Noapte de noapte

Noapte de noapte*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Nu trebuie să ceri haiku-ului ceea ce nu-ți poate oferi. Din contra, spiritul tău trebuie să se plieze pe austeritatea delicată și subtilă a imaginilor lui. Pe aluzia care, evitînd să se pronunțe, face din crăpătură o invitație virtuală la a te împărtăși dintr-un mister la care n-ai cum să dai năvală.

ușa crăpată –

mugurii zarzărului

stau să plesnească

            Pentru astfel de situații s-au ales dintotdeauna ritualuri care, chiar dacă nu dau rezultate practice verificabile, îi încîntă îndeajuns pe cei care le săvîrșesc: cântec murmurat – / își desface-aripile / o buburuză. Și îi înzestrează pe deasupra cu acea reținere discretă cuplată cu iminența unei așteptări abia surdinizate: vremea închisă – / stânjeneii stau gata / să se deschidă. Toate într-un echilibru fragil și dinamic pe care îl asigură ființele acestei lumi: frunze-n cădere – / din palmă își ia zborul / o gărgăriță. Un echilibru care include și generozitatea unei palme de pe care se poate decola.

            Starea lumii de azi răzbate și ea fățiș în țesătura de îngrijorări a celor trei rînduri: drujbă-n plină zi – / a amuțit până și / cântecul mierlei. Apropourile sînt aparent mai temperate, dar consecințele sînt drastice. Drujba se dovedește doar un travesti pentru o vrăjmășie care atentează la ordinea firii. Seninul de altădată, pentru cei siliți la peregrinări prin lumea cea mare, pare să nu-și mai afle loc în peisajul natal: lumea-n lung și-n lat – / cicoarea ca acasă / doar în ochii lui. Odihna nu se mai lipește de cei duși de-acasă, iar lăcrămioarele nu mai sînt aievea:

nopțile albe –

strivite între pleoape

lăcrămioarele

            La întoarcere, pustietatea locurilor e alinată doar de tremurul lipsit de frison al unor petale: liniște-mormânt – / lângă crucea de piatră / freamătă un mac. Doar corespondențe fără miez: liniștea mării – / în tonuri de crepuscul / plâns de pescăruș. Ziditorul de altădată pare să fi abandonat acest tărîm, lăsîndu-l pradă deșertului: castel de nisip – / ziditorul migălind / scara spre stele. Să fie suficient adevăr în semnele ce se întrevăd?

stea căzătoare –

vaierul cucuvelei

înalt în văzduh

Da și nu. Semnele sînt expresive dar înșelătoare dacă nu le vezi și pe cele de semn contrar. Poate că albastrul s-a ascuns doar o vreme: norii în zig-zag – / tot azurul coborât / în albăstrele. Poate n-ai întîlnit lumina neașteptată care împrăștie tenebrele: câmp de rapiță – / găsesc în sfârșit calea / în întuneric. Și nici lumina care flanchează cu certitudni un drum: drumul luminat – / de-o parte și de alta /  grânele coapte. Sau ai dat prea devreme uitării luminile dintîi: prima-ntâlnire – / în irișii albaștri / pâlpâie stele.

Poate că n-ai răspuns încă lunii care te caută cu inistență noapte de noapte:

nimeni acasă –

luna bate-n fereastră

noapte de noapte

_______________

*Ioana Bud - Cântec murmurat

Gard cu zorele

Gard cu zorele*

Corneliu Traian Atanasiu

            Faptul că un autor începător imită, cu sau fără știință, un poem consacrat al unui maestru este o dovadă certă de sensibilitate și talent. Și asta cu atît mai mult cu cît poemul lui Șerban Codrin este un fel de ars poetica, o alegorie pilduitoare pentru cel care se încumetă să scrie haiku: merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală. Fără să apeleze la aceleași elemente de recuzită, autoarea realizează aceeași stare de plenitudine sufletească în fața dărniciei momentului și a aluziei concentrate într-o expresie vehiculată: cămara goală - / în găleata plină ochi / luna de pe cer. Ambele poeme vorbesc despre un miracol profan, despre îndestularea care se produce în condiții sobre pînă la austeritate, pe „masa goală”, în „apa” (chioară din găleată).

            Arta de compune poeme nu este fundamental diferită de arta de a trăi în armonie cu lumea care îți dăruiește simultan și împliniri, și regrete pentru efemeritatea lor: sfârșit de Florar - / nu mă-ndur să rup fila / calendarului. Cum am putea mărturisi altfel ezitarea în fața inefabilului. Oricum e sfîrșit de lună dar este de Florar. Și dacă nu vei rupe fila, vremea florilor s-a cam dus. Și totuși ce e calendarul decît o convenție stupidă. Oricîtă valoare practică ar avea el, florile, mai puține, vor înflori pînă tîrziu în toamnă. Dar fila asta, hîrtia banală, prinsă laolaltă cu altele la fel, pare un mănunchi de flori inestimabile. Un simbol de care nu te înduri.

            Poate de aceea unele poeme notează, imortalizînd, situații aparent paradoxale:

încă o cană

cu apă din găleată -

luna tot plină

Există în găleata cu apă o anume exuberanță a situației. În ciuda golirii treptate, cel care ia apă mereu vede luna nealterată, nedenaturată, la fel de plină, oglindită stăruitor în apa rămasă. Apa scade, dar imaginea rămîne intactă. Ca o compensație a perisabilității celor care se împuținează, se alterează, pier. O clipă de decentrare permite un fel de empatie cu imaginea care dezvăluie altă față a lucrurilor. Una care dă cu tifla efemerității, împuținării, degradării: „luna tot plină”.

            Iată și o altă modalitate, de data asta empatic-ironică, de preluare din mers a atribuțiilor unei gări dezafectate:

sosiri și plecări -

cuiburi de rândunele

în gara veche

Un du-te-vino perpetuu reînsuflețește clădirea. Rîndunelele s-au aciuat mult mai statornic acolo. Gara oamenilor e părăsită și se ruinează, dar cea pentru păsări are un viitor asigurat. O compensație de un lirism surdinizat, ușor acidulat.

            Cu o deschidere mai generoasă către lume se poate trăi mai plenar. Ascultând țurțurii care picură, ticăitul monoton și obsedant al ceasului își pierde prioritatea, acum ne acaparează și ne delectează vremea: abia auzit / ticăitul ceasului - / picură țurțuri. Fără s-o spună, poemul tace despre ieșirea din timp. Despre o deschidere care ne poate conecta la mesaje venite de la alte regnuri: ușa cu lacăt - / tot bate în fereastră / un ram înfrunzit. Despre oferte mai puțin comerciale: super ofertă - / la casa de vânzare / gard cu zorele, dar mai bogate spiritual.

Menirea unui poem autentic este să pună în valoare ceea ce ne oferă lumea necuvîntătoare fără s-o știe: liniștea bălții - / găzduind ceru-nstelat / fără să știe. Cee ce ne furnizează mijloacele simbolice de integrare în cosmos:

magia nopții -

între sat și univers

fuioare de fum

________________________ 

 *Argentina Stanciu - Cărarea spre luminiș

Iarna lîngă foc

Iarna lîngă foc

Corneliu Traian Atanasiu

            Una dintre vibrațiile constant împletite în tremurul versurilor acestui volum este aceea a impactului  distructiv al larmei mecanizate asupra vieții tihnite a pădurii, leagănul indiscutabil al culturii noastre:

tremură codrul –

liniștea ancestrală

spartă de drujbe

cu extensia firească asupra dezechilibrului vieții patriarhale a satului zguduită din temelii. Și asta prin intermediul unor mașinării cu nume viclean, mai mult decît ispititor.

            Constatarea e cu atît mai șocantă cu cît efectul pustiitor risipește și atmosfera locurilor – pacea și mireasma lor:  păduri de cioate – / mirosul de rășină / o amintire. În fața unei ofensive atît atît de agresive și de nemiloase, simțirea omului se contractă într-un bob de nisip, lăsînd mărturisirea durerii  în seama unor ființe fără de grai care știu să o protejeze și să o etaleze mai bine și mai spectaculos: inimă de piatră – / în miezul perlei / un bob de nisip sau în aceea a unor miraculoase și incredibile cruțări geologice:  timp oprit în loc – / în boaba de chihlimbar / o buburuză.

            Necazurile pămîntene, locale capătă  o anvergură cosmică, lumea întreagă e tulburată de fapte de o gravitate simbolic întristătoare: secetă mare – / ciutura nu mai scoate / luna din adânc; mătasea broaștei – / luna nu își mai află  / sălaș pe baltă.

            Cu conștiința limpede a nimicirii iminente a lumii în care merita să trăim, haiku-ul ar putea oferi o soluție a trăirii în clipă, în implozia dintre secunde: se tot dilată / timpul dintre secunde – / încă mai aștept. A îmbogățirii duratei sporind-o, undeva pe muchia subțire dintre real și ireal, cu savoarea unor miracole efemere:  fulg de zăpadă – / gătită de sărbători / apa de ploaie. A îndrăgirii echivocului vorbirii și al făptuirii: noapte de iarnă – / bunica croșetează  / amintirile sau a înscenărilor nefirești ale anotimpurilor: zile de toamnă – / vântul galant dansează / toate frunzele.

            Sînt demne de urmat gesturile unor ființe parcă mai generoase și mai detașate de catastrofa ivită la tot pasul: după incendiu – / un paing țese pânza / pe tufa arsă. Evenimentele geologice par să fie modele mai demne pentru prefacerile umane:  orogeneză – / după ani de frământări / chipul bunicii. Virtuțile care merită cel mai mult să fie imitate sînt ale lumii vegetale:  perseverență – / în fisura zidului / un pui de arțar.

            Trebuie să luăm seama cu mai multă cutezanță, ferindu-ne de orgia de lumini a urbei, la ființele care mai luminează umil fecunditata întunericului:

licurici aprinși –

felinare campestre

sparg smoala nopții

____________________

 *Mihai Talașman - Licurici aprinși 

Clipe și ani

Clipe și ani,

de Letiția Lucia Iubu, editura MJM, Craiova, 2019

ne propune lectura a 21 de haibunuri în română și engleză,

publicate în reviste și antologii între anii 2005 și 2018 și câteva inedite.

Fiecare text, proză și haiku ocupă 1-2 pagini și abordează momente din viața autoarei, ce au marcat-o emoțional:

„Școala de băieți”

„Prietenul meu Manole nu mai este printre noi”

„Miraculosul medicament”

„Întâlnirea”

„La casa morii”

„Crestele Balcanilor”

„Cuibul abandonat”

„Visul unei zile de vară”…

Proza acestor haibunuri este un deliciu, adesea chiar mai agreabilă decât haikuurile:

„ În 1947, eu aveam 10 ani, sora mea Ana 14 ani. Era vară, era vacanță. Tata ne trimitea deseori cu vaca la păscut…”

„Un drum de țară străbate câmpia. Întodeauna mi-a plăcut câmpia, mai ales iarna când este acopertă de zăpadă. Îți dă sentimentul de vastitate. În oricare parte privești ești înconjurat de o mare albă…”

Dar, ar fi nedrept dacă nu am  cita și câteva haikuuri :

Peste Dunăre / se zăresc munții Balcani / pe mormânt liliac alb

Lumină de miere / conturul lucrurilor / a dispărut

Anii iubirii - / citim împreună /  aceeași poveste

În partea a doua , despre Antologia de haibun româno- americană, haibunurile sunt urmate de note despre autori.

Jean Antonini, revista GONG,  No 65/ octombrie – decembrie 2019, pag. 34-35 ;

traducerea în română Letiția Iubu