clic pe logo

 siglaROKU

marți, 21 mai 2019

Cuvânt înainte la Hoinărind printre amintiri




Cuvânt înainte
Ioan Găbudean

            Maria Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku frumos intitulată Risipă de par-fum, în colecţia revistei Orfeu“ de la Târgu-Mureş. Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în ţară, cât şi în stră-inătate.

            Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.

            Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea  clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...

            Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.

            Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate/descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.

            Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.

            Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când   într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.

            Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:

Moment de taină -
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi
(De Florii)

Pescăruşi pe mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe
(Prima vizită la Constanţa)

Pe podul de lemn
trece un car cu boi -
aromă de fân
(Podul de lemn)

Un greier intră
cu teamă în coridor -
cântec de seară
(Greieraşul)

După aversă -
în lumina amiezii
florile ude
(Aversă la Eforie)

Păsări speriate -
cireaşa nemâncată
cade în zăpadă
(O zi geroasă )

            Citind aceste haikuuri în context, ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!

            Cartea Mariei Tirenescu este una a confesiunilor, a nostalgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi. Cinste cui le-a scris!

            Poate unele haibunuri sunt prea lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist (vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a spiritului.

            Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/prezentare: „Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.“ Aşa este: poeta ne face să observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi, „totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.

            În încheiere, redăm cuvintele Mariei Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015, în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu.“

            Îi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.

                         

sâmbătă, 23 martie 2019

Postfață la Prispa cu greieri


Postfață

agent pe stradă -
vântul dirijează
circulaţia frunzelor

Mihai Pascaru

         În postafața la volumul anterior, Numărând cocorii, încercam să dovedesc că prezența activă a membrilor grupului RH la concursul săptămînal a fost de-a lungul celor zece ani o adevărată „școală” de haiku. Ghilimelele subliniază faptul că nu e vorba de o instituție organizată ca atare, ci de atmosfera benefică pe care o instituie o comunitate în acțiune. De spiritul care o animă și îi contaminează benefic fără să-și dea seama pe membrii grupului.

         Anul acesta, o bună parte dintre veterani s-au retras din activitatea regulată, unii participînd încă sporadic la concurs. În locul lor a apărut o generație recentă a ultimului an. Mă hazardez să exemplific, folosind poemele premiate din prima parte a volumului actual, faptul că anumite structuri ale poemelor celor mai vechi se perpetuează aproape mimetic în creația noilor veniți. Sînt asimilate adică fără a conștientiza prea mult cum și despre ce e vorba.

         În poemele următoare, un apropo este formula stilistică prin care părțile poemului se leagă aluziv peste cezura de rigoare. Motivul, în poemele veteranilor, este o veche obișnuință perpetuată din bătrîni:  pe geamuri gutui - / la bunica-i lumină / până târziu (Mihai Pascaru). O replică mucalită schimbă însă perspectiva: beznă pe uliţă - / gutuia din fereastră / făcută compot (Rodica P. Calotă). Același motiv al luminii din fereastră răzbate și în poemul unui novice: lumina toamnei - / bunica mai păstrează / o gutuie-n geam (Cristina Angelescu).

         O reacție copilărească la semnalul strident de alarmă al toamnei trădează exercițiul emoțional al fetiței: țipăt de cocori  - / strângând tare la piept / păpușa de cârpă (Violeta Urdă). Comportamentul protector este reiterat și la venirea iernii: prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros (Luminița Ignea). Martoră a schimbării anotimpurilor, păpușa suferă și prima despărțire cauzată de motive sociale: lacrimi proaspete / pe obrazul păpușii – / prima zi de școală (Valeria Tamaș). Păpușa devine astfel, și pentru începători, un leit-motiv pentru transferul empatic al emoției însingurării silite cauzată de toamna școlară: din nou la școală - / păpușa dată-n leagăn / de vântul toamnei (Cecilia Birca). Cei vechi știu însă mai multe, vacanța mare începe cu calvarul păpușilor: vacanța mare - / de-acum doar păpușile / la masa de scris (Valeria Tamaș). Mai bucuroase sînt doar bunicile: vacanța mare - / în sfârşit bunica / scapă de ghiozdan (Mihai Pascaru).

         Amenințările greu de înțeles sînt amortizate tot în jocul copilăresc: mama la chimio - / fetița-și tunde scurt / toate păpușile (Luminița Ignea). De data asta, în varianta începătorului, confruntarea are accente tragice: oncologie – / de veghe la fereastră / secera lunii (Mirela Brăilean). Suita continuă însă cu o replică mai drastică din partea unei autoare mai vechi: la reanimare - / din țurțure mai cade / încă o stea (Cristina Apetrei).

Un mod aproape supranatural de a resimți expansiunea fără niciun fel de bariere a miresmelor: după aversă - / mirosind a mușețel / și curcubeul (Argentina Stanciu) trece și mai ușor de la cei versați la nou veniți: Calea Lactee - / mirosul de lapte fiert / plutind peste sat (Cecilia Birca). Nici sonoritățile nu pot fi însă oprite, mai ales atunci cînd dau glas singurătății: gară pustie - / umplând sala de-așteptare / un singur greier (Cezar Ciobîcă)

         De data asta poemele alese se înșiră într-o suită în care vara se dovedește secetoasă peste măsură dacă pînă și cerul caută răcoarea în adîncuri: vară fără ploi - / stelele coboară / toate-n fântână (Valeria Tamaș). Replica, dovedind neputință, este a unui novice: secetă mare - / ciutura nu mai scoate / luna din adânc (Mihai Talașman). Fiind însă la țară, situația nu e fără rezolvare, lucrurile pot fi, cum se vede, rapid reciclate: fântâna secată - / piuit de pui / din ciutura spartă (Valeria Tamaș). Un debutant închipuie însă un rol și mai interesant fîntînii dezafectate: puţul părăsit - / mereu gata pentru o / stea căzătoare (Cătălin Gavriliu).

         O temă atractivă, prima ninsoare, are și ea poncifele ei știute de cei vechi. Un pic de cochetărie: prima ninsoare – / şi frunzele uscate / pudrate discret (Vasilica Grigoraș), nea peste brazde - / pudriera bunicii / aproape goală (Argentina Stanciu), dar mai ales o fascinație irezistibilă: primii fulgi de nea - / galeria de artă / se golește brusc (Cristina Apetrei). Și proaspeții veniți îi simt cu grație vădit ironică fireștile minuni: prima ninsoare – / impecabilă haina / cerșetorului (Mirela Brăilean) sau pacea pe care o cerne cu răbdare peste lume: ecou între văi - / liniștea se așterne / fulg peste fulg (Angelescu Cristina). Ultimul cuvînt îl are însă un autor mai hîrșit care simte contaminarea dintre vremea vitregă și puterea umană care o poate exorciza: viscol peste sat - / atâta liniște în / cântecul mamei (Cornel C. Costea).

         În privirile pe care le aruncă asupra celor din preajmă autorii pot surprinde opreliști sau facilități, uimiri care se pot transfigura în viziuni revelatorii. Cei vechi știu să le depășească cu sprinteneala atribuită spontan altor lucruri: gheaţă pe alei – / doar luna mai ajunge / până la scară (Rodica P. Calotă), lacăt la poartă – / nepăsătoare primăvara / sare gardul (Valeria Tamaş). Doar Cezar Ciobîcă a fost surprins pe moment de o calamitate de neînvins: un nou cod roșu - / inundând orașul / crăciunițele. Și cei noi reușesc să depășească ingenios, în închipuire, handicapul spațiului și timpului: globul pământesc – / de o palmă distanța / până la mama (Mirela Brăilean), timp oprit în loc - / în cămara bunicii / toamna în borcan (Mihai Talașman). Sau ajutîndu-se de împrejurări prielnice: liniște în jur - /câteva raze de soare / pe poza mamei (Alice Ostafi), iarnă tihnită – / prin fumul unui coș / curge domol cerul (Paul Mircea Iordache). Ba chiar îndrăznind fapte de vitejie magică: geamul înghețat – / așez cu o suflare / iar luna pe cer (Mirela Brăilean).

         Alteori poemele veteranilor dezvoltă viziuni în care tresăririle emoției sînt solidare cu ale stihiilor: tunet în noapte - / în bălți toate stelele / clătinându-se (Valeria Tamaș), noaptea la mare – / printre valuri delfinii  / jonglând cu luna (Ion Cuzuioc), după dezgheț - / Carul Mare-mpotmolit / într-o băltoacă (Cristina Pârvu). Iată și ce simt debutanții:  parcul circului - / luna în echilibru / într-un vârf de plop (Cecilia Birca), noapte geroasă – / pe la streșini țurțurii / adună stele (Mirela Brăilean), sfârșitul lumii - / pe balonul de săpun / o libelulă (Cecilia Birca).

         Un capitol aparte poate fi acela al jocurilor de cuvinte. Dintre cei vechi, Vasilica Grigoraș sesizează prin apropouri verbale sinceritatea nedorită la care la care toamna silește natura:  tablou tomnatic – / dându-și arama pe față / pădurea goală. Mihai Pascaru dezminte creșterea pensiilor prin lichefierea lor proverbială în tolba poștașului: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de ploaie. O aluzie indirectă la acoperirea momentană a unei metehne poate fi prilejuită de un evenimet meteo: ninge în oraş – / din nou fără de pată / faţa edilului (Vasilica Grigoraș). Sau de surprinderea unui fapt mărunt, simbolic revelator: cerul închis - / un păianjen păzeşte / cutia milei (Violeta Urdă). Debutanții dau și ei replica la fel de ironică:  Ziua Recoltei – / adunate în crâșmă / toate poamele (Mirela Brăilean). Aluzia la ziar este în poemul următor o persiflare a cuplării la recență în favoarea căldurii sufletești a altor vremuri: calde în ziar / noutățile toamnei - / castane coapte (Cristina Angelescu).

         Două imagini bine așezate una alături de alta, fără vreun alt apropo, devin pentru Mihai Pascaru doar un reproș mut: cireşul tăiat - / un stol de grauri tăcuţi / pe gardul de sârmă. Același autor  știe să sugereze astfel, prin cuvîntul amurg: amurg prin Carpaţi - / încărcată-n camioane / umbra pădurii – distrugeea pădurilor. Două imagini pot însă și să se amplifice una pe alta pînă la apogeu: noapte de gerar - / au amorțit și carii / în vechea grindă (Mihai Talașman).

*

         Eliberat de corvoada argumentării vreunei teze partizane o să încerc să mă abandonez cîtorva exerciții de admirație.  

         Sîntem obișnuiți cu simbolismul convențional al schimbării anotimpurilor ca și cum totul ar ține doar de ciclurile vegetației și de migrația păsărilor, de variațiile meteo, în timp ce viața noastră (urbană) a devenit una neintegrată, imună la aceste schimbări. Un poem ca acesta:  în prag de iarnă – / paingul cedează bunei / locul la stative (Ion Cuzuioc) ne aduce aminte, cu oarecare pietate, de vremuri în care viața omului era indisolubil împletită cu schimbarea inexorabilă a anotimpurilor. Îmi place politețea păianjenului.

         Un poem construit cu migală în jurul unei elipse: moină-n cimitir – / în picioarele tatei / pantofii cei noi (Mirela Brăilean). Vremea de moină este una cu mult noroi în cimitirul de țară. Tata n-ar fi pășit acolo decît cu o încălțăminte hîrșită. Acum se duce cu pantofii noi fără voia lui.

Este în această primă imagine: icoană pe sticlă - / la fereastră chipul mamei / așteptând (Angelescu Cristina) un dublu înțeles. Un joc inteligent între sacru și profan. O provocare la o posibilă canonizare. Lirică. Cadrul, sticla, atitudinea resemnată sînt gata de transfigurare.

Două poeme ale Valeriei Tamaş ne atrag atenția asupra rupturii omului din spațiul cosmic unde hălăduia alături toate ale firii: pământ nelucrat – / tot mai singure cântând / ciocârliile. Nopțile fără greieri ale lui Șerban Codrin sînt, iată, urmate de singurătatea ciocârliilor. O vreme însă, undeva la marginea noii lumi, luna va mai fi legănată: copaia veche - / ultimii stropi de ploaie / leagănă luna.

Pînă atunci pot încheia însă cu o amînare: prea scurtă noaptea / pentru atâtea povești – / samovar fierbând (Ana Urma).

Corneliu Traian Atanasiu









sâmbătă, 8 decembrie 2018

Sakura







Cuvînt înainte*

Autorul volumului de față a participat, din 2010 pînă în 2013 la 24 dintre concursurile lunare ROMANIAN KUKAI și la mult mai multe ale concursului săpămînal Romanian Haiku, unde a făcut de multe ori și comentarii ale poemelor premiate. A publicat două volume de poezie: Visul în 2011 și Cărticica mea de primăvară în 2012 și a fost prezent în volumele colective anuale de haiku ale grupului RH: Ţipăt de cocor, Stol de cocori, Zbor de cocori, Iarăşi cocorii.

        Citind cu deosebită încîntare întregul volum, am remarcat, dincolo de tehnica impecabilă și acuratețea opozițiilor dintre imagini, o anume originalitate a viziunii poemelor. Observația, frustă altfel, dezvăluie lucruri pe care le adîncește doar meditația asupra lor.

oraşul pustiu –
doar bătrânul orologiu
fără vacanţă

Orologiul din orașul acum pustiu spune o poveste a vremii și a vremurilor, a permanenței care privește neputincioasă schimbarea. Este aici o pustiire adusă de obiceiurile și prosperitatea  vremurilor recente care răsfață omul cu vacanțe estivale. În vremea bătrînului orologiu însă, orașul era permanent animat de agitația caracteristică a tîrgului. Exista o forță centripetă de atracție și de aspirație a celor din împrejurimi și o statornicie a populației urbane care se străduia să le satisfacă trebuințele. Orologiul se miră oarecum trist: ce vremuri!

        Marea majoritate a poemelor din volum sînt construite cu imagini care contrastează, evidențiind însă o opoziție divers interpretabilă.

noua recoltă –
doar carele rămase
din celălalt veac

Permanența este percepută aici ca prospețime mereu repetată a recoltei necompensată însă și de înnoiri tehnologice în lumea satului. Veșnica reîntoarcere a anotimpurilor și a roadelor pare să nu fie în acord cu stagnarea și perimarea rurală. În poemul de mai jos, opoziția este însă și mai semnificativă, încolțirea grîului (se sugerează: doar) în cămara bunicii, semnalează degradarea iremediabilă a satului în care nu mai are cine să are cîmpul. Grîul încolțit de sf. Andrei nu mai vestește rodnicia unor viitoare recolte.

câmpul nearat –
în cămara bunicii
încolţit grâul

Alteori însă contrastele se armonizează într-o unitate care împacă schimbarea cu permanența: o altă vară – / doar liniştea schitului / mereu aceeaşi. Sau liniștea cu trilul mierlei. Tăcerea prea lungă așternută între cei doi îndrăgostiți pare să aștepte cu nerăbdare această rupere a stingherelii: de mână prin parc – / numai cântecul mierlei / rupe tăcerea.

        Punerea în antiteză poate însă să sublinieze fermitatea de nezdruncinat a celui ce se confundă, voluntar sau spontan, cu ceea ce face:   rupere de nori – / netulburată ruga / pustnicului sau ropotul ploii – / netulburat somnul / bebeluşului.

        Trecerea timpului pare să nu afecteze impetuozitatea izbucnirii an de an a naturii, în timp ce omul, tot mai împuținat se pleacă încet spre pămînt: încă un lăstar – / umerii bunicului / şi mai aplecaţi. Nu doar timpul pare nedrept, parcă și pomii nu vor sau n-au cum să țină cont de necazurile omului: cireşi înfloriţi – / pe uliţa satului / alaiul cernit. Noul, care oricum se produce, este absolut divergent în lumea omului și a naturii:

bujori înfloriţi –
pe crucea bunicului
o dată nouă

        Tristețea cea mare este însă aceea că, dincolo de firescul acestei nepotriviri, lumea omului adaugă și ea la ceea ce se petrece lacătele nepăsării: primul pui în cuib – / tot încuiată poarta / maternităţii. Poate că poemul de mai jos nu semnalează doar o întîmplare hazlie ci și un fel de prevestire sinistră:

noaptea Învierii –
alaiul moliilor
din vechiul sacou

        Dar faptele lumii se împletesc, cu ironia de rigoare, și altfel: Ziua Femeii – / bunica-şi caută iar / vopseaua de păr. Primăvara întinerește un pic pe oricine și, dacă nu o face-ndeajuns, e bună și vopseaua de păr. Dealtfel, natura celebrează și singură sărbătoarea de zi cu zi: lumina din zori – / strălucitor cântecul / ciocârliilor. Vara suverană mulțumește pe toată lumea cu mai nimic: vântul de seară – / în pânza paingului / numai parfumul. Doar bunica, respirînd același parfum, pare să nu fi uitat dictonul omului gospodar: seară de vară – / bunica împleteşte / ciorapi de lână.

Și dacă vara se răsfăța în contraste care se potoleau prin abundență reciprocă: vipie pe câmp – / în ciutura plină / se scaldă Soarele sau printr-o sarabandă orgiastică a lucrurilor ce imitau hilar și defazat omul: noapte la mare – / pe plaja nudiştilor / doar sticle goale, toamna instituie privațiunea și ticăloșia și în lumea lucrurilor:  ciutura spartă – / pe mormântul bunicii / dalii uscate. Care o molipsește evident și pe aceea a  omului: ziua recoltei – / tata îşi socoteşte / datoriile. Și, neîndoielnic, și viceversa:

zi cu burniţă –
chipul văzut în vadră
şi mai zbârcit

        Volumul se încheie cu un grupaj de poeme intitulat Un alt anotimp. Pare să fie o încercare de ieșire din timp: lună plină iar – / bunica stinge încet / lumânările sau o eliminare a omului din decor: schitul părăsit – / la ceasul vecerniei / ciocănitoarea. Lucrurile preiau controlul. Și doar o vagă și nostalgică amintire mai plutește fantomatic peste lume: cântec de leagăn – / în poala bunicii / motanul bătrân.

        Merită să citez un ultim poem care surprinde, folosind simbolistica vegetală, echilibrul, pe jumătate ascuns, al celor două tendințe complementare de expansiune ale omului:

drumul către cer –
tot mai ramificate
rădăcinile

________________________
* Cornel C. Costea - Sakura

miercuri, 21 noiembrie 2018

Contrapunct





PREFAȚĂ

În această minunată carte, marcant intitulată Contrapunct (termen muzical ce definește prezența simultană a mai multor melodii cu caracter independent), autoarea, Lavana Kray, împarte cu cititorii povești melodioase din viața sa:

viață
de nimicuri stridente
la unison…
tăcerea ta pasională
contrapunct la final

În trecut, nu numai că am publicat lucrările Lavanei, dar eram de multă vreme un fan al poemelor tanka și al fotografiilor sale care continuă să fie excepționale și un bun exemplu de urmat pentru ceilalți.

Fix când suntem mai pătrunși de fotografiile ei alb/negru, Lavana ne oferă culori, de la nuanțe subtile, la tonuri vibrante.

Abilitatea ei de a capta un anume moment prin intermediul camerei fotografice este extraordinară.

Ea combină atât de artistic imaginea cu poezia, încât nu poți spune care a fost mai întâi. Fotografiile și tanka aranjate astfel au valoare, dar și luate separat ele se pot susține singure.

Toată lumea este familiarizată cu fotografia, dar, poate, mai puțin cu tanka. La început, s-a numit waka (cântec japonez), în timpul perioadei Heian din 785-1185, e.n, dar, în prezent, este cunoscută ca fiind tanka (poezie inspirată de natură și iubire, la Curtea Imperială Japoneză).

Tanka este lirică, nerimată și, de obicei, are cinci versuri de lungimi diferite, aranjate astfel: scurt, lung, scurt, lung, lung, conținând nu mai mult de 31 de silabe, chiar mai puține, pentru a compensa diferențele dintre limba japoneză și limba engleză.

Arta de a construi legături între universul uman și cel natural prin intermediul celor 5 anotimpuri (primăvară, vară, toamnă, iarnă și anul nou)  și al celor 21 de simțuri este atotprezentă în tanka japoneză.

Tematica în waka/tanka este relativ variată și, de regulă, este recomandată alegerea unei teme din natură, care apoi sa fie în mod neașteptat convertită într-o amintire personală, care sa fie nouă și în același timp familiară ca imagine și care să evoce un înțeles profund, universal.

Iată, un bun exemplu despre ce anume surprinde tanka:

nicio soluție
pentru podul de gheață
dintre noi –
lama plugului taie
arterele târgului

În conceperea prefeței la Contrapunct, cel mai dificil mi-a fost să rezist tentației de a lista toate poemele mele preferate.
Vă pot spune că autoarea are un talent real pentru portretizarea emoțiilor, cum ar fi: teama, compasiunea, singurătatea, melancolia, disperarea, etc. și, uneori, toate acestea împreună, în doar cinci versuri.

fără întrebări
despre diagnostic –
ea ornează
pomul de Crăciun
în septembrie

O altă calitate specială a Lavanei constă în a scrie cu ambiguitate, ceea ce este un plus în compunerea unei tanka.

În exemplul care urmează, o fi vorba despre iubitul ei pe care nu l-a mai văzut de mult, sau pur și simplu este despre ploaie? Și, dacă este așa, ploaia este metaforă pentru lacrimi, sau sunt toate acestea la un loc?

de multă vreme
ferestrele mele
nu te-au mai văzut –
cerul mi s-a răsturnat
și stă să plouă în sus

În concluzie, să nu uităm aspectul de „poezie de curte”, „iubire secretă”, a genului „waka” original, caracteristică pe care Lavana o surprinde perfect în acest excelent exemplu al calității lucrărilor sale:


iar vine toamna
iar mă agăț de scaieți
prin pâclă –
îți las cheia sub pietroi
în caz că mi-e somnul greu

an’ya,
Editor Fondator al revistei Ribbons,
a Societății Americane de Tanka
Editor Fondator al revistei Cattails online,
a Societății de Haiku și Tanka


POSTFAȚĂ

Lavana Kray cuibărește fiecare moment în brațele ei, ca pe un copil. Apoi, îl duce spre maturitate introducând înțelesuri deosebite prin intermediul uneia dintre fascinantele ei fotografii care te  lăsă fără suflare.

Cuvintele Lavanei și-au găsit o cale clară pe mapamond; fotografia ei are o intensitate luminoasă și dovedește o superbă expertiză.

Autoarea se implică în creație cu o senzitivitate aparte ce reiese fără greș din conexiunea dintre vizual și liric. Ca fan avid al creațiilor Lavanei vă pot spune că această carte se detașează prin excelență de altele din aceeași categorie.

În mod sigur, Contrapunct nu va rămâne o carte  necitită.

an’ya


duminică, 4 noiembrie 2018

Dă colțul ierbii




Dă colțul ierbii

Corneliu Traian Atanasiu

        Pentru un volum de debut*, cel din fața mea este unul extrem de consistent și unitar în ce privește calitatea selecției. Autoarea a asimilat ușurința, simplitatea și firescul scrierii, ceea ce în japoneză se poate numi cu un singur cuvînt – karumi. Naturalețea dobîndită astfel este aceea a limbajului colocvial, familiar, obișnuit. Dacă ți-ai cultivat anterior simțul limbii, te-ai împroprietărit din vreme cu zestrea vorbirii de toate zilele și ai limba destul de ascuțită, poemul pare să vină de la sine. Te instalezi în austeritate ca la tine acasă.

        Senryu, varianta umoristică a haiku-ului, îți vine atunci ca turnată. Vorbele și sintagmele vehiculate zi de zi par să se ordoneze singure, ca atrase de un magnet, în structuri cu cît mai puțin pretențioase cu atît mai  picante:  dor înflăcărat - / vecina cea focoasă / îl ține pe jar. E adevărat, magnetul ține de talentul autorului și e reglabil după intenția urmărită, atrăgînd mai degrabă îmbinări de cuvinte expresive pe care le prețuiește toată lumea: an electoral - / liber la vînătoarea de / vrăjitoare. Cu ele, poți spune, aproape ștrengărește, ca la o șuetă, lucruri extrem de grave: an electoral - / viitura ridică / gunoiul țării. Îl scoate deasupra și-l promovează.

        Firescul nu vine însă doar din calitățile limbajului adoptat, autorul de haiku are și abilitatea de a observa cu atenție ambianța în care se găsește, ca din întîmplare, replica de care e nevoie în text: prima întîlnire - / pe margine drumului / flori de stânjenei. Ce poate comenta mai bine stînjeneala celor doi parteneri decît florile atît de înalte, stinghere și tăcute!? Și în situații grave: furtună în larg - / ceru-și ia deodată / stelele-napoi, natura oferă singură interpretarea emoțională, oarecum empatică, a faptelor. Și, de cele mai multe ori, o poate face mult mai bine aluziv și eliptic: stolul risipit - / în ochii căprioarei / apune o stea, ocolind parcă un tabu – împușcătura mortală.

Nuanța emoțională, și faptul edificator sînt aproape mereu, deși surprinzător, chiar acolo, la fața locului. E destul să le vezi și să le consemnezi pentru ca situația să mărturisească subit palpitul:

spre satul natal - / de negăsit cărarea / printre mărăcini

lectură sub tei - / pe foaia-neîntoarsă / litere-aurite

străin în oraș - / numele străzilor sub / chiciura groasă

ceas de bun rămas - / izbindu-se-ntre ele / sloiuri de gheață

prima ninsoare - / buna cerne făină / într-o covată

pânza tot albă - / pictorul face copii / după natură

cetină ninsă - / horbotele bunicii / scoase la soare

        Asta nu înseamnă că autoarea nu apelează și la mijloace de a amplifica prin punerea-n scenă efectul expresiv al contrastelor: muguri pe ram - / cârja din lemn de cireș / plină de noduri; cicoarea-n floare - / ochii umezi ai maicii / tot mai spălăciți; gutui coapte-n geam - / chipul mamei mai palid / pe zi ce trece. Și lucrurile pot fi și mai subtile: drujbe oprite - / în poiana cea nouă / răsar toporași. Simți o oarecare compensație în puterea regenerării. Dar și o neputința a gingășiei, în ciuda ironiei numelui războinic al florilor.

        Un pas mai departe, și fenomenele verii (arșița și grindina) pot fi integrate alegoric ca simptome ale trăirii intense și abrupte ale unui sentiment năvalnic: iubiri de vară - / între clipe toride / și ploi de gheață. Și trăirea umană poate să-și impună prioritatea unei simțiri care topește hotarele lumii: câmp de cicoare - / linia orizontului / neînsemnată. Adică dispărută în universalitatea seninului. Cineva a neglijat să o mai traseze. Sau a abolit-o.

        Contrastele pot fi însă îngemănate în sensurile opuse ale aceluiași cuvînt: acuarelă - / coloritul daliei / topit sub brumă. Ce pățește oare dalia? Acoperită cu un strat subțire de brumă apare (conform sugestiei acuarelei) estompată, slăbită și chiar istovită, vlăguită, dizolvată. Asta însă dacă ignorăm focul brumei exaltate de soare care aduce o strălucire paradoxală culorii, ca în „Peste vîrfuri” a lui Eminescu: Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. Nu neglijați – aici „de moarte” este o intensitate pătimașă a dorului.

Nu totdeauna însă, schimbarea vremii produce reacții copilărești-liniare:  prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros. Lucrurile au adesea comportări paradoxale care nu-i scapă unui autor atent:  zile tot mai reci - / lepădându-și cămașa / castana coaptă; vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea. Uneori, umblînd așa bezmetic, omul le simte impactul spontan și surprinzător: singur pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine, e adevărat bruschețea e compensată de blîndețea pufului.

În toată această zăpăceală, își găsesc locul, cu surdina de rigoare, și întîmplări omenești, prea omenești. Unele amendate de comandamentele europene: comerț ilicit - / urzicile din piață / n-au cod de bare. Altele de evoluția acestei țări triste, plină de umor: ogor nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă. Pentru înmormîntarea agriculturii, cred. Animația rurală înclină cumpăna spre natura gata să-i ia locul omului: cătun izolat - / mai multă viață sub streșini / decât în case.

Motoul cărții, astăzi o carte / m-a făcut captivul ei - / nicicînd mai liber, poate fi și un prilej de despărțire. De eliberare. În carte a rămas, s-a ales spiritul separat de amestecul cu viața impură de toate zilele. Și autorul e eliberat astfel de o grijă, de-acum înainte nu mai e răspunzător de ceea ce e captiv în carte. Cartea își va urma singură destinul său.
________________________________________
*Luminița Ignea - Muguri de lumină