clic pe logo

 siglaROKU

marți, 5 iunie 2018

IUBIREA ÎN POEMUL HAIKU

Se vorbește adesea, cu o admirație nedisimulată despre diferite esențe de parfum. Haiku-urile de dragoste pot fi asemuite acestora. Pare imposibil să surprinzi în numai trei versuri de 5 sau 7 silabe un aspect sau altul al celui mai nobil sentiment, dragostea. Și totuși, mulți poți străini au realizat această performanță, dovadă cele câteva antologii de profil apărute în limbi de circulație internațională.

Dar iată că recent haijinii români au demonstrat prin antologia Poeme haiku de iubire (Editura Societății Scriitorilor Români, 2018) că sunt capabili și ei de această performanță. Inițiatorul și realizatorul acestei antologii unicat este președintele Societății Române de Haiku, scriitorul Valentin Nicolițov. Domnia sa, încă de la debutul editorial de la început de mileniu, și-a pus pana în slujba iubirii, sentiment căruia i-a consacrat câteva cărți de genuri diferite, publicate la doi ani una după alta: Iubiri risipite (proză scurtă, Editura Vasile Cârlova, 2001), Anotimpul iubirii (poezii, Editura ORION, 2003) și O singură iubire (roman, Editura ORION, 2005). Tot despre iubire ne vorbește și în alte două romane publicate mai târziu la Editura Societății Scriitorilor Români: Exerciții de respirație (2009) și Între două lumi (2015).

Pasul hotărâtor spre realizarea primei antologii de haiku de iubire îl constituie placheta trilingvă (română, italiană, franceză) Poeme de iubire (Societatea Scriitorilor Militari, 2017). Prima jumătate a cărții cuprinde haiku-uri de iubire, care au fost prezentate la cea de a IX-a conferință a Asociației Mondiale de Haiku (World Haiku Association), ce a avut loc în septembrie 2017 la Parma, în Italia. Aprecierile exprimate cu acel prilej l-au determinat pe poetul Valentin Nicolițov să finalizeze antologia, pe care o pregătea de mai multă vreme. Citez din poemele prezentate la Parma, cel de mai jos, pe care îl regăsim și în actuala antologie:

Apus de soare-
la plecare umbra ta
ar mai rămâne 
 
Editorul a avut în vedere iubirea în sensul larg al cuvântului și, după cum afirmă și în prefață, a selectat „poeme care să dezvăluie sentimentele de iubire într-o gamă largă, pe mai multe coordonate sufletești: iubirea pentru părinți sau bunici, pentru copiii noștri, iubirea pentru aproapele nostru și iubirea pentru femeia sau bărbatul din mintea sau din inima noastră.” Este deci vorba de iubire în sensul curat al cuvântului, apropiat de cel religios. Prin urmare, cei care se vor aștepta să citească și poeme erotice, cu conotații sexuale, vor rămâne dezamăgiți. Este interesant de urmărit, de la un autor la altul, momentul de iubire descris în haiku, de la începutul acestuia și până la sfârșitul lui.

Poetul Vasile SPINEI din Republica Moldova, autor a șapte cărți de haiku, dintre care una a fost premiată de Societatea Americană de Haiku, ne încântă cel puțin cu un poem memorabil:

Pisica toarce
și iubita doarme…
Mai pun un lemn pe foc 
 
Despre acest poem editorul ține să precizeze:” Poemul este realizat cu o economie de cuvinte care impresionează prin concizie și sugestie: trei verbe, două substantive și poetul care se situează în centrul acestui univers al iubirii protejându-l. Acest poem îl consider unul din cele mai frumoase poeme haiku de iubire din literatura română.”
Un loc aparte în antologie îl constituie ființa care ne-a dat viață, mama. Multe dintre aceste poeme au o notă de tristețe, datorită dorului sau trecerii la cele veșnice a ființei adorate:

Maria TIRENESCU

Poza mamei-
picătură de ploaie
sau lacrimă? 

 
Florica IACOB

Pe crucea mamei
o vrabie ciripind.
Parcă m-ar certa…

O notă de tristețe sau măcar de duioșie au și unele poeme dedicate copiilor. Bunăoară, Eduard ȚARĂ prezintă o mamă care își iubește copilul chiar înainte ca acesta să se fi născut, iar Radu PATRICHI ne aduce sub priviri mormântul unui copil pe care îl îngrijește un părinte iubitor:

Sunetul mării-
o femeie-și mîngâie
pruncul nenăscut 

 
Cimitirul gol-
pe mormântul de copil
om de zăpadă

O poetă de mare sensibilitate, Magdalena DALE, care a compus mai multe haiku-uri de dragoste scriind în colaborare poeme în lanț, are un poem în care se întâlnesc două simboluri specific românești, dorul, atribut al dragostei și teiul, însemn al poeziei. Cele două simboluri se potențează reciproc și umple un gol, suplinind absența iubitului:
Mireasmă de tei
și dorul meu de tine
în toată casa 
 
Despre iubire se poate scrie și atunci când au trecut anii și te trezești la un moment dat singur și duci dorul celor dragi. Un dor care doare. În locul dragostei a rămas un gol (amintim aici că golul este unul din valorile estetice ale poemului haiku), gol ce nu mai poate fi umplut de nimeni și nimic. Cum se întâmplă în poemul decanului de vârstă al haijinilor de limba română, Ștefan Gh. THEODORU (96 de ani), trăitor în America:

Același bătrân
zile întregi la poartă-
nu vine nimeni

Valentin Nicolițov a selectat în actuala antologie, în semn de aducere aminte, și alți poeți români importanți care nu mai sunt printre noi, dar care au practicat haiku-ul de iubire sau care s-au apropiat de acest tristih cu talentul lor, considerându-l demn de a exprima acest sentiment nobil al iubirii.Iată câțiva dintre acești poeți cre nu mai sunt dar ale căror poemede dragoste le-au supraviețuit:

Titus ANDRONIC
Revedere cu mama –
în loc de cuvinte
trandafiri

Alexandru CHIRIAC
Sub vântul rece
m-am lipit de movila
ivită-ntre noi

Petre GHELMEZ
Curând, prea curând
papucii mamei vor fi
relicve scumpe

Bogdan I. PASCU
Atâta doar –
un colţ de cer albastru
şi zâmbetul tău

Gheorghe TOMOZEI
Degetele mele coboară
înfiorate pe gâtul tău lung
ca pe o scară de incendiu

Nichita STĂNESCU
Când te-am văzut
m-a luat un frig suav
de stea căzătoare 
 
Antologia cuprinde 65 de poeți români de haiku, dintre cei mai cunoscuți din țară și din afara ei. Publicarea acestei antologii române a haiku-ului de dragoste prezintă un eveniment remarcabil fiind prima de acest fel în literatura română. Sper ca el să fie urmat în anii ce vin de alte volume de haiku ale autorilor români dedicate celui mai nobil sentiment uman din toate timpurile: iubirea.


Articol apărut în revista Haiku

vineri, 19 ianuarie 2018

Postfață la Numărînd cocorii

Postfață la Numărînd cocorii*

zorind spre culme –
umbra mea șchioapătă prin
toate gropile

Rodica P. Calotă

         Pentru multe domenii de activitate, internetul a însemnat o schimbare drastică a mijloacelor de conectare și de lucru ale grupurilor care împărtășesc o pasiune comună. Distanțele au fost anulate, rapiditatea trimiterii informației a atins limite asimptotice, costurile pentru transmiterea ei fiind aproape nule. Colaborarea, ținînd de bunăvoința doritorilor, a  devenit extrem de lesnicioasă și de promptă. Singurul impediment fiind capacitatea redusă a celor care nu se folosesc prea des de PC (nu-l folosesc la slujbă, nu-l utilizează decît într-un domeniu foarte restrîns și au o reținere în a-și extinde competențele) de a utiliza cu ușurință mijloacele generoase de care dispun.

         Față de perioada dintre 1990 și 2007, în care iubitorii de haiku se întîlneau față-n față o dată sau de două ori pe an, activitatea online a însemnat și posibilitatea întîlnirilor și comunicării confortabile (fără deplasare dar la distanță) la orice oră din zi sau din noapte. Fără să mai existe impedimentele anterioare, grupul Romanian Haiku a ales ca modalitate de lucru un concurs săptămînal. Era o modalitate de stimulare ludică ale cărei rezultate nu puteau fi prezise, dar care au întrecut cu mult orice așteptări.

         De data aceasta vreau să dovedesc că prezența alături, chiar fără îndrumarea unui maestru, a reușit să-i facă pe participanții la concurs să înțeleagă intuitiv, prin aprecierea altor poeme și prin imitarea lor mai mult sau mai puțin involuntară, cum este mai bine să-și compună propriile poeme. Și asta în pofida unei grămezi de „reguli” dogmatice care circulau parazitar în atmosfera locală și reușeau adesea să-i deruteze. Înlocuind regulile obscure cu exigențe asimilate printr-o contaminare benefică. 

         Canonul găunos al scurtimii și numărării obsesive a celor 17 silabe a trebuit să primească, prin citirea poemelor de calitate și compunerea propriilor poeme, un conținut plin de sens și consistență. S-a dovedit că nu criteriul măsurării milimetrice e de dorit ci perceperea rostului unei concizii premeditat adoptate, a tîlcului vorbirii laconice. Că formularea scurtă este o exigență rezultată dintr-o atitudine pe care o cultivă și o mărturisesc iubitorii haiku-ului și creațiile lor.

         Rezerva, reținerea, reticența recurge firesc la formulări concise pentru că omite în mod deliberat mărturisirea fățișă a trăiririlor și a unor posibile recomandări. Ceea ce se relatează în poeme e pus de pildă pe seama altora ca și cum  autorul ar fi doar un observator imparțial, neimplicat: primii fulgi de nea - / bătrînul învățător / amînă dictarea (Cezar-Florin Ciobîcă); prima ninsoare - / lăsând neterminată / scrisoarea pentru Moş (Vasile Conioși-Mesteșanu);  concert în zăvoi - / fluierul ciobanului / uitat în traistă (Argentina Stanciu); liliac înflorit - / bătrâna amânându-şi / externarea (Vasile Conioși-Mesteșanu); un fluture alb / pe roata olarului – / vas neterminat (Ana Urma); o pupăză-n parc - / dirijorul orchestrei / face-o pauză (Argentina Stanciu); cântec de greier - / fluierul ciobanului / uitat la brâu (Luminița Ignea). Reacția aproape omagială a celor menționați în situațiile de mai sus rămîne să fie apreciată de cititori. Dar poemele sugerează că e vorba de una mai mult decît dezirabilă.

Întîmplările evocate n-au comentarii, dar ceea ce se petrece constituie o pildă: primii fulgi - / liniște și-n sala / de judecată (Cezar-Florin Ciobîcă); sfârșitul ploii – / o fetiță priveghind / fluturele mort (Valeria Tamaș); furnica în prag – / bunica nu mai strânge / firimiturile (Rodica P. Calotă); noroc porcesc - / la tocilărie închis / pentru inventar (Constantin Iliescu) – cine are ochi și urechi, par să spună poemele, să înțeleagă singur aluziile. Și cele două simțuri nu sînt de ajuns, se cere să ai nas și pentru apropouri ca noroc porcesc sau zi cu cîntec: o zi cu cântec – / mărunțiș zornăind / în tocul viorii (Ana Urma). Iată că atitudinea discretă este și una mucalită, autorul nu dă mură-n gură, solicită subtilitatea, cooperarea și o anume complicitate delicată a cititorului.

Și de ce n-ar face-o dacă și în lumea celor care nu cuvîntă există relații ciudate și pilduitoare pe care cititorul trebuie doar să le observe: ușa crăpată - / mugurii zarzărului / stau să plesnească (Ioana Bud). Ușa crăpată este o invitație făcută mugurilor: îndrăzniți, e vremea!

Cîteodată, mai rar, autorul comite și cîteo indiscreție: cartea deschisă - / la cântecul cucului / am pierdut șirul  (Luminița Ignea); pășind pe vârfuri – / la picioarele mele / un covor de melci (Ana Urma); desculţi prin iarbă – / mergem doar pe vârfuri să / nu strivim roua (Rodica P. Calotă); primele nuci - / mingea dezumflându-se / pe acoperiş (Vasile Conioși-Mesteșanu) și deconspiră surpriza, zăpăceala priorităților, uitarea de sine ca fiind chiar ale sale.

Contactul direct cu poemele este, cum se vede, unul realmente instructiv care desfide aplicare rigidă a unor reguli seci. Concizia este rezultatul unei intenții certe de modelare a conținutului poemului, al exigenței de a promova atitudini prin intermediul vorbirii laconice, care sugerează și nu impune.

Ambiguitatea rezultată din jocurile de cuvinte este și ea un mijloc de a mări densitatea și bogăția textului. Cititorul avizat este încîntat să se afle în fața unei mici dar ingenioase enigme: pânze prin colțuri - / cineva mai lucrează / în casa asta (Luminița Ignea). Prima parte a poemului cochetează cu pînzele vreunui pictor neglijent, numai că în partea a doua ni se strecoară aluzia că sîntem într-o casă care nu mai e locuită. Devine astfel evident că pînzele din colțuri sînt opera unui păianjen. Înscenarea este un joc subtil de apropouri obținute prin omisiuni textuale. În poemul următor: nimeni acasă - / luna bate-n fereastră / noapte de noapte (Ioana Bud), se dă impresia unei insistențe inutile. Luna însă bate în alt sens, ea se reflectă-n geam tăcut, nostalgic, trist, accentuînd singurătatea locului. Polisemia este prezentă (virtual) și în acest poem: vagon părăsit - / pe osii se învârte / doar volbura (Mihai Pascaru). De data asta însă, contrar învîrtirii roților care făceau vagonul să avanseze, volbura se învîrte împiedicînd orice mișcare.

 Folosind omonimia unui cuvînt, poemul criză financiară - / fiecare boschetar / cu banca lui (Cezar-Florin Ciobîcă) face haz de necaz, distribuindu-i pe boschetari în rol de bancheri. Un cuvînt polisemantic, îi dă autorului ocazia de a glisa, prin intermediul unui geam, între topirea gheții și (re)încălzirea unei relații:  dezgheț nesperat – / vecina îmi face iar / cu mâna din geam (Petru-Ioan Gârda). Neașteptat și paradoxal ultimul vers al poemului:  frigul iernii - / închid toate ferestrele / de pe desktop (Ana Drobot) schimbă contextul ferestrelor. Și frigul, și iarna capătă alt înțeles cînd dăm de cuvîntul desktop. Poate că frigul se strecoară din virtual în real. Acolo s-a declarat înghețul.

 De multe ori, o sintagmă banalizată în funcția ei notorie, aici o cunoscută emisiune tv, poate suferi o transfigurare miraculoasă: vocea României - / prin fereastra deschisă / privighetoarea (Cezar-Florin Ciobîcă). Îmbinarea de cuvinte e brusc (și metaforic) înnobilată. La fel de bine un cuvînt compus alăturat unui fapt tragic se contaminează de un înțeles ad-hoc, vacanță veșnică, delicat și trist: vacanța mare... / bătrânul dascăl condus / pe ultimul drum (Cezar-Florin Ciobîcă). Contemplînd evoluția toamnei, poți recurge la un cuvînt compus care se transfigureză și el: natură moartă - / din când în când o frunză / se-aruncă în gol (Cristina Oprea Young) – natura se sinucide frunză cu frunză.

O expresie bine plasată în poem poate schimba și contextul, și înțelesul textului. Sensul cuminte și domestic al toaletei făcute unui recipient în poemul târziu de toamnă - / nepotul dogarului / spală putina (Florin Golban) devine cu totul altul cînd putina e spălată la figurat și nepotul, sătul de satul stătut și îmbătrînit, își ia tălpășița. Dar lucrurile se pot întîmpla și invers, o vorbă cu extensie universală este coborîtă ironic la nivel domestic:  pace în lume - / bunica vine cântând / de la război (Mihai Pascaru). Războiul de țesut este și el unul unde se petrec fapte vitejești și victorii cu mare răsunet sufletesc. Cel puțin în aria în care veșnicia se boltește deasupra satului.

Expresiile sînt nu doar un mijloc de a spori și concentra informația unui text scurt ci și de a-l face să mustească de o ironie spumoasă și cordială: spartul târgului - / un câine vagabond scoate / mâța din pepeni (Cezar-Florin Ciobîcă); foc de tabără - / o blondă pune pe jar / toți pădurarii (Cezar-Florin Ciobîcă); Ziua Recoltei - / idila din fâneață / doar foc de paie (Violeta Urdă).

Tot poemele bune sînt cele care-l învață pe novice să nu utilizeze gratuit cratima, să înțeleagă rolul ei, acela de a tensiona poemul și a realiza o molipsirea a sensului celor două părți ale sale. Furca din acest poem prinde în colții ei și stivuiește energia solară depozitată în fîn: fânul adunat  – / soarele înţepenit / în colţii furcii (Rodica P. Calotă). Contaminarea este și mai evidentă aici, unde sugestia e aproape numită: făclia stinsă – / priveghiul continuat / de crizanteme (Rodica P. Calotă).

În ciuda diferenței și cratimei separatoare, culorile se strecoară dintr-un tărîm în altul și se întrepătrund: ore de toamnă – / dând culoare apusului / un ceai cu miere (Ana Urma); apus de iarnă – / decojind în tăcere / o portocală (Ana Urma). Uneori, aluzia este de fapt o identificare metaforică neexplicitată: darul de Crăciun - / fiul din depărtare / din nou acasă (Argentina Stanciu); dar împachetat - / ninsă în întregime / casa natală (Cristina Oprea Young). Alteori, ironia jocului de cuvinte sensibilizează la o imagine mai vie și mai frapantă: vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea (Luminița Ignea).

Cratima poate separa însă (avînd rolul unei pauze șăgalnice) și o urmare care e de fapt o revelație neașteptată: rufe-ngheţate - / mîneca săracului / rămasă-ntinsă (Vasile Conioși-Mesteșanu); încă un dezgheț - / ieșind la suprafață / toate stelele (Maria Cristina Pușcașu). Dar poate nota și un zîmbet tandru atotștiutor al adultului în fața candorii copilului: nedumerire - / mama aşteaptă barza / în toiul iernii (Argentina Stanciu). Cum poate nota printr-o observație isteață și surpriza unui eveniment îndelung așteptat: prima ninsoare – / în hambar alb ca zăpada / ceaunul de tuci (Valeria Tamaș).

Tot cratima, dincolo de diferența dintre domeniile contextuale ale celor două părți, poate pune în evidență și un contrast între ele. Răceala și jarul sînt resimțite aproape ca o unitate a contrariilor: văduvă la geam - / nici o cărare-n omăt / și jarul mocnind (Violeta Urdă). Plimbare în doi – / şi mai calde mâinile / fără mănuşi (Luminița Ignea) - cu subînțelesul faptului că mîinile împreunate transmit și înfiorarea, și căldura. În alt poem, oximoronul din prima parte se lămurește metaforic în partea a doua: tăceri sonore - / sunetul ploii închis / într-un țurțure (Giannis Kourtis). În confruntarea din următorul poem, frigul de afară e biruit de căldura sufletească: niciun lemn de foc - / aburind ochiul de geam / basmul bunicii (Cezar Ciobîcă).

Contrastele pot fi și un fel de scoatere în evidență a unor acțiuni magice care le împacă: noapte geroasă – / remaind în tăcere / un șal înflorat (Ana Urma), a unor unghiuri de vedere care le transfigurează: caligrafie / pe rama vechii oglinzi / urme de cari (Cezar Ciobîcă), a tandreței care le îngemănează: primul ghiocel – / toată asprimea iernii / pe mâinile ei (Ana Urma).

Ironia este și ea gata să profite de o asemenea oportunitate: satul troienit - / mutată pe messenger / bîrfa de la porţi (Argentina Stanciu); Revelionul - / cu iz de naftalină / îmbrățișările (Cornel C. Costea); noapte geroasă - / incendiar calendarul / cu crăciunițe (Cezar-Florin Ciobîcă); daruri de Crăciun - / în cutia poștală / plicuri cu amenzi (Cornel C. Costea).

Dincolo de alte exigențe, poate cea mai importantă este aceea că haikuul nu vînează imagini pitorești din natură. O imagine bună este una care compune cu o alta sau cu un anume sens pentru a ne sugera o viziune: vântul schimbării - / despuiată de haine / sperietoarea (Violeta Urdă). Dacă n-ați vedea aici ironia la adresa vîntului (atît de dorit altfel al) schimbării care ne aduce-n față doar lucruri de speriat, haikuul (umoristic desigur) n-ar exista. Sigur, pe tarabe sau de-a dreptul pe jos, lucrurile din Talcioc sînt vraiște, dar aici pare să fie o ordine chiar dacă întîmplătoare, Isus e protejat cu pielea mielului belit: târg de iarnă – / peste icoana lui Isus / o blană de miel  (Rodica P. Calotă). Pare într-adevăr un tîrg suspect.

Întîmplările surprinse-n haiku trebuie să aibă în ele ceva suprafiresc. Cîntecul, ca și parfumul, să fie o viitură necruțătoare:  inundație - / cântecul mierlei / umple valea (Cezar-Florin Ciobîcă); sfârșitul ploii – / parfumul salcâmilor / inundă strada (Ana Urma). Miresmele dirijabile: sens giratoriu -  / miresmele teilor / care încotro (Cezar-Florin Ciobîcă). Năvodul o nadă pentru soare: strângând năvodul – / printre ochiuri soarele / alunecă-n mare (Valeria Tamaș). Luna un fluid inepuizabil: încă o cană / cu apă din găleată - / luna tot plină (Argentina Stanciu). Și, n-o s-o credeți ușor, seceta prilej de jubilare pentru vecinul invidios care-și vede visul împlinit: secetă cumplită - / capra vecinului paște / în loc cu verdeață (Cezar-Florin Ciobîcă). Culesul, fiecăruia după puteri și nevoi: cules de vie – / un țigănuș ia haina / sperietorii (Petru-Ioan Gârda).

         Sînt și poeme care, în ciuda obișnuitei rezerve a micului poem, strecoară aluzii mai picante, ca să nu zic mai grave. Bucuria ninsorii și a omătului care-nvelește grîul încolțit are pentru unii (prea mulți deja) și un revers nefast: omătul spornic / pe căsuța de carton – / gluma se-ngroașă (Corneliu-Traian Atanasiu). Excesul împopoțonării cu o istorie grandios închipuită ascunde mai mult ca sigur o mare calicie neasumată: belșug de Crăciun - / în brad medaliile / străbunicului (Violeta Urdă). Accentul pus din belșug peste agoniseala burții poate uita bucuriile delicate ale sufletului: hambarele / pline pînă la refuz - / grîu fără maci (Corneliu-Traian Atanasiu).

După zece ani împreună, nu mai e pentru nimeni un secret că un haiku este o alegorie laconică. Cum se vede în poemul ce urmează, una ironică, mult mai tristă ca a lui Topârceanu: baladă de toamnă - / un șir de furnici cărând / resturi de greieri (Violeta Urdă). Furnicile, aviz amatorilor, i-au tranșat deja pe cîntăreții imprudenți.

În final mă bucur ca prin poemul de mai jos să ilustrez situația celor din grup, și eu fiind unul din novicii implicați, în dandanaua cu pricina. Este evocat neîndoios un context clar și perfect circumscris: novicele a fost dovedit de mustul înțepător pe care l-a gustat cu asupra de măsură. Totuși poemul are în el o detentă metaforică. Poate că, în tentativa noastră, și noi sîntem doar niște novici ușor amețiți, seduși și de dulceața licorii, și de pișcăturile acidulate. Să sperăm că tulburelul se va limpezi cu timpul.     
must nelimpezit –
novicele ațipind
la rugăciune

(Violeta Urdă)

Corneliu Traian Atanasiu








                                                                   

miercuri, 6 septembrie 2017

Tempo rubato



În mod tradițional, haiga este o pictură inspirată de un haiku. Termenul haiga înseamnă “a picta un haiku”: “hai” vine de la haiku și “ga”, de la pictură. Yosa Buson a fost cel care a inventat, mai mult sau mai puțin, termenul ”haiga”. Buson a fost el însuși un mare pictor. El executa rapid un desen cu pensonul și scria haikuul pe aceeași coală de hârtie și o numea "haikai mono no sohga": "haikai" era termenul pentru haiku; "mono" însemnând lucru, dar, în acest context, înseamnă literatură; "sohga" este abrevierea pentru pictura sumi. Mai târziu, o altă abreviere a combinat "hai" cu "ga", după care acest gen de pictură s-a numit haiga. În prezent, pictura poate fi înlocuită cu: fotografie, colaje, desen, printuri, și altele. Haiga este o formă de artă vizuală foarte interesantă, suprapunând versuri haiku peste o ilustrație. Haiku are propria lume artistică și propriile reguli, la fel și artele vizuale. În haiga, acestea coexistă într-un mod fericit. Provocarea în a executa o haiga constă în a reda cât mai bine cele două universuri estetice. Lavana Kray este un bun fotograf. Ea are ochi bun, în a a găsi acele scene cu valoare artistică; știe să compună planurile în fotografie, cunoaște efectul culorilor și a imaginilor alb/negru. Cu alte cuvinte, fotografiile ei pot fi ele însele lucrări artistice de sine stătătoare. Ea scrie bine și haiku, cunoscându-i regulile, inclusiv tehnica juxtapunerii. Poemele ei emană acel ceva care ajunge la inima cititorului. Când o fotografie bună se combină cu un haiku bun, rezultă inevitabil o haiga bună, ceea ce caracterizează  lucrările Lavanei Kray.

Kuniharu Shimizu
Decident al concursului lunar de haiga
World Haiku Association Haiga
 blog: “see haiku here”


*


Cu Lavana publicul primește, ca să împrumut puțin sloganul campaniei electorale a familiei Clinton, doi într-unul! Ea a început prin a fi un excelent fotograf, alunecând apoi cu firească ușurință în arta compunerii haiku-ului. Artă pe care a reușit într-un timp record să o stăpânească atât de bine, încât la ora actuală este printre foarte puținii autori de haiku din România (și alături de ea nupot pune, de fapt, decât numele lui Eduard Țară) care și-au cucerit un binemeritat renume pe scena internațională a haiku-ului. Lavana Kray este autoarea cu cel mai mare număr de premii și publicații internaționale din spațiul haiku-ului autohton. Dar ce singularizează această artistă în peisajul poetic și imagistic românesc? Prin ce cucerește și convinge Lavana deopotrivă ca fotograf și ca haijin? Răspunsul nu poate fi decât simplu și complex în același timp. Simplu, fiindcă forța ei vine dintr-o putere de sugestie impresionantă, indiferent dacă vorbim de fotografie sau de lirică. O creativitate autentică, spontană, care nu se împiedică de formalismele și redundanțele sărăciei de idei și de sensibilitate, o face capabilă să vadă extraordinarul în banal și să înțeleagă ceea ce vede. Complex, fiindcă mesajul versurilor și al imaginilor pe care ni le propune artista este împăturit origamic: ne ”prindem” imediat - și nu prea - de ceea ce a vrut să ne transmită. Ne mai uităm odată la fotografie și mai sesizăm o nuanță, o umbră care ne trimite spre alte asocieri și trăiri. Mai citim odată haiku-ul, mai cădem unpic pe gânduri și deodată ni se mai dezvăluie un aspect, mai descoperim un ”fald” al înțelesului sub care mai dormita o altă idee, care și ea, poate, ne duce mai departe… Iar atunci când un asemenea artist îmbină fotografia cu textul, scriind haiku pentru propriile imagini sau căutând o fotografie care să completeze și să ducă mai departe sugestia versurilor, se naște fotohaiku-ul, un derivat special al haiga-lei, acea formă specific japoneză de a îmbina versurile și imaginea. Aici, în domeniul fotohaiku-ului, cred că Lavana nu are egal în peisajul românesc contemporan. Nu că nu ar exista destui fotografi de excepție la noi. Și nici pentru faptul că n-am avea câțiva (puțini) autori de haiku de reală valoare. Originalitatea Lavanei o desparte de colegii ei într-un singur punct: acela de a fi înțeles că versurile nu trebuie să dubleze imaginea, și nici imaginea adăugată unor versuri nu trebuie să repete cuminte și fără haz mesajul haiku-ului. Haiga-ua ei nu e niciodată previzibilă, anticipabilă, adică plictisitoare. Din contră: suntem chemați să descoperim singuri, să participăm la elucidarea misterului. Care este puntea între imagine și versuri? Ce ”legătură de parfum” (cum ar spune Basho) există între ceea ce văd și ceea ce citesc în fotohaiku-ul Lavanei? Albumul pe care îl țineți în mână nu este, deci, unul de răsfoit distrat, cu gândul în altă parte. El se savurează încet, cu mintea și sufletul deschise spre înăuntru. Trebuie contemplat și adâncit în toată frumusețea lui de jocuri și meandre. Suntem chemați să intrăm într-un spațiu magic, pe care îl vom explora, fiecare după puterile și sensibilitatea lui. Într-o fotografie, două scaune goale, pe o terasă, ”nasc” în haiku-ul care o însoțește o colivie, tot goală. Două singurătăți, cea a cititorului și cea a coliviei, se privesc în ochi, și se sprijină reciproc, umplându-se una de golul celeilalte. Vă las să mergeți singuri mai departe…  

Ioana Dinescu
organizatoarea concursului
Haiku la fotografi



sâmbătă, 2 septembrie 2017

Ceas înzăpezit





Ana Drobot publică un volum de haiku elegant, de colecție. În numai 36 de pagini, cu o grafică de excepție, sînt strînse un număr restrîns de poeme premiate la concursuri în limba în care au fost prezentate - engleză, franceză, română.

Ceas înzăpezit*

Corneliu Traian Atanasiu


       Un haiku este un obiect estetic ciudat. Partea lui cea mai consistentă este o anume vibrație sui-generis, nu textul, nu imaginile și cu atît mai puțin cele cîteva mărci bățos-supralicitate (kigo, kireji, 5-7-5) de rigoriștii fără har. Înveți ce e haiku-ul citind poeme, simțind înfiorarea pe care ți-o transmit și fără doar și poate încercînd să descoperi de unde provine această emoție tulburătoare. Cum se plăsmuiește ea. Care sînt resorturile care constituie armătura și tensiunea acestor poeme. Iată un poem bun al autoarei care ne poate servi drept model:

ceas înzǎpezit -
în afara timpului 
întâlnirea lor

Ceas înzăpezit este o scurtă formulare polivalentă. În contextele pe care le sugerează poemul, poate fi un ceas public pe care ninsoarea s-a așezat din belșug, dar, la fel de bine, poate fi și un răstimp, o oră fără seamăn de demult troienită de vremea care a trecut de atunci. Nimic nu te obligă să alegi pentru formularea dată doar un singur sens sau context. Există în ea tensiunea unei ambiguități fertile care te pune pe gînduri și te face mai atent la aluziile ce se pot ivi în continuare.

Partea a doua a poemului face apropo la o anume funcție virtuală a ceasului din prima parte. Contextul ceasului și al întîlnirii se intersectează legitim și fericit. La ceas era locul preferat și consacrat al multor întîlniri din vremea cînd nu toată lumea avea ceas la mînă sau mobil în buzunar. Este doar o intersecție a aluziilor, pentru că partea a doua nu o continuă nici gramatical, nici ca sens pe prima. Cele două părți ale textului rămîn două sintagme diferite, fiecare cu contextul său, juxtapuse, alăturate fără a fi legate cu mijloace gramaticale sau retorice. Linioara de despărție confirmă această intenție. Și alăturarea, și diferența sînt însă premeditate și adaugă o altă tensiune suplimentară textului.

În afara timpului, ca figură de stil, este un oximoron. Locuțiunea adverbială în afara este una care se poate aplica doar unor obiecte spațiale și nu timpului. Cuvintele sînt incongruente și incompatibile, iar calificarea unui eveniment în acest mod este paradoxală. Metaforic însă, pentru că aici nu avem de a face cu o metaforă decorativă ci cu una care lucrează eficace în economia poemului, sintagma califică îndreptățit acele întîlniri care sfarmă rama temporală și evadează în fantastic și în legendar.

 Întorcîndu-ne la ceas, el poate fi ora unei întîlniri amoroase, răstimp ludic fabulos, în care cei doi îndrăgostiți se hîrjonesc colindînd prin nămeți. La fel de bine însă, respectînd ambiguitatea laconică a formulării, ar putea fi și o întîlnire neprevăzută, miraculoasă, o intersecție a două spirite afine, a unui discipol cu un maestru, a două genii, a două persoane care, la urma urmei, trăiesc o bruscă revelație una prin alta.


Am pornit de la întîlnirea celor doi îndrăgostiți la ceas în plină iarnă și am derapat alegoric spre fapte fără seamăn care rămîn nealterate, ca și cum ar îngheța pe veci, în mintea și-n sufletul nostru. Și toate astea s-au întîmplat doar pentru că un mănunchi de tensiuni bine strunite ne-au ghidat elegant, doar prin sugestii, să contemplăm și să medităm în preajma unor lucruri pline de tîlc.  

_____
*Ana Drobot - Plimbări

miercuri, 26 iulie 2017

Poetul ca și soldatul



Poetul ca și soldatul*

Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă textul este intitulat pur și simplu Povestea soldatului, ea nu este aceea a vieții cazone ci mai curînd a celui aflat brusc și fără scăpare, în solda iubirii. Stagiul pe care îl prestează este fragmentat, conform micii povestiri care jalonează părțile textului, în patru episoade: Mirarea, Așteptarea, Îndepărtarea și Nostalgia.

Dacă vom considera povestea ca un pretext erotic pentru a înfățișa simbolic evoluția unei pasiuni, atunci avem în față o alegorie în care întîmplarea îndrăgostirii (din poveste) prilejuiește zugrăvirea puseelor unui ciclu al iubirii mai degrabă cosmice. Terținele, dintre care unele se apropie de sau sînt chiar haiku-uri, care jalonează periplul soldatului sînt astfel scurte răbufniri, cu sufletul la gură, a unor emoții doar aparent adresate cuiva: cincisprezece iriși - / dacă n-au să-ți placă? / albi și mov, pentru că, de fapt, persoana iubită există difuz în lumea pe care o străbate soldatul iubirii: în drum spre tine / m-a oprit un greiere - / nu știu cum să-ți spun.

Cosmosul în întregime, cu evenimentele lui ciclice, este impregnat de prezența celor doi, ca perpetuă mirare și așteptare spiritualizată: umbrele nostre/ apuse de soare / răsărite de lună. Prezență de multe ori tainică dar concentrată, fără să-și piardă prin asta forța emoțională: de nimeni știut / între petale-i doarme / un bondar. Dispoziția fundamentală a soldatului îndrăgostit este o neliniște benefică: ești peste tot - / liniștea singurătății / nu există – o certitudine a însoțirii.

Viața soldatului este una austeră, cum spune Nichita Stănescu: „Poetul e ca și soldatul / nu are viață personală”. Viața lui e dedicată: ars de soare / și bătut de vânt / aceleași gânduri. Și oarecum la dispoziția stihiilor care îl bîntuie:  vreme de nesomn - / prin suflet mi se plimbă / vuietul mării. Ocrotit și întărit paradoxal de propria vătămare:  strașnic în luptă - / scut soldatului îi e / rana din suflet.

Mirării inițiale îi urmează Așteptarea. Parcursul este marcat de consemnarea unor tresăriri de uimire. Treptat, așteptarea răbdătoare și prielnică obosește și așteptările se împuținează. Ceea ce era peste așteptări devine sub așteptări. Starea de miracol se sfîrșește cu o zi înainte de cifra promisă. Povestea e ciobită, ciclul se închide oarecum firesc, pierzîndu-se-n negură:   pădure în ceață - / îmi amintește de noi / totul neclar.

În cea de a 99-a noapte, spune povestea, soldatul s-a ridicat de pe scaun și a plecat. Ciclul unei iubiri s-a încheiat. De aici începe tărîmul nostalgiei, al rememorării pline de regrete: copac în iarnă - / mierla cu cântecul ei / cheamă frunzele.

________________________________
*Mihail Buraga – Povestea soldatului




luni, 24 iulie 2017

Dincolo de petale în vânt




Cezar Ciobîcă dincolo de petale în vânt*


Şerban Codrin

         Această carte depune o mărturie supărătoare pentru mulţi doritori să se afle în aceeaşi poziţie de a indispune: nu probabil, cu certitudine, Cezar Ciobîcă este cel mai strălucitor talent apărut în ultimele două decenii în poezia minimalistă de prin părţile noastre. Florin Vasiliu, zece ani cât a păstorit revista „Haiku”, editată de Societatea română de haiku, a fost în mare căutare de talente şi a găsit, pe unii acceptându-i, pe alţii nu. Cu unii a exagerat, inclusiv cu sine, pe alţii nu i-a tolerat. În primul rând apăruse cu mulţi ani înainte Radu Patrichi, un maestru al haikuului în formă liberă, poet încă nedescoperit fiindcă este prea puţin selectat şi editat. Cu trecerea timpului, talentul deceniului al IX-lea din secolul XX a fost recunoscut Eduard Ţară; ce face cu creaţia lui îl interesează, poate să o promoveze sau să o amâne, autorul este suveran. Cu Cezar Ciobîcă lucrurile sunt în mers, după „Memoria clepsidrei” (carte pe care nu o cunosc) şi „Caruselul anotimpurilor” (despre care mi-am exprimat opiniile), actualul „Petale în vânt”, editura Pim, Iaşi, 2017, nu consolidează un loc şi un talent, ci repetă ceea ce era mai bun în volumul anterior: imaginaţie bogată, ironie şi autoironie, uneori sarcasm, dar şi tendinţa de a confunda haiku cu senryu (prezentă la toţi poeţii români) şi înclinaţia spre forma liberă, pentru că forma canonică, este drept, ridică mari obstacole.

         Aproape fiecare poem poate fi analizat, de la forma exterioară spre profunzimile sugerate, inclusiv sezonale, modul de prezentare clasic acceptat de majoritatea poeţilor:
                  
Aniversare – sărmana suflă-n puful unei păpădii (primăvara)
Spovedanie – în confesional intră şi un păianjen (vara)
Ziua Recunoştinţei – orbu-i cumpără câinelui o lesă nouă (toamna)
Seară de priveghi – se aud doar stelele căzând din ţurţuri (iarna)

         Am realizat o listă a cuvintelor sezonale, lista se repetă la toţi poeţii, majoritatea luându-l pe Cezar Ciobîcă drept model, deoarece se află în centrul preocupărilor minimaliste pe internet, concursul lunar de haiku (concurs cu bune rezultate), concursul de senryu (de asemenea, strălucitor de cele mai multe ori). Prin urmare, este de aşteptat un nou volum, de data aceasta de senryu, unde Dan Norea cam face legea şi impune limitele. Unde este tanka anunţată şi necunoscută?

         O problemă se ridică. Cezar Ciobîcă poate fi suveran pe un anumit segment al poeziei minimaliste, împreună cu alţi autori puternici, câteva nume se află mai sus, dar pentru creaţia unui poet important este nevoie de lărgirea cât mai mult a suprafeţei, cum se spune, a universului liric. Trebuie să evadeze spre alte zone, dincolo de tanka, haiku, senryu. Haibunul îi poate oferi orizonturi imaginative nelimitate, pentru a sugera o singură soluţie. Poate încerca eseistica poetică, comentariul critic, sau pur şi simplu alte forme fixe, fie orientale, fie occidentale, de la rubayat, pantum, pantun la epigrama lirică, sonet, rondel, cum a reuşit un maestru al formelor poetice, Ion Roşioru.

         În caz contrar, va apărea oboseala, chiar expresivă, repetiţia, chiar interesantă, variaţională, şi ar fi mare păcat pentru un talent cu atât de multe şi interesante posibilităţi, încât în Cezar Ciobîcă ai tendinţa de a spune că s-ar scurtcircuita forţele energetice ale mai multor poeţi.

Pană de curent – la fereastră luminând liliacul alb
Fată sărmană – miresme de tei umplând lada de zestre
Sat îmbătrânit – peste tot miroase-a prune putrede
Noapte geroasă – pulberea Căii Lactee scârţâind sub tălpi

         Puţini poeţi români ştiu ce este un haiku, limitele lui în afara literaturii japoneze; Cezar Ciobîcă a ajuns până acolo încât poate transforma în poezie cu sens profund orice observaţie efemeră transpusă în numai câteva (17) silabe; calea sa are toate şansele să continue, numai poetul să aibă ambiţia de a nu se opri, ci de a persevera prin diversificare.

         O observaţie: recitiţi poemele selectate. De ce kireji (pauza de sens) apare numai după prima secţiune (de 5 silabe), şi niciodată după a doua (de 12 silabe)? Pentru că prima variantă este mai simplă. Obligaţiile unui mare poet sunt să aleagă variantele mai complexe şi să lase ucenicilor libertatea de a alege varianta mai simplă. În caz contrar, se pot modifica rolurile.

_____
*Cezar Florin Ciobîcă - Petale în vânt

marți, 11 iulie 2017

Clipe de tăcere între îndoială şi extaz



Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz


După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună
brodează clipele în
fresca unui vis –
deşertul de regrete
brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat
 umbrele catargului
 şterse de valuri –
pun geană peste geană
 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.


Ana Urma (23.11.2016)