George Bădărău
Volumul ''Mireasmă de tei ''cuprinde poeme renga, un dialog între MD şi VM, două voci lirice aparţinând unor iniţiaţi în poezia de tip nipon. În '' Ilustrate de Anul Nou'', cei doi se completează în metafore, luna primeşte lumina nu de la soare, ci de la beteala pomului de Crăciun, iar colindătorii sunt reliefaţi în imagini olfactive, tulburaţi de miresme: '' Poveste de iarnă -/luna de staniol luminând / Pomul de Crăciun//Colindătorii dau de/mireasma de cozonac.'' Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: ''Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării: ''Urme proaspete / prin vechea trecătoare - / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''. În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică : ''O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult „Oda bucuriei” ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: ''Zorii Anului Nou - /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei .'' Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului: ''Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei - /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine . ''Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: ''Şi cel dintâi surâs: / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase: ''Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul.'' Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile: ''Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul.'' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de ''ramura de măslin'', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi: ''Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală. ''Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor: ''Apa sfinţită / într-o butelie de plastic - / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă:/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare: '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Briza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic: ''Ora prânzului - / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod. ''Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive: ''Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi, o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: ''Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.”Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă. ''În jur se mai văd pustietăţi semnificate de ''mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu „rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Phoenix. Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate: ''Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse (''colţ al odăii'', ''gura sobei''), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor: „Toată pădurea / într-un colţ al odăii: /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.'' În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de ''mâţişoare'': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei - /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.'' Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare: ''Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina ''calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii. E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale: ''Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei: ''O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules. ''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă: ''Pauză pe ogor:/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere: ''Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă -/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă: ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula: MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după: ''unde sunt zăpezile de altădată?'': ''Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''. Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală. ''Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre ''voalurile'' căruia se conturează miraculosul halo al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă'' par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri: ''Pământ pârjolit -/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor ''ghemotoace albe'', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator: ''În vântul tăios / ghemotoace albe -/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor ''triluri vesele'', care vin dinspre crâng: ''Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.'' Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în liniștea bisericii luminată de trandafiri albi: "Sub icoane / cununi din spicele de grâu -/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru: ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.'' Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui „homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală: ''Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale: ''Simfonie în alb -/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.'' Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la ''dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii: ''Picuri de soare -/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea (viaţa şi moartea): ''Femeia singură / mângâindu-şi pântecul -/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.'' Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi: ''Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot. ''O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'': ''Văpaia rece -/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii: ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale -/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri. ''În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice (Parcul Copou) şi culturale, eminesciene (''lumină lină''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol: ''Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene; un echilibru, susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei: ''Vântul bate /când din nord când din sud -/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele (uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire: ''Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă: ''Deschid fereastra:/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm (o noapte albă) şi a două tipuri de habitat: uman (cu colindători) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor: ''În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii. ''Motivul poetic al ''luminii'' este valorificat în două ipostaze: lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii: ''În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii." Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră: ''Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.'' În lipsa luminii electrice are loc, totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă: ''Pană de curent -/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.'' Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii - limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii (tunet - coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi: ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.'' Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic (Flăcări pe frunze) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui: „Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.'' Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri: ''Neaua topită -/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. ''Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă: ''Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului ''pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu "neaua pură'', succedaneu al oglinzii: ''Prima ninsoare:/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate: ''Vară bogată -/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.'' Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie: luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.'' Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii ''peste noapte'': ''Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o "perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte: '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada -/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.'' O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia: ''Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă. ''Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism: ''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă -/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici (prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente: ''Chipuri de copii / privind de la fereastră: /prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări." Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută: ''Spuma mării/ spălând plaja aurie -/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.'' Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul: ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii: '' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă: ''Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte-o libelulă.'' Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă - fluture: ''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture." O perspectivă tristă oferă un autentic.
''Peisaj marin'' schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie (pescăruşi, ciori) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială: ''Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.'' În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut: ''Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă -/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea ''Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii (porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor (alb-negru), de opoziţia spaţială (deschidere - acoperişul bisericii) şi (închidere - loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului (''La pândă'').
Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie. '' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' (''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: ''O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor
George Bădărău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu