clic pe logo

 siglaROKU

duminică, 4 noiembrie 2018

Dă colțul ierbii




Dă colțul ierbii

Corneliu Traian Atanasiu

        Pentru un volum de debut*, cel din fața mea este unul extrem de consistent și unitar în ce privește calitatea selecției. Autoarea a asimilat ușurința, simplitatea și firescul scrierii, ceea ce în japoneză se poate numi cu un singur cuvînt – karumi. Naturalețea dobîndită astfel este aceea a limbajului colocvial, familiar, obișnuit. Dacă ți-ai cultivat anterior simțul limbii, te-ai împroprietărit din vreme cu zestrea vorbirii de toate zilele și ai limba destul de ascuțită, poemul pare să vină de la sine. Te instalezi în austeritate ca la tine acasă.

        Senryu, varianta umoristică a haiku-ului, îți vine atunci ca turnată. Vorbele și sintagmele vehiculate zi de zi par să se ordoneze singure, ca atrase de un magnet, în structuri cu cît mai puțin pretențioase cu atît mai  picante:  dor înflăcărat - / vecina cea focoasă / îl ține pe jar. E adevărat, magnetul ține de talentul autorului și e reglabil după intenția urmărită, atrăgînd mai degrabă îmbinări de cuvinte expresive pe care le prețuiește toată lumea: an electoral - / liber la vînătoarea de / vrăjitoare. Cu ele, poți spune, aproape ștrengărește, ca la o șuetă, lucruri extrem de grave: an electoral - / viitura ridică / gunoiul țării. Îl scoate deasupra și-l promovează.

        Firescul nu vine însă doar din calitățile limbajului adoptat, autorul de haiku are și abilitatea de a observa cu atenție ambianța în care se găsește, ca din întîmplare, replica de care e nevoie în text: prima întîlnire - / pe margine drumului / flori de stânjenei. Ce poate comenta mai bine stînjeneala celor doi parteneri decît florile atît de înalte, stinghere și tăcute!? Și în situații grave: furtună în larg - / ceru-și ia deodată / stelele-napoi, natura oferă singură interpretarea emoțională, oarecum empatică, a faptelor. Și, de cele mai multe ori, o poate face mult mai bine aluziv și eliptic: stolul risipit - / în ochii căprioarei / apune o stea, ocolind parcă un tabu – împușcătura mortală.

Nuanța emoțională, și faptul edificator sînt aproape mereu, deși surprinzător, chiar acolo, la fața locului. E destul să le vezi și să le consemnezi pentru ca situația să mărturisească subit palpitul:

spre satul natal - / de negăsit cărarea / printre mărăcini

lectură sub tei - / pe foaia-neîntoarsă / litere-aurite

străin în oraș - / numele străzilor sub / chiciura groasă

ceas de bun rămas - / izbindu-se-ntre ele / sloiuri de gheață

prima ninsoare - / buna cerne făină / într-o covată

pânza tot albă - / pictorul face copii / după natură

cetină ninsă - / horbotele bunicii / scoase la soare

        Asta nu înseamnă că autoarea nu apelează și la mijloace de a amplifica prin punerea-n scenă efectul expresiv al contrastelor: muguri pe ram - / cârja din lemn de cireș / plină de noduri; cicoarea-n floare - / ochii umezi ai maicii / tot mai spălăciți; gutui coapte-n geam - / chipul mamei mai palid / pe zi ce trece. Și lucrurile pot fi și mai subtile: drujbe oprite - / în poiana cea nouă / răsar toporași. Simți o oarecare compensație în puterea regenerării. Dar și o neputința a gingășiei, în ciuda ironiei numelui războinic al florilor.

        Un pas mai departe, și fenomenele verii (arșița și grindina) pot fi integrate alegoric ca simptome ale trăirii intense și abrupte ale unui sentiment năvalnic: iubiri de vară - / între clipe toride / și ploi de gheață. Și trăirea umană poate să-și impună prioritatea unei simțiri care topește hotarele lumii: câmp de cicoare - / linia orizontului / neînsemnată. Adică dispărută în universalitatea seninului. Cineva a neglijat să o mai traseze. Sau a abolit-o.

        Contrastele pot fi însă îngemănate în sensurile opuse ale aceluiași cuvînt: acuarelă - / coloritul daliei / topit sub brumă. Ce pățește oare dalia? Acoperită cu un strat subțire de brumă apare (conform sugestiei acuarelei) estompată, slăbită și chiar istovită, vlăguită, dizolvată. Asta însă dacă ignorăm focul brumei exaltate de soare care aduce o strălucire paradoxală culorii, ca în „Peste vîrfuri” a lui Eminescu: Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. Nu neglijați – aici „de moarte” este o intensitate pătimașă a dorului.

Nu totdeauna însă, schimbarea vremii produce reacții copilărești-liniare:  prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros. Lucrurile au adesea comportări paradoxale care nu-i scapă unui autor atent:  zile tot mai reci - / lepădându-și cămașa / castana coaptă; vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea. Uneori, umblînd așa bezmetic, omul le simte impactul spontan și surprinzător: singur pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine, e adevărat bruschețea e compensată de blîndețea pufului.

În toată această zăpăceală, își găsesc locul, cu surdina de rigoare, și întîmplări omenești, prea omenești. Unele amendate de comandamentele europene: comerț ilicit - / urzicile din piață / n-au cod de bare. Altele de evoluția acestei țări triste, plină de umor: ogor nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă. Pentru înmormîntarea agriculturii, cred. Animația rurală înclină cumpăna spre natura gata să-i ia locul omului: cătun izolat - / mai multă viață sub streșini / decât în case.

Motoul cărții, astăzi o carte / m-a făcut captivul ei - / nicicînd mai liber, poate fi și un prilej de despărțire. De eliberare. În carte a rămas, s-a ales spiritul separat de amestecul cu viața impură de toate zilele. Și autorul e eliberat astfel de o grijă, de-acum înainte nu mai e răspunzător de ceea ce e captiv în carte. Cartea își va urma singură destinul său.
________________________________________
*Luminița Ignea - Muguri de lumină
























vineri, 2 noiembrie 2018

POEZIA CA UN STROP SUB SOARE




POEZIA CA UN STROP SUB SOARE
„CLIPE SUB CONDEI” de VALI IANCU

Elisabeta Iosif

       Haiku-ul – unul dintre cele mai scurte poeme din literatura universală este întrecut doar de distih și de poemul într-un vers. În Japonia este cel mai popular tip de poezie, apreciindu-se că sunt în lume circa zece milioane de autori de Haiku. Și – spre surprinderea tuturor - nu un japonez, ci un poet suedez, Tomas Transtromer, creator de haiku a primit Premiul Nobel pentru literatură! Motivația juriului: prin imaginile sale esențializate, transparente, ne oferă un acces proaspăt la realitate. Credeți că este ușor să găsești esența unui moment din realitate? De aceea numai un „buchet” de poeți din lume aduc lumină și culoare venite din suflet și har. 

            Vali Iancu scrie și exprimă sentimentele poetice într-o formă concisă, culegând esența dintr-un moment al zilei sau al unul anotimp, știind în același timp să stimuleze prin puterea versului imaginația cititorului: Teii în floare – / îmbătați de mireasmă / îndrăgostiții; Pe-o bancă în parc / sub castanii înfloriți / îmi aștept muza; De Sânziene – / pe cărarea visului / apare ursitul; Ochiul de veghe – / la marginea lanului / se aprind macii.

         Dar poezia japoneză de acest tip este și mai complexă. Încă o caracteristică a spiritului acestui popor este surprinsă în vers: aceea a înclinației sale spre asimetrie în poemul  Tanka, reglementat de reguli, inventându-se sensuri noi, idei, spontaneitate: Privind spre stele/ Carul Mare deschide / drumul spre tine. / ți-așez cu drag pe frunte / cuvinte de iubire. Dar autoarea s-a înscris într-o competiție a tuturor genurilor create. Există și un Haiku umoristic: poemul Senryu, gen liric înrudit cu epigrama, care l-a făcut pe un confrate să se întrebe: nu cumva epigrama e forma de Haiku a poeziei românești? Autoarea precizează, că tematica este variată, realitatea din zilele noastre fiind transfigurată într-o formă ironică: Medicul întreabă: / șchiopătezi la umezeală? / nu, doar când merg. Vom găsi imagine și text în Haiga, sporindu-i  semnificația, mesajul cu pictura haiga, unde autoarea beneficiază de o grafică excelentă a pictorului – grafician Dumitru Roșu: Doi tineri sub măr / privire în privire / atent Șarpele (pag. 53). Dar Haibunul mie mi se pare forma cea mai complexă, dând posibilitate poetului să îmbogățească tematica cu împrejurări dintr-o călătorie, din viața personală, declanșând altfel de emoții, descoperind alte valențe ale scrisului, talentul de povestitor, de reporter al momentului, ca în „Santorini, atracție turistică” (pag. 74): …admiram casele și florile multicolore, ce creșteau în cenușă vulcanică. Și plaja era neagră, fierbinte, neputând merge cu picioarele goale… turiștii curioși, ca mine, urcă gâfâind din greu, coboară alergând pe denivelările vulcanului… Rar câte o floare roșie sau galbenă, țepoasă. Peisajul, unic în felul lui, te deprimă. Pietriș, praf și sulf - / pe spinarea monstrului / mișună turiști; „Călătorind în Tunisia”(pag. 75) …deșertul devine cer, orizontul se pierde în infinit… Cumpărăm trandafiri de deșert, formați din nisip și sare, cel mai frumos și inedit suvenir din Tunisia. Drum spre Tozeur, / pe lacul Chott El Jerrind / trandafiri sculptați – din sare și nisip vântul / a dăltuit grădina; „Din Parga spre Canionul Vikos” (pag. 83) …În Zagoria sunt case de piatră, biserici de piatră, adăposturi pentru oi din piatră și drumuri din piatră… Pe o bucată de stâncă, aproape de drum, o șopârlă ne-a atras atenția… lăsându-se pozată: Un colț de stâncă – / la ședința foto / șopârla-i vedetă; „Brâna Mare a Caraimanului” (pag. 85) …De o parte peretele de stâncă iar de cealaltă, prăpastia… Te cuprinde totuși frica și simți că totul se clatină sub tine… Aripile neantului m-au atins, trecând în zbor pe lângă mine: Pe Brâna Mare / chemarea abisului - / jocul cu moartea.

          Emoție, chintesență și culoare transmise prin puterea cuvântului cu har poetic. În eternul Haiku, Vali Iancu face versul să cânte. În „Clipe sub condei” scapără lumină. Nu cu mult în urmă, Nichita Stănescu aprindea în veșnicie un Haiku ”Autoportret” memorabil: ”Întunecând întunericul / iată / porțile luminii”.


joi, 25 octombrie 2018

„Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma




 „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Vasilica Grigoraş

 Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului Festivalul Internaţional de creaţie Literară Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.

Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor  s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare.  Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.

Cartea Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul  2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă - Credo” 2017.

Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.

Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō  este farul de la care primim lumină: „...compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.

Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din ţara soarelui răsare”,  părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.

soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica

Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o  contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.

cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer

Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.

vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna

Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină,  în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului  iarăşi, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.

lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel

Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o  cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.

pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad

Nu este un concert, ci o voce singulară, un pian în amurg cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.

un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare

Primul vers un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.

lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori

Cine nu a văzut un lan de lavandă şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica  au cusut aceste minunate flori.   Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.

vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj

O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii.  Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.

singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar

La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.

Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:

urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi

Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care  le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului  dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.

Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când

ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă

Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.

Revenind la Basho, care spunea că Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru.

salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi  să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.

        Felicitări, Ana Urma pentru  cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!



luni, 10 septembrie 2018

DE-A TELEFONUL FĂRĂ FIR

DE-A TELEFONUL FĂRĂ FIR
(Schimb de amabilităţi)
* *

Poetul Ioan Găbudean, mi-a trimis, în primăvara acestui an, o carte deosebită. Aceasta a apărut în urma preocupării comune a autorului volumului de senryu intitulat Schimb de amabilităţi (despre care am scris aici http://evenimenteeditoriale.blogspot.com/2016/11/o-carte-de-senryu-pe-plaiurile-ardelene.html ) şi celebrul parodist Lucian Perţa, căruia Ioan Găbudean i-a trimis cartea de senryu.

Poetul Lucian Perţa a cochetat cu haikuul, dar are un stil aparte: poemele lui au şi rimă. De data aceasta, plecând de la senryuri, a scris alte poeme.

Mă voi opri doar la câteva exemple, alegerea mea fiind subiectivă.


După sărut,
libelulele zboară
în aceeaşi direcţie...

După-ntâlnire cu cel drag,
libelula zboară,
beată de dor, în zig-zag...

***
Cocoşul de tablă
a ruginit tot cântând
pe acoperiş

Cocoşul de tablă
a dispărut de pe acoperiş...
programul „Rablă”!

***
Călătorie
pe urmele lui Bashō -
haiku pe pâine

Călătorie spre mâine
pe urmele lui Bashō -
aş mânca şi eu o pâine!

***
Gondolierul guraliv -
uită să dezlege
barca de la ţărm

Gondolierul guraliv
nu pleacă fără
un pecuniar motiv

***
Pas de pisică -
vecina balerină
se-ntoarce acasă...

În pas de balerină,
soţul
se întoarce de la vecină...

***
Din sacoşa găurită,
pensionarul pierde
şi ultimul morcov!

În sacoşa pensionarului
se aude,
şuierul vântului!

***
Târg de vechituri -
pălăria bunicii
fără cumpărători!

La o consignaţie,
pălăria bunicii
face senzaţie!

***
Toaletare copaci -
ciorile au ceva
de comentat...

Toaletare copaci -
ciorile protestează
în draci!

***
Clar de lună -
nu intru în casă
toată noaptea!

Clar de lună -
eu intru-n casă.
Noapte bună!

***
Paznicul viei
dansând cu sperietoarea -
sfârţitul toamnei...

Paznicul viei
dansând cu sperietoarea -
începutul nebuniei...

***
Dezamăgite
două muşte flămânde
în borcanul gol...

Dezamăgite de masă,
două muşte flămânde
la mine în casă...

***
Vară toridă -
reconfortant tabloul
cu munţi înzăpeziţi!

Vară toridă – priviţi:
până şi-n tablou se topesc
munţii înzăpeziţi!

***
Pensionarul -
scrie doar haiku-uri:
Timpu-i prea scurt...

Pensionarul, se ştie,
scrie doar haiku-uri:
n-are destulă hârtie...

***
Număr frunzele căzând:
cinci-şapte-cinci:
stare de haiku

Căderea frunzelor suspectă:
cinci-şapte-cinci -
aici haiku-ul se respectă!

***
I-am făcut o poză
cu sperietoarea -
acum sunt două!

Mi-am făcut pentru mine
poză cu sperietoarea -
ea a ieşit bine!

***
E frig în cameră -
nici păianjenului
nu-i este cald!

E frig în cameră -
până şi păianjenul
în pânza lui tremură!

***
Cameleonism -
Luna s-a ascuns
în lanul de rapiţă

Cameleonism -
şi Luna era roşie
în comunism!

***
Repar acoperişul -
din bucătărie urcă
arome de ciorbă...

Repar acoperişul c-o ţiglă -
din bucătărie urcă
aromă de mămăligă!

***
Luna şi fluturele -
schimb de amabilităţi
spre dimineaţă...

Găbudean şi Perţa -
schimb de amabilităţi,
cu toată deferenţa...

***
Din maşina de scris
sare un greier -
haiku sau senryu?

Din maşina de scris, acu
sare un greier -
senryu sau haiku?

***
Păcătuiesc mereu -
uit, de exemplu, să ud
crizantemele...

Nu-mi prea fac temele -
uit, de exemplu,
să-mi semnez poemele!

Cartea a apărut la Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2018.

 Pe coperta I este o fotografie de Dan Doman, iar pe coperta a IV, portretul lui I. Găbudean – arh. Ana Maria Crişan, portretul lui L. Perţa – Mihai Pânzaru-Pim.


miercuri, 11 iulie 2018

Într-un bob de grâu înscrisă este holda întreagă




Letiţia Lucia Iubu - Inscripţii pe un bob de grâu
(Poeme într-un vers)

Sam Cannarozzi

Într-un bob de grâu înscrisă este holda întreagă


În 1994, am fost invitat la o întâlnire organizată de Ion Codrescu, bine cunoscut în lumea haiku-ului, la Constanţa  în România, la al trelea cenntenar de la moartea lui Bâsho. La standul unei librării am găsit cartea „Poeme întru-un vers” de Ion Pillat (1891 -1950) cel care a creat acest gen, acum 80 de ani.

Inspirat din poemul pillatian, poemul
FATĂ TÂNĂRĂ
„O trestie mlădie, ca trupul ei prin lunci”

Nu este haiku în sensul clasic al termenului, dar pentru mine spiritul este prezent. Stilul este mai liber, dar structura, vocabularul și imaginile pun aceste scurte poeme pe o cale paralelă cu haiku-ul.

Cu ultima sa carte Inscripții pe un bob de grâu, Letiția Lucia Iubu reaprinde flacăra acestei forme poetice concise. Cartea cuprinde 80 de poeme în 4 capitole, întroduse  cu poeme originale de Ion Pillat, cu o punere în pagină aerată și o unică fotografie color a unui plop superb la mijloc de drum, ghidează cititorul să traverseze această lume delicată, unde fiecare cuvânt este minuțios cântărit.

ALBASTRU DE SĂPÂNȚA
„Să dormi somnul de veci în cimitirul vesel.”

În reflex cu forma inițială de Ion Pillat, Letiția Lucia IUBU pune un „titlu ”deasupra fiecărui poem, aproape ca un minim comentariu asupra originii de inspirație a fiecărui vers. Ajungând la sfârșitul cărții, aveam impresia că am traversat un iaz sărind din nufăr în nufăr și având totuși timpul de a aprecia universul care mă înconjoară. În speranța că această expunere va trezi dorința de a încerca această formă. Sunt sigur că lectura vă va face  plăcere.

(Publicat în Revista de haiku Ploc! Nr 73 / 2018.)

marți, 5 iunie 2018

IUBIREA ÎN POEMUL HAIKU





Se vorbește adesea, cu o admirație nedisimulată despre diferite esențe de parfum. Haiku-urile de dragoste pot fi asemuite acestora. Pare imposibil să surprinzi în numai trei versuri de 5 sau 7 silabe un aspect sau altul al celui mai nobil sentiment, dragostea. Și totuși, mulți poți străini au realizat această performanță, dovadă cele câteva antologii de profil apărute în limbi de circulație internațională.

Dar iată că recent haijinii români au demonstrat prin antologia Poeme haiku de iubire (Editura Societății Scriitorilor Români, 2018) că sunt capabili și ei de această performanță. Inițiatorul și realizatorul acestei antologii unicat este președintele Societății Române de Haiku, scriitorul Valentin Nicolițov. Domnia sa, încă de la debutul editorial de la început de mileniu, și-a pus pana în slujba iubirii, sentiment căruia i-a consacrat câteva cărți de genuri diferite, publicate la doi ani una după alta: Iubiri risipite (proză scurtă, Editura Vasile Cârlova, 2001), Anotimpul iubirii (poezii, Editura ORION, 2003) și O singură iubire (roman, Editura ORION, 2005). Tot despre iubire ne vorbește și în alte două romane publicate mai târziu la Editura Societății Scriitorilor Români: Exerciții de respirație (2009) și Între două lumi (2015).

Pasul hotărâtor spre realizarea primei antologii de haiku de iubire îl constituie placheta trilingvă (română, italiană, franceză) Poeme de iubire (Societatea Scriitorilor Militari, 2017). Prima jumătate a cărții cuprinde haiku-uri de iubire, care au fost prezentate la cea de a IX-a conferință a Asociației Mondiale de Haiku (World Haiku Association), ce a avut loc în septembrie 2017 la Parma, în Italia. Aprecierile exprimate cu acel prilej l-au determinat pe poetul Valentin Nicolițov să finalizeze antologia, pe care o pregătea de mai multă vreme. Citez din poemele prezentate la Parma, cel de mai jos, pe care îl regăsim și în actuala antologie:

Apus de soare-
la plecare umbra ta
ar mai rămâne 
 
Editorul a avut în vedere iubirea în sensul larg al cuvântului și, după cum afirmă și în prefață, a selectat „poeme care să dezvăluie sentimentele de iubire într-o gamă largă, pe mai multe coordonate sufletești: iubirea pentru părinți sau bunici, pentru copiii noștri, iubirea pentru aproapele nostru și iubirea pentru femeia sau bărbatul din mintea sau din inima noastră.” Este deci vorba de iubire în sensul curat al cuvântului, apropiat de cel religios. Prin urmare, cei care se vor aștepta să citească și poeme erotice, cu conotații sexuale, vor rămâne dezamăgiți. Este interesant de urmărit, de la un autor la altul, momentul de iubire descris în haiku, de la începutul acestuia și până la sfârșitul lui.

Poetul Vasile SPINEI din Republica Moldova, autor a șapte cărți de haiku, dintre care una a fost premiată de Societatea Americană de Haiku, ne încântă cel puțin cu un poem memorabil:

Pisica toarce
și iubita doarme…
Mai pun un lemn pe foc 
 
Despre acest poem editorul ține să precizeze:” Poemul este realizat cu o economie de cuvinte care impresionează prin concizie și sugestie: trei verbe, două substantive și poetul care se situează în centrul acestui univers al iubirii protejându-l. Acest poem îl consider unul din cele mai frumoase poeme haiku de iubire din literatura română.”
Un loc aparte în antologie îl constituie ființa care ne-a dat viață, mama. Multe dintre aceste poeme au o notă de tristețe, datorită dorului sau trecerii la cele veșnice a ființei adorate:

Maria TIRENESCU

Poza mamei-
picătură de ploaie
sau lacrimă? 

 
Florica IACOB

Pe crucea mamei
o vrabie ciripind.
Parcă m-ar certa…

O notă de tristețe sau măcar de duioșie au și unele poeme dedicate copiilor. Bunăoară, Eduard ȚARĂ prezintă o mamă care își iubește copilul chiar înainte ca acesta să se fi născut, iar Radu PATRICHI ne aduce sub priviri mormântul unui copil pe care îl îngrijește un părinte iubitor:

Sunetul mării-
o femeie-și mîngâie
pruncul nenăscut 

 
Cimitirul gol-
pe mormântul de copil
om de zăpadă

O poetă de mare sensibilitate, Magdalena DALE, care a compus mai multe haiku-uri de dragoste scriind în colaborare poeme în lanț, are un poem în care se întâlnesc două simboluri specific românești, dorul, atribut al dragostei și teiul, însemn al poeziei. Cele două simboluri se potențează reciproc și umple un gol, suplinind absența iubitului:
Mireasmă de tei
și dorul meu de tine
în toată casa 
 
Despre iubire se poate scrie și atunci când au trecut anii și te trezești la un moment dat singur și duci dorul celor dragi. Un dor care doare. În locul dragostei a rămas un gol (amintim aici că golul este unul din valorile estetice ale poemului haiku), gol ce nu mai poate fi umplut de nimeni și nimic. Cum se întâmplă în poemul decanului de vârstă al haijinilor de limba română, Ștefan Gh. THEODORU (96 de ani), trăitor în America:

Același bătrân
zile întregi la poartă-
nu vine nimeni

Valentin Nicolițov a selectat în actuala antologie, în semn de aducere aminte, și alți poeți români importanți care nu mai sunt printre noi, dar care au practicat haiku-ul de iubire sau care s-au apropiat de acest tristih cu talentul lor, considerându-l demn de a exprima acest sentiment nobil al iubirii.Iată câțiva dintre acești poeți cre nu mai sunt dar ale căror poemede dragoste le-au supraviețuit:

Titus ANDRONIC
Revedere cu mama –
în loc de cuvinte
trandafiri

Alexandru CHIRIAC
Sub vântul rece
m-am lipit de movila
ivită-ntre noi

Petre GHELMEZ
Curând, prea curând
papucii mamei vor fi
relicve scumpe

Bogdan I. PASCU
Atâta doar –
un colţ de cer albastru
şi zâmbetul tău

Gheorghe TOMOZEI
Degetele mele coboară
înfiorate pe gâtul tău lung
ca pe o scară de incendiu

Nichita STĂNESCU
Când te-am văzut
m-a luat un frig suav
de stea căzătoare 
 
Antologia cuprinde 65 de poeți români de haiku, dintre cei mai cunoscuți din țară și din afara ei. Publicarea acestei antologii române a haiku-ului de dragoste prezintă un eveniment remarcabil fiind prima de acest fel în literatura română. Sper ca el să fie urmat în anii ce vin de alte volume de haiku ale autorilor români dedicate celui mai nobil sentiment uman din toate timpurile: iubirea.


Articol apărut în revista Haiku