HAIKUUL,
DRUMUL SPRE MINE ÎNSUMI*
Triada
maeştrilor: Florin Vasiliu, Şerban Codrin,
Corneliu
Traian Atanasiu
Și-acum
îmi amintesc acel sfârșit de dimineaţă. Acel chioșc de ziare din târgul
Ieșilor, orașul meu natal, acel început de primăvară. Primul număr al unei
reviste mici, subţiri, alb-negru, fragile, cochete, numite Haiku. Dar mai ales
captivante, pentru că spunea ceva despre Japonia. Frânturi, cam din toate
artele, despre care mai citisem înainte dar, mai ales, mai mult despre ceva nou
pentru mine, un anume soi ciudat de poezie. Era în 1990, imediat după
evenimentele din decembrie. Eram curios, în 21 de ani încă nu auzisem niciodată
cuvântul haiku. Nici nu bănuiam atunci ce impact fantastic va avea asupra
întregii mele vieţi interioare. Așa a început cea mai lungă călătorie spre alte
tărâmuri, spre alte veacuri, spre mine însumi. Alături de Matsuo Bashō, sfântul
haikuului, de Florin Vasiliu, maestrul teoretician, de Șerban Codrin, maestrul
haijin, de Corneliu Traian Atanasiu, maestrul comentariilor kotobagaki și de
mulţi, mulţi alţi prieteni din toate colţurile lumii, din Japonia în Senegal,
din Muntenegru în Noua Zeelandă, din Noua Caledonie în Canada, din Mongolia în
Trinidad-Tobago, din Brazilia în Israel, din Irlanda în Columbia, din Curaçao
în Rusia...
Răsfoind
acea revistă modestă, citind-o, am simţit nevoia să scriu și eu la fel, părea
atât de simplu. Am scris multe „poeme”, încercând să imit acele haikuuri. Aveam
impresia că înţeleg totul, dar nu-mi reușea mai nimic. Câteva minore micropoeme
și atât. Vreo 10 ani a durat prima parte a uceniciei mele fără sfârșit până ce,
într-o seară, într-o cameră de hotel unde ne întâlneam din când în când cu
Florin Vasiliu, care avea ceva prelegeri inginerești prin ţară și uneori prin
Iași, am reușit să dau de primul meu haiku. Și a fost întâmplător în sensul că
nu mi-am dat seama că e chiar un poem valoros. Eram în cercul Societăţii Române
de Haiku din orașul lui Eminescu și Creangă vreo trei-patru tineri studenţi
care aveau impresia că pot învăţa totul din 5-7-5 silabe. Dintre ei, după 31 de
ani, am rămas cu practica doar eu. În acea seară, presărată cu atâtea povești
interesante despre Ţara Soarelui Răsare, scriitori români călători în Japonia,
paradoxuri, cărţi și poezie, am citit fiecare câte un poem adus de acasă. Așa
era regula. Îl citeam și ceilalţi îl comentau imediat, pe rând. Al meu era unul
despre broască, un banal amfibian nepoetic despre care nu prea s-a obosit
nimeni să scrie. Doar La Fontaine și Bashō. Am zis să îndrăznesc să mai adaug
eu ceva, pe lângă zgomotul apei de la malul râului Sumida din Edo de acum mai
bine de 300 de ani în urmă. O lună care se sparge. Și uite-așa am atentat, un
pic inconștient, la onorabilul titlu de „poet al broaștei”... În Japonia, cred
că poemul ăsta ar fi fost destul ca să mă facă celebru. Aici, însă... am avut
avantajul unui anonimat care mi-a permis să încep o călătorie în liniște, de
unul singur, prin mine însumi și prin toată lumea fără să plec din loc.
În
2002, un reputat haijin român mă sfătuia să răspândesc prin revistele literare
locale vestea că luasem un premiu intenaţional pentru haikuul cu broasca,
tradus în engleză. Mai încercasem de vreo două-trei ori cu traduceri făcute de
alţii, dar fără succes. Acum îmi luasem inima în dinţi și trimisesem propria
mea traducere. Mi-am zis că nu am ce pierde. La școală învăţasem doar franceza
și rusa. Engleza mi-a fost interzisă prin faptul că, la liceul în care mi-am
petrecut și clasele de gimnaziu, făcusem parte dintr-o clasă de elevi cu
părinții lipsiți de statut social. Copiii de nomenclaturiști, în schimb, acum
oameni respectabili răspândiţi prin ţară și prin toată lumea, aveau acces la
limba engleză. Ghinionul meu. Acest neajuns a însemnat chiar un pas înainte
pentru că, dacă voiam să scriu poeme competitive pentru concursurile
internaţionale, trebuia să învăţ singur limba engleză. Și așa am început. Când
acel reputat haijin mi-a spus că nu se știe dacă voi mai avea vreodată șansa să
mai fiu premiat și, în consecinţă, trebuie să strig pentru a mă face cunoscut,
mi-a făcut cel mai mare bine din viaţa mea din punct de vedere literar. N-am
strigat, dar m-a ambiţionat să(-mi) demonstrez că premiul n-a fost chiar o
întâmplare. Mi-am promis mie însumi că e doar începutul unui drum, știam ce
trebuie să fac pentru a fi mai bun, pentru a reuși. Și așa s-a și întâmplat.
Până atunci, fusesem ucenicul direct al lui Florin Vasiliu și, indirect, al lui
Șerban Codrin, prin haikuurile lui memorabile.
Primul
președinte al Societăţii Române de Haiku n-a mai apucat să afle de succesul meu
de început. Se stinsese undeva în Piatra Neamţ. Ar fi fost mândru să afle de
reușita mea deoarece crezuse foarte mult în mine. La un eveniment cultural
memorabil de pe strada Lăpușneanu, organizat de Dumitru D. Grumăzescu la
celebrul lui anticariat cu elita poeziei ieșene, maestrul Florin Vasiliu a
vorbit și despre haikuul meu. L-a prezentat drept cel mai frumos poem din
literatura română dedicat umilei broaște. N-am să uit niciodată aceste cuvinte
copleșitoare care m-au luat prin surprindere. Și n-am să uit nici ultima lui
scrisoare, în care îmi răspundea la o solicitare de-a mea de a citi și de a
aduce critici unui șir de o sută de „haikuuri” pe care le scrisesem în pripă ca
să scot un volum. Mă gândeam să obţin chiar și o prefaţă de la maestru. Era
bolnav și m-a certat. Dar nu m-a certat pentru că era bolnav. Ci pentru că
stăteam doar într-un singur haiku dintr-o sută, cel cu broasca. Restul erau cel
mult micropoeme forţate, fără noimă, Nici vorbă de volum. Iar eu îi furasem din
timpul preţios pe care-l mai avea de trăit pentru a-și pune lucrurile la punct
și a trece liniștit dincolo. Atunci n-am știut de ce mă certase. Mă dojenise
doar pentru că stătusem pe lângă el atâta vreme și nu reușisem să înţeleg nici
măcar în acele clipe ce este un haiku. Simţeam că-l dezamăgisem și probabil
că-i părea rău că pierduse atâta timp cu mine fără să înţeleg cu adevărat ce mă
învăţase.
Cât
îl privește pe maestrul Șerban Codrin, acest titan al haikuului, cunoscut din
păcate doar în România, l-am avut de urmat ca model poetic. Opera sa este cu
adevărat extraordinară, nu știu cine va putea să ajungă vreodată să-și compare
grămăjoara de poeme de factură niponă cu vreo părticică din ceea ce el a
compus. „Marea tăcere” e opera lui completă, am primit un exemplar direct de la
maestru, cu dedicaţie. Haiku, tanka, renga toate magistral scrise și așezate
într-o arhitectura a unei structuri multinivelare. Un ADN poetic în perfectă
construcţie de sensuri multiple, codate în structuri temporale pe anotimpuri și
zodii. Un labirint al ideilor, oglinzilor, reverberaţiilor, tăcerilor. Nimic în
minus, nimic de prisos, doar perfect. Dacă Florin Vasiliu a fost cel care mi-a
oferit suportul teoretic, Șerban Codrin mi-a oferit modelul concret, scriitura.
Și mai ales, prin aprecieri directe, speranţa că se poate. Am fost ucenicul
indirect al acestui poet remarcabil.
Din
2002 au început să vină premiile internaţionale pentru poeme traduse sau scrise
de subsemnatul în engleză. Haiku și, mai rar, tanka. Apoi am ajuns la internet
și am pătruns încetîncet în comunitatea internaţională. Am dat de concursuri la
care am participat cu speranţă și n-am reușit nimic, dar și de concursuri la
care aveam succes fără să mă aștept. Izbânzile mă făceau să merg mai departe,
dar n-a fost deloc simplu. Haikuul nu se scrie la o bere cu prietenii. E nevoie
de o transformare a minţii ce trebuie întreţinută mereu prin observaţii asupra
lucrurilor mărunte din jurul tău. E o întoarcere asupra interiorului tău ca să
vezi cum anume se oglindesc în el lucrurile din afara ta. Dacă e să fac o
estimare în procente, din ceea ce scriam și trimiteam, abia undeva până în
5-10% primeau un feed-back pozitiv. Iar de aici, cam 1% erau menţiuni și
premii. Devenisem ucenicul tuturor poeţilor ale căror poeme erau premiate. Și
am avut de unde învăţa. Între timp, reușisem să scriu direct și fluent în
engleză. Apoi, ca o străfulgerare, m-am întrebat de ce oare haikuul se scrie
doar în japoneză și engleză. Ca să pot avea acces direct la haiku și la
izvoarele lui fără intermediari din alte spaţii culturale, luasem lecţii de
japoneză de la Ionuţa Grumăzescu, acum cetăţean al statului nipon, cu o familie
frumoasă acolo, în Tōkyo. Asta mi-a permis, ani mai târziu, să pot scrie direct
în japoneză și să fiu premiat, cu două poeme, chiar în patria haikuului.
Cu
timpul, am început să caut și alte spaţii culturale în care se cultiva poemul
haiku. Ce am descoperit, mi-a depășit orice așteptări. Am aflat că în toată
lumea sunt nenumărate insule care au în comun fascinaţia pentru poemele de
sorginte niponă, dar care sunt, în același timp, despărţite de bariere lingvistice.
Eu am fost unul dintre cei care le-am legat. Făcând asta, am avut sentimentul
că descopăr, rând pe rând, câte o terra incognita despre care nimeni nu mai
știe în afară de mine. Franceză, italiană castiliană, catalană, germană,
olandeză, rusă, poloneză, suedeză, norvegiană, germană, sârbă, bulgară,
bretonă, croată, portugheză, maghiară, irlandeză, slovenă, wolof și papiamentu
au fost limbile în care mi-am scris sau tradus haikuuri și le-am răspândit prin
lume, participând la concursurile organizate în aceste insule haiku. În toate
acestea am avut surprize, în primul rând, de ordin lingvistic. În irlandeză, de
exemplu, abia după o săptămână întreagă de studiu am legat câteva cuvinte
într-un poem. Sau în wolof, sau în papiamentu, limbi despre care nici nu
auzisem dar peste care dădusem întâmplător, căutând concursuri haiku. Reușisem
să trec de această barieră, cu ajutorul dicţionarelor și gramaticilor găsite pe
internet. Doar dacă ăsta ar fi fost singurul meu câștig și tot aș fi fost
mulţumit cu el. Dar am avut mulţumirea să aflu că au fost și apreciate cu
menţiuni și premii neașteptate. Devenisem, astfel, și primul autor român
premiat pentru haikuuri în nenumărate ţări din lumea largă, și primul autor
român premiat pentru haikuuri scrise sau traduse în diferite limbi străine.
Devenisem primul autor de haiku din lume premiat vreodată la concursuri de pe
toate continentele, exceptând Antarctica.
În
paralel, la noi acasă, am găsit în grupul Romanian Kukai suportul pentru a mă
manifesta online și în limba română. Promotorul acestui curent unic în spaţiul
nostru literar dedicat exclusiv haikuului, Corneliu Traian Atanasiu, a fost cel
care mi-a oferit ocazia să fiu cunoscut prin poemele cu care participam la
concursul lunar. Și nu numai cu acestea. Împreună, am derulat proiecte
minunate. Concursul internaţional de haiku „O mie de cocori” din cadrul
festivalului Origami Peace Tree 2008, organizat la Iași, precum și concursul
internaţional anual de haiku „Sharpening the Green Pencil”, devenit unul dintre
cele mai reputate concursuri de acest gen din lume, sunt realizări remarcabile
pe care le-am reușit împreună. În spaţiul virtual al Romanian Kukai am găsit
ceea ce lipsea haikuului românesc. Un gol pe care l-a umplut magistral maestrul
Corneliu Traian Atanasiu. Pe lângă faptul că era locul în care oricine dorea să
înveţe despre acest gen de poezie avea toate materialele puse la dispoziţie,
această școală oferea și spaţiul pentru un feedback avizat pentru începători.
Iar comentariile kotobagaki, semnate de Corneliu Traian Atanasiu, sunt ele
însele literatură memorabilă, o ţesătură în proză scurtă, un alt fel de a face
haiku.
Fără
aceste comentarii pline de claritate și de miez, haikuul ar fi rămas la fel de
neînţeles pentru publicul larg din România. Am fost întrebat de câteva ori dacă
și în ce măsură m-a schimbat haikuul. Sunt conștient de faptul că, fără o
predispoziţie înăscută și o fascinaţie pentru Japonia pe care nu mi-o pot
explica atât de ușor, n-aș fi fost atât de atras de haiku. Poezie „normală” mai
încercasem să scriu, dar fără succes. Cu haikuul a fost o călătorie, eu sunt un
filocalic, un căutător de frumos, de profund în orice formă este el exprimat.
În ADN-ul meu e înscris lucrul ăsta. Explorând spaţii culturale atât de
diverse, de pe toate continentele, m-am apropiat de specificul și simbolurile
fiecărui loc în parte, m-am străduit să clădesc punţi între toate aceste insule
haiku. Și, spun eu, am reușit să apropii România de multe locuri neștiute comunităţii
oficiale de haiku din lumea largă. Am citit mult, m-am documentat permanent, am
perseverat în a învăţa nu numai despre cultura acelei ţări, ci și despre
specificul limbii respective, gramatică, vocabular. Apoi haikuul a însemnat o
transformare interioară în sensul că m-am străduit să văd lumea cu alţi ochi.
Cu simţurile unui observator atent la micile sclipiri insesizabile ochiului
grăbit, plictisit. Atent și la ce se ascunde în spatele lucrurilor, ce se leagă
de acele lucruri mărunte în macrocosmos. Atent și la universul care ne comunică
ceva minunat, atent și la Dumnezeu care dorește să împărtășim în adâncă liniște
sufletească aceste bucurii cu El și între noi. M-a ajutat mult și firea mea
contemplativă, imitativ isihastă. Haikuul te învaţă să faci asta într-un mod
frumos și plăcut, un mod prin care te împlinești. N-am știut multă vreme ce
anume înseamnă haikuul. Nici acum nu știu să-i dau o definiţie exhaustivă
pentru că, uneori, e ca și cum ar trebui să definești inefabilul. În schimb îl
pot recunoaște, îl pot deosebi de restul poemelor obișnuite, banale. Și, cel
mai important, ca orice poet de haiku, mă pot bucura atunci 16 Haikuul, drumul
spre mine însumi când citesc un poem veritabil, indiferent cine l-a scris și în
ce limbă l-a scris. Apoi mă uimesc de cât de frumos este și că mi-ar fi plăcut
foarte mult să-l fi scris chiar eu. Asta e bucuria unui veșnic ucenic, așa cum
vreau să cred că voi fi întotdeauna. Și bucuriile acestea mărunte, de
împărtășire a frumosului cu ceilalţi, mă împlinesc. Acum, haideţi să vă
mărturisesc și un mare secret. Luaţi-l ca atare: haikuul vă menţine mereu
tineri. Cu mine chiar asta se întâmplă.
floare
cu floare –
bătrân
cireș adunând
încet
lumina
Eduard Ţară, aprilie 202
__________________
*Eduard Țară - luna în țăndări