesc – / de o
palmă distanța / până la mama (Mirela Brăilean), timp oprit în loc - /
în cămara bunicii / toamna în borcan (Mihai Talașman). Sau ajutîndu-se de
împrejurări prielnice: liniște în jur - /câteva raze de soare / pe poza
mamei (Alice Ostafi), iarnă tihnită – / prin fumul unui coș / curge
domol cerul (Paul Mircea Iordache). Ba chiar îndrăznind fapte de vitejie
magică: geamul înghețat – / așez cu o suflare / iar luna pe cer (Mirela
Brăilean).
Alteori poemele veteranilor dezvoltă
viziuni în care tresăririle emoției sînt solidare cu ale stihiilor: tunet în
noapte - / în bălți toate stelele / clătinându-se (Valeria Tamaș),
noaptea la mare – / printre valuri delfinii
/ jonglând cu luna (Ion Cuzuioc), după dezgheț - / Carul Mare-mpotmolit
/ într-o băltoacă (Cristina Pârvu). Iată și ce simt debutanții: parcul circului - / luna în echilibru /
într-un vârf de plop (Cecilia Birca), noapte geroasă – / pe la streșini
țurțurii / adună stele (Mirela Brăilean), sfârșitul lumii - / pe balonul
de săpun / o libelulă (Cecilia Birca).
Un capitol aparte poate fi acela al
jocurilor de cuvinte. Dintre cei vechi, Vasilica Grigoraș sesizează prin
apropouri verbale sinceritatea nedorită la care la care toamna silește natura: tablou tomnatic – / dându-și arama pe față
/ pădurea goală. Mihai Pascaru dezminte creșterea pensiilor prin
lichefierea lor proverbială în tolba poștașului: pensii mărite - / în geanta
poştaşului / apă de ploaie. O aluzie indirectă la acoperirea momentană a
unei metehne poate fi prilejuită de un evenimet meteo: ninge în oraş – / din
nou fără de pată / faţa edilului (Vasilica Grigoraș). Sau de surprinderea
unui fapt mărunt, simbolic revelator: cerul închis - / un păianjen păzeşte /
cutia milei (Violeta Urdă). Debutanții dau și ei replica la fel de ironică: Ziua Recoltei – / adunate în crâșmă / toate
poamele (Mirela Brăilean). Aluzia la ziar este în poemul următor o
persiflare a cuplării la recență în favoarea căldurii sufletești a altor vremuri:
calde în ziar / noutățile toamnei - / castane coapte (Cristina Angelescu).
Două imagini bine așezate una alături
de alta, fără vreun alt apropo, devin pentru Mihai Pascaru doar un reproș mut: cireşul
tăiat - / un stol de grauri tăcuţi / pe gardul de sârmă. Același autor știe să sugereze astfel, prin cuvîntul amurg:
amurg prin Carpaţi - / încărcată-n camioane / umbra pădurii – distrugeea
pădurilor. Două imagini pot însă și să se amplifice una pe alta pînă la apogeu:
noapte de gerar - / au amorțit și carii / în vechea grindă (Mihai
Talașman).
*
Eliberat de corvoada argumentării
vreunei teze partizane o să încerc să mă abandonez cîtorva exerciții de
admirație.
Sîntem obișnuiți cu simbolismul
convențional al schimbării anotimpurilor ca și cum totul ar ține doar de
ciclurile vegetației și de migrația păsărilor, de variațiile meteo, în timp ce
viața noastră (urbană) a devenit una neintegrată, imună la aceste schimbări. Un
poem ca acesta: în prag de iarnă – / paingul
cedează bunei / locul la stative (Ion Cuzuioc) ne aduce aminte, cu oarecare
pietate, de vremuri în care viața omului era indisolubil împletită cu schimbarea
inexorabilă a anotimpurilor. Îmi place politețea păianjenului.
Un poem construit cu migală în jurul
unei elipse: moină-n cimitir – / în picioarele tatei / pantofii cei noi (Mirela
Brăilean). Vremea de moină este una cu mult noroi în cimitirul de țară. Tata
n-ar fi pășit acolo decît cu o încălțăminte hîrșită. Acum se duce cu pantofii
noi fără voia lui.
Este în această primă imagine: icoană
pe sticlă - / la fereastră chipul mamei / așteptând (Angelescu Cristina) un
dublu înțeles. Un joc inteligent între sacru și profan. O provocare la o
posibilă canonizare. Lirică. Cadrul, sticla, atitudinea resemnată sînt gata de
transfigurare.
Două poeme ale Valeriei Tamaş ne atrag
atenția asupra rupturii omului din spațiul cosmic unde hălăduia alături toate
ale firii: pământ nelucrat – / tot mai singure cântând / ciocârliile.
Nopțile fără greieri ale lui Șerban Codrin sînt, iată, urmate de singurătatea
ciocârliilor. O vreme însă, undeva la marginea noii lumi, luna va mai fi
legănată: copaia veche - / ultimii stropi de ploaie / leagănă luna.
Pînă atunci pot încheia însă cu o
amînare: prea scurtă noaptea / pentru atâtea povești – / samovar fierbând (Ana
Urma).
Corneliu Traian Atanasiu
