Postfață la vol. XII al concursului Romanian Haiku

Postfață

Corneliu Traian Atanasiu

zăpadă pe crengi -

mama săpunind iarăși

rufele negre

Cecilia Birca

         Poemul ales ca motto vrea să atragă atenția asupra modelului pe care ni-l servește natura. Unul care ne impune și ne situează constant în trena unui ideal de neatins. Nu ne rămîne decît să îi aducem un omagiu nedisimulat celei care ne depășește și să o evocăm într-un cadru discret, pios și totuși ușor complice. Într-un haiku.

         E o întreprindere suficient de ambiguă pentru ca gluma să pară doar o tandră tachinărie:  bolta cerească / plină de artificii - / luna e în pom (Luminița Ignea). Cu siguranță, ușoarei noastre impertinențe i se răspunde mereu și pe măsură:  țurțuri picurând – / rescrisă partitura / pentru un țambal (Ana Urma). Oricîte travestiuri și găteli, elementul primordial  rămîne însă unul placid și fără consistență: fulg de zăpadă - / gătită de sărbători / apa de ploaie (Mihai Talașman). Nu ne rămîne decît să-l mai zgîndărim din cînd în cînd, alcoolizîndu-l: ţuică fiartă – / tot satul acoperit / de ceaţă densă (Vasilica Grigoraș).

         Jocul necontenit al lumii își schimbă fără răgaz accentele și fețele. Balanța vremii se-nclină cînd spre tristețe: cătunul uitat - / doar crivăţul mai urcă / dealul cu plopi (Mihai Pascaru), cînd spre șagă: vântul nopții – / crengile copacilor / ping pong cu luna (Ion Cuzuioc). Dar ca să nu ne lăsăm pe tînjală, micile ființe ne aduc aminte să urmăm ritmurile cuviincioase ale firii: primăvară iar - / păianjenul își mută / războiul afară (Angelescu Cristina). Ele și o anume mitologie exaltantă a celor duși pe alte tărîmuri: casa de pe deal – / tata înhamă caii / la Carul Mare (Mirela Brăilean).

Ce ne facem însă cu incredibilul? Uneori îl acceptăm degrabă și chiar cu încîntare: fulgi prin lucarnă - / păpuşile  cele vechi / iarăşi mirese (Mihai Pascaru). Alteori, intrăm în panică: primii ghiocei - / prin casă mama tot schimbă / oglinzile (Petru Ioan-Gârda), și cu toată alergătura, primăvara ivită în păr nu cedează. Și, în cel mai fericit caz, corespondențele sînt multiple și nu mai sînt limpede decelabile: primul gângurit – / mușcata din fereastră / îmbobocită (Cornel C. Costea).

         Rămîne mai mereu însă o discrepanță între conduita pe care lumea necuvîntătoare ne-o propune: nicio salvă azi - / pocnetul mugurilor / sporind liniștea (Cecilia Birca) și aceea pe care noi oamenii nu reușim nicicum s-o  ameliorăm: schimb de opinii - / jonglând cu farfuriile / soții în casă (Ion Cuzuioc). Sînt însă momente cînd absența omului e compensată pe deplin parcă de ființele și lucrurile care i-au stat omului nu chiar degeaba în preajmă: prispa goală - / un păianjen mai caută / firul poveştii (Mihai Pascaru); ultimul dezgheț – / de pe răstignire / podidesc lacrimile (Ion Cuzuioc).  

         Nu știi niciodată dacă o fină nuanță de umor e doar o șficiuire de sarcasm atenuată sau o dezamăgire fără leac:  apus de iarnă - / de sub zăpadă răsar / primele peturi (Cornel C. Costea). Și nici dacă berzele vor suplini vreodată lipsa moașelor: primele berze – / moașa din sat condusă / pe ultimul drum. Poate că umbra, panicată, știe mai multe: răsărit montan – / umbra se agață strâns / de cățărător (Mirela Brăilean). Chiar și vestitorii reputați ai primăverii par atinși de o mare și neînțeleasă mîhnire: curtea bunicii - / din iarnă au mai ieșit / doar ghioceii (Valeria Tamaș).  

         Dar, mai degrabă din senin, dispoziția lumii se schimbă fără niciun motiv serios: înfiorare - / o petală de cireș / cade-n agendă  (Mona Gheorghe) – doar pentru că, întîmplător, te-a molipsit haiku-ul. Și petale sînt din belșug: lumină lină - / pe cărarea mănăstirii / înfloresc prunii (Mihai Pascaru). Și parcă știu mai bine drumul.

         Nu poți alege fără să pierzi, chemarea este multiplă, cînd unanim sărbătorească: noua stagiune – / mierla în recital / pe-un ram de mălin (Mona Iordan); covata mamei – / vântul din curtea casei / frământă soarele (Ion Cuzuioc), cînd deprimant sfîșietoare: despărțire - / și urmele pașilor / șterse de ploaie (Valeria Tamaș); casa străbună – / tot mai gârbovită / umbra nucului (Mirela Brăilean).

         Lumea e totuși plină de surprinzătoare schimbări, metamorfoze: fluture în zbor - / până mai ieri grădina /  plină cu omizi (Luminița Petrea), transfigurări: lotus înflorit - / luna plină mai pune / înc-o petală (Mona Gheorghe), mirabile substituiri: schitul dispărut - / doar umbra bradului bătrân / turlă peste râu (Mihai Pascaru).

         Dar și de clipe care se înveșnicesc: amforă de lut - / mama ascultă ploaia / cu mâna în şold (Dana Ene). De iluminări mai presus de închipuire: fulger în noapte – / de un fir de lumină / atârnă dealul (Ana Urma). De isprăvi fără seamăn ale stihiilor molipsite de slăbiciuni omenești: zile de toamnă - / vântul galant dansează / toate frunzele (Mihai Talașman). De ciudatele mimetisme ale înaltelor fețe: sfârșit de toamnă - / cu arama pe față / un cireș amar (Mihai Talașman). Ca și de acelea ale veșmintelor umane: crizanteme-n vânt - / poala chimonoului / fluturând în mers (Cecilia Birca).

         La toate cele de mai sus, o bună parte a omenirii asistă indolent, rumegînd apatic: istorie nouă - / pe ruinele cetăţii / coji de seminţe (Mihai Pascaru). Poate că poemul de mai jos e un strigăt exasperat al unui autor care mai e atent la resorturile subtile și delicate ale lumii:

tăceți greieri! –

să-mi sfârșesc în liniște

ultimul poem

Adinna Enăchescu

____________

*Concert cu greieri, vol. XII al concursului RH

Stăpân pe puterea care te stăpînește*

 Corneliu Traian Atanasiu

Am să încep reproducînd comentariul pe care l-am făcut unui poem al autorului la momentrul în care a fost trimis la concursul lunar ROMANIAN KUKAI:

„De cum am înregistrat poemul de mai jos în concurs, m-am bucurat de valoarea lui şi mi-am zis că e greu de crezut că voi mai înregistra un altul mai bun.

plouă cu soare –

cântărind curcubeul

cumpăna fântânii

Pentru mine era clar că ar fi trebuit să iasă cîştigător, dar rămînea să primească şi girul votanţilor. Faptul că a cîştigat este totuşi o supriză, nu cît priveşte valoarea lui indiscutabilă, ci în privinţa gustului deja format al votanţilor care i-au acordat un număr de puncte aproape dublu faţă de cele ce l-au urmat.

            Ce m-a uimit şi m-a încîntat din capul locului a fost simplitatea şi echilibrul expresiei. Nimic forţat, formulări fireşti, făcute parcă să invoce cît mai direct imagini pline de o emoţie necăutată, intrinsecă. Un singur cuvînt, cântărind, parcă îngînînd linia greoaie a cumpenei, evadează din imagini spre altă zare – aceea a spiritului.

            Nimic nu implică prezenţa sau existenţa omului, totul este manifestare liberă a fenomenelor naturii. Cumpăna este doar o relicvă simbolică integrată în rîndul stihiilor. Poate doar ideea prezumată că ar exista un observator care le evocă numindu-le şi ne atrage privirea către ele. Dar acesta poate fi şi o entitate spirituală, şi ea uimită de cum s-au nimerit lucrurile şi de ceea ce ele spun inimii fără să sufle o vorbă.

            În ploaia cu soare resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Nu ştiu ce a intenţionat autorul, dar pot să-mi închipui, că în acel moment de ploaie uşoară, luminată de soare, curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveşti.

            La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obţinut prin clătinări şi legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieţii.

            Ploaia cu soare este afară, dar euforia ei de moment ne atrage atenţia asupra puterii noastre interioare de a cumpăni cu grijă lucrurile lumii pentru ne păstra armonia interioară aşijderea celei revelată, cînd şi cînd, de concordia stihiilor. Cumpăna fîntînii ne oferă de data asta o pildă vie, cîntărind ponderea nebănuită şi fabuloasă pe care  o dobîndeşte curcubeul în clipă. Totul este să o şi merităm.”

            Azi, la mai mulți ani de cînd am făcut acest comentariu, îmi dau seama că poemul ne poate servi ca o paradigmă a rostului urmărit în compunerea unui haiku. Ceea ce intenționează, mai mult sau mai puțin conștient, autorul este să găsească un echilibru între cele două părți ale poemului. Să le facă să balanseze ușor, aluziv, în așa fel încît să trezească în sufletul cititorului, simultan, o anume tensiune și bucuria de a o putea împăca, de a o potoli pe moment. De a resimți, în acest cadru spiritual privilegiat, că adversitatea lumii a sublimat în mod neașteptat și prin puterea lui sufletească. Cu cuvinte pe care le-am preluat de la Andei Pleșu și el, la rîndul lui, de la un înțelept arab, Ibn Arabi, pot spune că un haiku bun îți împărtășește într-o clipă „taina de a fi stăpîn pe puterea care te stăpîneşte”.

            În multe poeme, deși par ușor manieriste și prin recuzita nostalgic-rurală și prin punerea-n paralel a unui fapt natural și al unuia domestic, simțim că această corespondență este una profundă nu doar pentru cultura acestui neam ci și pentru o anume întrepătrundere suprafirească între cele două categorii aparent inconfundabile. Acolo unde ele se întîlnesc este cu siguranță izvorul miturilor. Al integrării omului în cosmos.   

zăpada mieilor –

buna pudrând cu zahăr

prăjiturile

            Rădăcinile omului sînt multiple și uneori haiku-ul ni le poate dezvălui într-un mod de-a dreptul contrariant: cetate veche – / printre ruine doar / urzicile vii. Regretele pentru sincopa se pare inevitabilă a istoriei sînt contrabalansate parcă de vivacitatea urzicilor. De urzicătura poemului care ne face în acest moment mai înrudiți cu lumea vie decît cu specia umană atît de oscilantă.

            Lumea vie, privită dinspre orizontul domestic, aparent un pic mai securizant, este adesea izvor de tristețe sau măcar de emapatie cu ființele care înfruntă condițiile mult mai vitrege ale vemii: brumă târzie – / gaiţa spărgând în zadar / o nucă seacă. Asta poate și pentru că, în universul domestic, omul beneficiază de prelucrarea licorilor naturale care îndulcesc nu doar cerul gurii ci și spiritul:  amurg de toamnă – / din ulcelele cu must / izvorând poveşti. Adevărata solidaritate și miezul vieții umane reușește să se adune în jurul unor simboluri cu cît mai aburoase cu atît mai consistente: iarnă ca-n povești – / samovarul fierbinte / așteptând drumeții.

            Poate că temeiurile pe care le poate da haiku-ul vieții noastre pămîntene sînt asemănătoare cu un îndemn hîtru al lui Marin Sorescu: „oameni, nu vă pierdeți optimismul nici de-ați crăpa”. Sau, ca în acest poem al unei fecundități de final:

după furtună –

aurită cu polen

băltoaca din drum

__________________________________

 *Valer Pop - Cântărind curcubeul