clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 19 februarie 2020

Pe drumuri




Pe drumuri*


driving test -
I give priority
to a ray of sun

Poemul pe care l-am ales ca motto este unul în care alegoria este ușor de receptat. În contextul mai larg în care se contopește înțelesul celor două părți ale haiku-ului, testul de conducere devine unul de orientare, stabilire a ierarhiilor, călăuzire prin răscrucile vieții. Prioritatea, odată asumată, devine un fel de miză lirică asemenea celei statuate de Lucian Blaga: În cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o rază de lumină, / înaintăm prin foi, prin aur răvăşit, prin brumă fină.
Pe drumul ales, cu siguranță că și astrele respectă consemnul și se molipsesc lesne de același lirism obiectiv: prioritate – / la trecerea de nivel / oprită luna și vin în întîmpinarea gesturilor umane: în mâna gheişei / luna de pe cer – / evantai deschis. Totul se transfigurează și lumea capătă consistența și savoarea amurgului închegat în picuri de lumină: sunset – / honey dripping / in my cup of tea.
Autoarea este la a treia carte de haiku. De data asta cea mai mare parte este alcătuită din poeme apărute în publicații sau premiate la concursuri de limbă engleză. Alte poeme sînt mlădiate pe imaginile propuse de organizatori.
O imagine în care argintarea apei în lumina piezișă a soarelui se împletește cu aceea a peștilor prinși în plasă - năvodul la mal / zbătându-se încă / zorii zilei – îndreptățește transfigurarea consemnată atît de prompt de  Cezar Florin Ciobîcǎ  „zbaterea peștilor trece asupra zorilor zilei”.
Omologarea zîmbetului cu o sămînță implică destinul nesigur al acesteia. Poate încolți, dar poate și pieri. Totdeauna rămîne însă o speranță – semințe la încolțit - / furîndu-i vecinei / primul zîmbet. Două imagini nu compun pentru a oferi comoditatea unei certitudini. Oferă însă un echilibru fragil și dinamic: emergency ward - / sharing the room with me / a chrysanthemum.
Într-un volum de haiku găsești cîteva momente de seninătate și destule compensații ironice: after failure — / I win the lottery / in my dreams. La fel de incitante sînt însă unele modele umile și modeste cu care, vrei, nu vrei, te identifici: immigrants... / they only brought with them / their stories.

Corneliu Traian Atanasiu

_____________
*An Drobot - Drumul spre Japonia

vineri, 7 februarie 2020

Cuvînt înainte

Cuvînt înainte*

 Corneliu Traian Atanasiu

Pompos vorbind, un manual este o carte care cuprinde elementele fundamentale ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice. Am preferat să folosesc pentru această încercare un termen mai modest, autoironic, pentru că nici nu pretind că aș putea scrie așa ceva, nici nu am, din propria experiență, convingerea că asemenea lucrări există cu adevărat. Adică se ridică la nivelul titlului pe care, cu o lipsă crasă de modestie, și-l arogă pe nedrept.

Cred totuși că, dacă ai acumulat o anume experiență într-un anume domeniu și vrei să o împărtășești și altora, poți scrie ceva care să se numească mai curînd și mai moderat ghid, îndreptar, îndrumător, călăuză. Folosind cuvîntul pseudomanual îi avertizez pe cititorii avizi de dăscăleală să nu cadă în greșeala de a căuta în textul pe care-l vor citi pretexte pentru reguli de scrie și norme infailibile de apreciere a poemelor. Dacă le vor găsi, de vină va fi mai curînd firea lor credulă și nicidecum intenția mea.

Pe de altă parte, în cei peste doisprezece ani în care m-am ocupat de organizarea unor concursuri de haiku  și de multe alte lucruri de care am simțit că au nevoie cei care participau la ele pentru a scrie mai bine haiku, am dobîndit pe viu o oarecare iscusință practică și teoretică care ar putea fi luată în seamă. O abilitate care s-a confruntat mai mereu cu manierismul și rutina pe care le-am întîlnit în cale din belșug.

 Nu-i de mirare astfel că textul meu va fi  unul cu destule accente polemice. Va avea însă de partea lui activitatea unui grup de mai mult de o sută de persoane cu care am împărtășit aceeași experiență, sper fructoasă, în toți acești ani, învățînd din mers, unii de la alții.

Nu vă așteptați însă la rețete facile și infailibile care să vă învețe cum se scrie haiku-ul. Sper însă că lectura va fi una plăcută și veți putea progresa în a înțelege ce este acest poem aparte și cum este el articulat. Că veți putea avansa în ce privește citirea lui în cheia cea mai potrivită. Că veți reuși să compuneți cînd și cînd poeme autentice. Și, mai ales, că veți dobîndi un gust mai rafinat din care derivă de fapt cele de mai sus ca și capacitatea de a savura și poemele bune și această preocupare complexă și subtilă.

_________________
 *Corneliu Traian Atanasiu

Stele tulburate




Corneliu Traian Atanasiu  
         
            Cînd citești un haiku, trebuie să fii conștient că autorul îți aruncă o provocare. Nu alta decît aceea pe care și el a simțit-o într-o zi cînd a fost surprins de o aversă de vară în preajma unor lei de ipsos:

ploaie de vară -
cu gurile căscate
leii de ipsos

Leii de ipsos, nemișcați altfel, se dovedesc dintr-o dată nu doar figuri placide de decor, ci ființe expresive, uimite de neașteptata declanșare a aversei și totodată avide să-și potoleasca setea zilei de vară. Dacă vă gîndiți cumva că ar fi vorba de guri deschise cu ferocitate, ploaia le transfigurează brusc: căscau de plictiseala arșiței, dar acum, înviorați, se bucură de prospețimea revărsării cerești.
            De multe ori, apropourilor li se adaugă jocuri de cuvinte care testează istețimea cititorului: boabe de rouă – / prin curtea necălcată / doar talpa-gâştii. Cele două notații succinte reușesc să ne surprindă prin contradicția din partea a doua: ce talpă a pășit prin curte fără să lase urme? Talpa-gâștii, planta care de fapt crește sau năpădește locurile pe unde nu mai calcă nimeni. Și se oferă astfel, generoasă, depunerilor matinale de rouă. Iată o călcătură neconvențională. Menită să învioreze pustietatea.
            De fapt, multe poeme profită de clișeele știute luîndu-le-n răspăr. Punînd în opoziţie aşteptările cu realitatea, abundenţa bunurilor cu ponoasele trudei, numărătoarea mamei insistă pe evidenţierea tristă a bătăturilor cu care s-a pricopsit o dată-n plus: belşug de toamnă – / mama-şi numără încet / bătăturile. Încetineala  socotirii pare să preschimbe exaltarea belşugului într-o dispoziţie plină de mîhnire, care îşi păstrează însă demnitatea neştirbită. Mama o spune hîtru, refuzînd stereotipul bombastic al participării necondiţionate la serbări facile.
            Un haiku poate propune simultan situațiii diferite organizate după o aceeași structură:

natură moartă -
pâlpâind pe poliţă
ultima gutuie

La propriu, ultima gutuie ne sugerează că e toamnă tîrziu dacă a fost cules (și pus la maturat) și cel din urmă fruct. Evident, prima parte a poemului, natură moartă, notează în această situație succint faptul că natura și-a încheiat ciclul vital, iar vegetația s-a ofilit și a intrat în somnul hibernal. Partea a doua face însă ca aceeași sintagmă să noteze o altă situație: natura statică aranjată special pentru a fi pictată sau înfățișată deja într-un tablou.
            Pîlpîind pe poliță surprinde o a treia situație: un leit motiv al casei țărănești care pare că așază gutuia nu doar utilitar ci în așa fel încît luminozitatea ei să suplinească măcar simbolic lumina acum tot mai zgîrcită a soarelui. Și, dacă autorul eventualului tablou nu a surprins pe pînză acest reflex luminos, fără doar și poate s-a străduit degeaba.
                În ideea că haiku-ul este o alegorie, primul strat al poemului ce urmează evocă, la propriu doar o simplă şi utilă acţiune domestică: femeia are grijă să înlăture posibilele efecte nedorite ale poleiului, nu vrea să alunece nici ea, nici cei care doresc să-i treacă pragul. Şi ce poate fi mai bun şi mai eficace, conform obiceiurilor din bătrîni, decît să împrăştii cenuşa scoasă din vatră peste gheţuşul din poartă?! Poleiului de la intrare i se răspunde, prin urmare, în mod tradiţional, cu simţ gospodăresc şi civic.

polei la poartă -
văduva împrăştie
cenuşa de ieri

            Ridicîndu-ne de pe acest temei al unei imagini ferme şi realiste spre alte sensuri, găsim că cenuşa de ieri (doar e vorba de văduvă) poate însemna şi altceva. Fără fobii ortodoxe, cenuşa (simbolistica ei rămîne liberă) ar putea fi aceea a defunctului soţ. Cenuşa de ieri ar putea fi deci chiar cenuşiul zilelor de după moartea soţului de care văduva vrea să se elibereze. Renunţarea la dispoziţia prea lungă a doliului.
            Faptul că cenuşa e împrăştiată la poartă, dincolo de utilitatea neutră a gestului, este însă şi un simbol al deschiderii şi disponibilităţii văduvei. Şi asta poate întîlni, la modul picant, şi preacunoscutele şi ironizatele accepţii ale văduviei. Dar mai profunde mi se par semnificaţiile pe care, căutînd chiar acum în dicţionar cuvîntul, le-am găsit în ce priveşte etimologia cuvîntului văduv. Cuvîntul vine din latinul viduus (vid) şi are şi sensul de liber, gol, lipsit de ceva. De unde şi fireasca aviditate a văduvei.
acelaşi colind -
alte mâini sparg nucile
pentru bunica

            De cum l-am citit, poemul mi-a amintit de Giordano Bruno cîntă balada permanenţei şi-a schimbării a lui Lucian Blaga. Mai ales de motivul -  e acelaşi, nu-s aceleaşi. Nu cred în haiku-urile găsite. Sau în ideea că s-ar fi scris haiku-uri fără intenţie. Sau că, dacă s-au găsit asemenea fragmente în alte scrieri, asta are vreo relevanţă. În schimb, sînt convins că anumite intenţii, realizate însă în alt format liric, sînt foarte apropiate de spiritul haiku-ului. Fiecare strofă a poeziei lui Blaga reia motivul unei permanenţe care se realizează, mereu la fel, dar mereu cu alţi actori. Valoarea lirică a exemplificărilor stă tocmai în concretitudinea vie a imaginilor.
            Autorul haiku-ului ştie să ia doar ideea şi să o transpună în alt format. Fără sentenţiozitatea caracteristică lirismului european (E acelaşi unic soare / inimă prin lumi bătînd), haiku-ul menţionează succint permanenţa prin: acelaşi colind. E suficient pentru a simţi perenitatea tradiţiei, liniile de forţă care pătrund şi armează vieţile celor care se ţin de generaţii pe aceleaşi locuri.
            Schimbarea este şi ea menţionată discret prin prezenţa copilului care deprinde vechiul ritual profan (al diviziunii muncii): alte mâini sparg nucile / pentru bunica. Două ritualuri, unul mai răsunător, altul mai zgomotos, unul sacru, altul domestic, unul în care indivizii se topesc în cîntec, altul în care nepotul şi bunica sînt personalizaţi, se îngînă în această permanetă trecere care menţine farmecul lumii în care trăim.
Impresia pe care ți-o lasă poemul care urmează este aceea de eleganță, de ușurință, de simplitate necăutată. De cuvinte care parcă se scuză că n-au lăsat să grăiască doar tăcerea:


cuibul părăsit –
pe sârmă se-adună
picăturile

Cele două imagini sînt convergente, dar convergența lor nu e una coercitivă. E toamnă din moment ce cuibul a fost părăsit și pe sîrmă se-adună picăturile de ploaie sau pur și simplu ceața condensează pe metalul rece. Simțim doar ceea ce a fost omis: locul păsărelelor, care se adunau pe sîrmă la taclale, a fost uzurpat de picurii tăcuți.
            Aluziile sporesc aura poemului: zăpezi de demult - / mirosind portocala / cu ochii închiși. Zăpezile copilăriei sînt evocate poate pornind de la o ninsoare recentă. Dar formularea, eliptică, nu refuză să cocheteze și cu les neiges d’antan și cu sărbătorile Crăciunului din vremurile triste cînd portocalele erau o raritate, nu erau tîrguite lejer la shopping. Cred că esențialul este spus în expresia cu ochii închiși – mirosul cheamă o evocare meditativă a amintirilor demnă de madlena lui Proust.
Simplitatea face mai totdeauna parte dintre deliciile unui haiku în care sensul alegoric rămîne să fie descoperit de cititor după ce a întors pe toate părțile ceea ce are în față: târg de vechituri - / ploaia umple paharul / încă o dată. Tîrgul de vechituri este fără doar și poate unul rudimentar în care cei care vînd pe mai nimic își expun marfa pe jos, eventual pe ziare sau pe o prelată. Și atunci, aici, în aer liber, orice ploaie udă vechiturile desperecheate etalate la întîmplare. Normal că ea umple, acum fără niciun rost, și paharul, unicul rămas dintr-un fost serviciu.
În subsidiar însă, umplerea (repetată a) paharului este o aluzie la necazurile care s-au tot adunat în viața celor ce-și vînd așa și ultima avuție, la situația lor insuportabilă.
            Multe poeme par să celebreze victorii ale lucrurilor și ființelor care nu iau în seamă fandoseala umană. Sau îi dau cu tifla?
  
lacăt ruginit –
tufa de iasomie
străpungând gardul

O victorie a aluzivului. Față-n față: un simbol al artefactului uman expirat și devenit inutil și unul al vitalității invincibile a naturii – lacătul ruginit și tufa de iasomie. O ferecare care sucombă depășită de mijloacele mai subtile ale miresmei florilor și ale penetrării răbdătoare a oricărei împrejmuiri de către lujerele mlădioase. O figură de stil specifică haiku-ului – transfigurarea. Strecurarea miresmei și a ramurii prin gard sparg zidul lipsit de consistență și legitimitate al îngrădirilor umane. Fără grabă, iasomia trece prin gard, se cațără pe el, îl acoperă și-l ascunde, îl copleșește și-l înglobează.
Structura poemului ce urmează pare mai simplă. Uzează de un contrast puternic între stele, fixe și veșnice (cel puțin în ideea precarității duratelor pămîntene), și efemeride, gîngănii zburătoare neobosite, trăind doar o singură zi. Și apelează la ponciful oglindirii în apa bălții. 

stele tulburate –
dans de efemeride
deasupra bălţii

Dansînd, efemeridele își execută ritualul, dar încrețesc și fața apei. Rezultatul este perturbarea funcției de oglindire a apei și, consecutiv, imaginea mai puțin clară și oscilantă a stelelor. Oricine, chiar și cei care nu înțeleg prea bine haiku-ul, va simți în sintagma stele tulburate apropoul la soarta tristă a efemeridelor. Cît de imperturbabile ar fi stelele, balta în tremur le-a dat de gol tulburarea. Sau, de ce nu, faptul că n-au rezistat la provocarea orgiastică a vietăților zburătoare.
Trebuie să remarc și modul nepretențios, neafectat, neîncărcat, sobru în care sînt notate imaginile. Nimic nu pune vreun accent insinuant asupra celor evocate. Aluziile nu sînt pornite din intenția subiectivă a autorului. Apropourile se nasc doar din aura obiectiv-simbolică a elementelor poemului. Din efectele de intersectare și interferență a cîmpurilor lor semantice și aluzive.
            Acum, că ne despărțim, putem savura un poem cu un umor discret și o ambiguitate care ne lasă să medităm la mai multe înțelesuri.

primul foc în sobă –
încă o mai încălzesc
scrisorile lui

În fața sobei, citind scrisori vechi. Flăcările din sobă se întrepătrund cu cele strecurate din amintiri. O mică vîlvătaie comună. Dar poate că e primul foc în care își arde scrisorile, visele, aripile. Un foc în care arde corăbiile. Pentru un nou început. O deschidere riscantă. Fără întoarcere.

Corneliu Traian Atanasiu

_______________________ 
* Vasile Conioși-Mesteșanu - frunze de dafin
  



vineri, 10 ianuarie 2020

Continuă povestea lemnele trosnind











            Ca să surprindem amprenta specifică a haiku-ului, merită să purcedem la drum aplecîndu-ne asupra unui poem în care ea s-a imprimat exemplar:

bunica în prag -
apusul zăbovește
într-o lacrimă

Impresia dintîi este aceea a unei recuzite desuete. Motive lirice perimate. Chiar și pentru haiku sînt doar clișee reluate și obosite – bunica, apusul, lacrima.
            Dacă nu ne grăbim însă prea tare, vom avea ocazia să simțim că există totuși în concizia textului o ciudată lejeritate interpretativă care evită precizia și expansiunea pentru a cîștiga un plus de vibrație virtuală. Invers proporțional, laconismul amplifică potențialul aluziv al textului. Bunica în prag e fără doar și poate ieșită să întîmpine sau să conducă pe cineva. E poate un oaspete oarecare sau unul mai de soi, apusul care-i amintește că și ea e pe pragul unei inevitabile treceri. Apusul însă, cum îi este firea, nu se grăbește, zăbovește. Și, cum se vede, își găsește locul cel mai potrivit, în care poate întîrzia fără nici cel mai mic reproș – lacrima atotînțelegătoare în care poate odihni. Încă. Greu de crezut, dar adevărul poemului este această empatie de care apusul are atîta nevoie. O ramă vie și sensibilă care-l ocrotește și pe care o însuflețește.
Stilul haiku-ului, prin juxtapunerea celor două părți, este unul abrupt și prin asta deosebit de sugestiv al textului. Sînt două țîșniri emoționale notate însă alb, sec, surdinizat, fără adaosuri liricoide.

pierdut în ceață -
ochelarii bunului
pe masa din hol

Prima parte consemnează succint ceea ce simte oricine aflat în situația dată – dezorientare, descumpănire, încurcătură spațială dar și nedumerire, perplexitate, zăpăceală sufletească și spirituală.  Starea pare să se curme brusc la intrarea în alt spațiu fizic sau, iată, emoțional. Ochelarii sînt un reper ferm și salvator. Nu mai ești pierdut. Ceața s-a ridicat. Ești într-un loc familiar, intim, deși, poate, marcat drastic de lipsa celui care-i purta.
            Dar, la fel de bine, poate că bunicul se complace în starea de pierdere, ciudat de plăcută, în ceața amintirilor, unde ochelarii nu i-ar mai fi de niciun folos. O pierdere de sine savuroasă tocmai pentru retrăirea ispititoarelor rătăciri de altădată. Talentul autorului este acela de a construi, plecînd de la o experiență personală, un dispozitiv valid pentru experiențele cu structură asemănătoare, dar cu situații și contexte mai variate și mai largi, ale cititorilor.
            De multe ori, cititorul este solicitat să-și închipuie ceea ce montajul eliptic doar a sugerat pentru a recompune un context care să integreze sugestiile ambelor părți: serpentine reci - /  pe drumul de munte / toată căldura. Indiciul vine aici de la opoziția celor două calificative - serpentine reci și toată căldura.  Sîntem într-un vehicul auto pe un drum de coborîre plin de serpentine. Ne îndepărtăm de drumul de munte parcurs per pedes, drum pe care presupunem că s-a petrecut o idilă de vară. De aici și diferența de temperatură a trăirilor. Serpentinele anterioare s-au succedat pe un drum alambicat în care se preparau alcooluri magice. Fierbinți.
            De regulă, formularea textului este, ca mai jos, una derutant de seacă:

nicio scrisoare -
dialog protocolar
cu margareta

Șase cuvinte. Proces verbal constatator al unei stări de fapt. In rem, fără pomenirea făptuitorului. Fără implicarea (subiectivă a) autorului. Fără implicații emoționale explicite. Prima parte consemnează că nu s-a primit nicio veste, existînd doar sugestia că ar fi una așteptată cu nerăbdare. A doua parte pare să numească, într-un mod eliptic și ironic, un ritual care urmează și răspunde oarecum absenței veștilor. Contextul se conturează a fi bine știutul gest de a rupe nervos petalele margaretei pentru a afla dacă partenerul, de la care nu mai sosesc vești, te mai iubește sau nu.
Numind protocolar dialogul cu margareta, autorul ne sugerează simultan ceva ceremonios și, în același timp, formal pînă la derizoriu. Viziunea sa este una obiectivă. Aceea a unei camere care înregistrează faptul fără să se lamenteze. Deși, odată surprins, faptul pare să se bucure de o aură de tandrețe abia vizibilă. Atît cît se cuvine unei firi sobre și reticente.
            Dacă mai sus modelul prezentat era totuși al unui personaj coleric, poemul ce urmează ne servește o pildă din lumea lucrurilor :
tăceri sonore -
sunetul ploii închis
într-un țurțure

            Un țurțure este simultan rezultatul prelingerii răbdătoare a apei și al picurării intermitente. Este îngheț și dezgheț într-una, întruna. Deși par doar două definiții lapidar-lirice, cele două părți au alura unor formulări specifice haiku-ului.
            Prima parte este un oximoron, o expresie paradoxală a tensiunii cuprinse în esența țurțurelui, ploaie condensată, gata să se pornească oricînd din nou. Tăcerea lui cristalină este doar o surdinizare provizorie, o întîrziere, o amînare a picurării care pe moment prelungește țurțurele. Cu o expresie consacrată, stare de țurțure este una a iminenței, o congelare a lui stă să pice. Și cititorul simte această tensiune.
            Partea a doua reia ideea primeia într-o formulă mai extinsă. Sunetul ploii închis este și de data asta o metaforă, dar surprinde totodată cu exactitudine această sechestrare temporară, gata oricînd să-și suspende rigoarea.
            Tot farmecul poemului constă în transfigurarea unui obiect mai degrabă vizibil într-unul cu latențe pronunțat auditive. Rezultatul fiind obținerea unei tăceri vibrante.
Tăcerea din fața unor neașteptate și miraculoase corespondențe: plină de rouă / pânza păianjenului - / obrazul mamei. Nu-i oare fața ridată și înlăcrimată un dublet magic al filigranului înrourat?
Aceea din fața unui moment de sincretism al simțirii: aburi de cafea - / contopind simțurile / mirosul ploii în care urechea, văzul și mirosul se împletesc fără rest?
Cea dintr-o scriere discretă care de data asta e una a uimirii ce nu mai poate fi cenzurată: semnul mirării - / într-un vârf de țurțure / înfiptă luna? Sau a imitării fără frontiere: cataractă - / tot mai groasă pojghița / pe ochiul de apă?
Și alte, și alte poeme ar putea fi invocate dacă pilda haiku-ului n-ar fi invitația de a citi în cartea lucrurilor:

cartea închisă -
continuă povestea
lemnele trosnind

Povestea poate fi trăită și fără cuvinte, și dincolo de cartea închisă. Și lucrurile povestesc dacă ești dispus să le asculți, să le vezi. Să le acreditezi mărinimos.

_____________________
 *Carmen Mariana Nanu - Tăceri sonore






marți, 7 ianuarie 2020

În căușul palmelor o buburuză






Corneliu Traian Atansiu

            Surprinzătoare pentru un novice întru haiku este sesizarea dezinvoltă a unor corespondențe între imagini și cuvinte. Este poate o înclinație personală, dar pare deja o aptitudine cultivată pentru a focaliza pe lucruri și situații diferite și totuși neașteptat concordante. O lejeritate de a reuși alăturări care pot deveni sursă de imprevizibile apropouri.

crucea amiezii -
o cumpănă în tandem
cu un cocostârc

Avem de a face mai sus nu doar cu apropierea oarecum firească vizual a unei păsări echilibrată zvelt, pe un singur picior, cu masivitatea și lenta acțiune de extragere ciclopică a ciuturii din adîncuri ci și cu asocierea lor, mai degrabă prin cuvînt și simbolism, cu un  moment static de cumpănă cerească. Crucea amiezii adaugă, în linia geometrizantă a cumpenei și a cocostîrcului, o observație notată laconic și obiectiv, surprinzînd, aproape științific, un ciudat izomorfism.
Doar așa, tot așa, simpla și sfielnica penetrare prin gard a unor stînjenei, poate fi transfigurată și omologată ca o năzdrăvană ispravă de reluare a comunicării între tărîmuri între care comunicarea fusese definitiv sistată: între două lumi - / doi irişi trec prin gardul / cimitirului. Doi ochi iscoditori și prietenoși. Aluzivul poate merge însă mai departe. Gardul e o barieră vulnerabilă și irișii manifestă o curiozitate candidă și răzbătătoare. Cimitirul e tentația cunoașterii trecutului, istoriei, al celor pierdute și ascunse parcă premeditat sub pămînt. Și asta refuzînd drumul bătut - prin gard și nu pe poartă (care, de fapt, nici nu există).
Obiectivitatea faptelor și notarea lor riguros exactă, e totodată, vrînd, nevrînd, eliptică și aluzivă. Surprinzător, V-ul care se îndepărtează pe cer, se adîncește simultan între sprîncenele sensibilizate ale observatorului:
 cocorii în „V" -
se adâncește cuta
dintre sprâncene

Toamna se insinuează în lume printr-o concordanță simptomatică, subită și imprevizibilă, sărăcind peisajul și amplificînd îngrijorările.
            Nu ne miră și totuși ne contrariază procese pe care le știm. Naturale și firești. Aceeași vitalitate în încolțire și proliferare: cartofi încolțiți - / la ecografie ies / noi metastaze. Puțin sălbatică. Mereu nevinovată. În fața lor, nu ne rămîne decît o anume constatare melancolic-consolatoare, chiar dacă și un pic mitizantă: ghergheful mamei - / floarea de nu-mă-uita / neterminată, aidoma tristei consimțiri la moartea zeului Pan în poezia lui Blaga: neisprăvit rămase fluierul de soc.
De cele mai multe ori, contextul complex, dinamic, tensionat:

până înspre zori -
în vârful acului macii
prind a se-nroși

îl descoperi doar la intersecția celor două aluzii: femeia a stat aplecată pe gherghef toată noaptea ca să brodeze macii. Prind a se-nroși, odată cu zorii (un început simbolic mai vibrant), macii brodați, cei de afară, obrajii emoționați ai cititorului și poate degetul rănit al celei care i-a cusut cu dăruire.
Talentul autorului de haiku este să sesizeze prompt ceva care se-ntîmplă foarte rar. Să-l ia-n seamă. Să i se pară foarte important, să încerce și să reușească să-l sugereze discret, fără să-l distorsioneze. Adică fără să se amestece emoțional în textul care surprinde faptul cît se poate de concis, concentrîndu-se doar pe modalitatea cea mai simplă de a realiza o miniatură bine echilibrată: o libelulă - / de ajuns să desfacă / luna în cercuri.  Aici, de ajuns este la fel de bine și de scurt zis și pentru a spune că o ființă minusculă, atingînd imaginea lunii din apă, o face să vibreze în cercuri, și pentru efortul meticulos pe care autorul îl face pentru a nu-și pune amprenta deformatoare asupra unui text care trebuie să rămînă obiectiv. Și pentru modul doar aluziv, în care-l face pe cititor să se implice, să vibreze delicat.
Dacă e să ne gîndim bine, autorul este un hoinar profesionist, umblînd pe coclauri: hai-hui pe dealuri - / din urmă grăbind pasul / tăcută umbra. Adunînd impresii și încercînd să-și piardă urma în peisaj și în poem. Rătăcind aiurea, totuși nu e singur, cineva se ține umil și neajutorat dar tenace după el. Să nu îl scape. Și el îi joacă feste! Așa cum sugerează cu o spontaneitate genial dezarmantă, autorul încearcă să-și păcălească pînă și umbra. Să faci din asta un haiku este evident o performanță. Trebuie să faci platitudinea să vibreze. Să știi cum s-o spui cu șarm și umor. Așa încît în poem să nu se mai strecoare nici umbra ființei tale. Iată și o mostră în care umbra a fost suprimată cu brio:

încă o vară -
la masa de sub umbrar
scaune în plus

A rămas doar sugestia. Există o permanență: masa de sub umbrar (unde se adună familia). Și timpul care trece - încă o vară. Și aduce lume nouă - scaune în plus. Sau, la fel de plauzibil, scaunele, deja existente, sînt prea multe acum. Masa e suverană, scaunele disponibile, cei care șe așează o fac temporar. Ca într-o baladă.
În rama unui haiku autentic, de multe ori rămîn doar stihiile: cu ochii spre cer - / peste țarina arsă / doar vântul stăpân. Îngăduiți sînt doar ochii spre cer care așteaptă, încearcă să deslușească un semn, imploră. Starea vremii este vitregă. Relatarea succintă își păstrează sobrietatea. Obiectivitatea expresivă. Nimic de făcut. Poate că trebuie să adaug că gestul este unul care derapează către o manifestare simbolică. Omul este subsidiar, el furnizează doar un gest mai pregnant pentru postura întregii firi urgisite. Este un delegat, un împuterncicit de moment pentru talentul său histrionic. Pentru că, la limită și cabotin, el se poate și certa cu cerul.
O aluzie se strecoară fără să se spună: au venit nepoții, bunicul îi măsoară din nou, cu bucurie și de-o parte, și de alta:

vacanța în toi -
pe tocul ușii bunul
făcând crestături

Performanța unui text bun este folorirea unui limbaj succint în structurile lui sintactice și semantice. Un limbaj care are în el consistență și tensiune. Și, aș zice, detentă. Și, în plus, acea ironie specifică. Vorbele nu pălăvrăgesc, ne fac doar cu ochiul. Faptul e banal, felul cum e evocat îl face superb.
Cuvintele cu care lucrează un poem bun trebuie să aibă o contribuție consistentă la sensul urmărit în poem:  coadă la bancă - / strânși în șapca roasă doar / vreo doi bănuți. Sensul acestuia nu e rostit, ci se conturează încet-încet din diferențe și asemănări. Bancă și bănuți e o convergență și o diferență – mulți și puțini. La coadă stau mulți, cu șapca doar unul. Banii sînt strînși, la bancă mulți, în șapcă – doar vreo doi. Vorbesc înă și omisiunile, fiind roasă șapca grăiește despre un cerșetor. Cititorul se bucură de mulțimea aluziilor și de faptul că toate cuvintele sînt atent drămuite. Se bucură mai ales de tăcerile dintre ele.
În postura de panseluță sălbatică, trei-frați-pătați la poartă sînt, poate, o consoloare și o alinare pentru clevetelile din sat: cleveteli prin sat - / trei-frați-pătați la poarta / junei vădane. Îmi place cum își răspund între ele cuvintele. Clevetesc cei pătați. Și iau și atitudine înfigîndu-se-n trufaș în poarta tinerei văduve. Rostul haiku-ului nu este însă acela de a lua atitudine. El rămîne ușor enigmatic, constată, ca mai jos, puțin șugubăț, ceva la care cititorul ar putea consimți:

câmpul plin cu maci –
nu mai termină tata
de bătut coasa

De ce întîrzie atîta tata? Mai îndreaptă coasa știrbită sau deja, puțin amărît, o bate (preventiv) pentru că va tăia toți macii care-i ies în cale? Se pare că macii și-au înțeles deja soarta și s-au împăcat cu ea: sunetul coasei - / deschiși ca niciodată / macii din lanuri. Sau e doar o metaforă a inocenței? O întrebare în plus care ne readuce aminte că sîntem ființe care se îndoiesc? Sau doar îndoielnice?
            A nu te pronunța, de obicei pripit, pare să fie o conduită pe care o sugerează haiku-ul. A amîna chiar și pentru răgazul de a medita asupra lucrurilor și a cîntări ce se pierde oricum dacă ești prea ferm. A lăsa să treacă noaptea pentru a te bucura de propețimea zorilor înainte de a decide ceva defintiv:  

tabăra în zori -
calde încă sub spuză
verzi şi uscate

            La urma urmei, cel puțin unii dintre noi e bine să-și cultive și viața contemplativă și să zăbovească fără să se rușineze scormonind sub spuză.

____________________
*Mirela Brăilean - Hai-hui pe dealuri
















vineri, 13 decembrie 2019

Noapte de noapte




Noapte de noapte*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Nu trebuie să ceri haiku-ului ceea ce nu-ți poate oferi. Din contra, spiritul tău trebuie să se plieze pe austeritatea delicată și subtilă a imaginilor lui. Pe aluzia care, evitînd să se pronunțe, face din crăpătură o invitație virtuală la a te împărtăși dintr-un mister la care n-ai cum să dai năvală.

ușa crăpată –
mugurii zarzărului
stau să plesnească

            Pentru astfel de situații s-au ales dintotdeauna ritualuri care, chiar dacă nu dau rezultate practice verificabile, îi încîntă îndeajuns pe cei care le săvîrșesc: cântec murmurat – / își desface-aripile / o buburuză. Și îi înzestrează pe deasupra cu acea reținere discretă cuplată cu iminența unei așteptări abia surdinizate: vremea închisă – / stânjeneii stau gata / să se deschidă. Toate într-un echilibru fragil și dinamic pe care îl asigură ființele acestei lumi: frunze-n cădere – / din palmă își ia zborul / o gărgăriță. Un echilibru care include și generozitatea unei palme de pe care se poate decola.
            Starea lumii de azi răzbate și ea fățiș în țesătura de îngrijorări a celor trei rînduri: drujbă-n plină zi – / a amuțit până și / cântecul mierlei. Apropourile sînt aparent mai temperate, dar consecințele sînt drastice. Drujba se dovedește doar un travesti pentru o vrăjmășie care atentează la ordinea firii. Seninul de altădată, pentru cei siliți la peregrinări prin lumea cea mare, pare să nu-și mai afle loc în peisajul natal: lumea-n lung și-n lat – / cicoarea ca acasă / doar în ochii lui. Odihna nu se mai lipește de cei duși de-acasă, iar lăcrămioarele nu mai sînt aievea:

nopțile albe –
strivite între pleoape
lăcrămioarele

            La întoarcere, pustietatea locurilor e alinată doar de tremurul lipsit de frison al unor petale: liniște-mormânt – / lângă crucea de piatră / freamătă un mac. Doar corespondențe fără miez: liniștea mării – / în tonuri de crepuscul / plâns de pescăruș. Ziditorul de altădată pare să fi abandonat acest tărîm, lăsîndu-l pradă deșertului: castel de nisip – / ziditorul migălind / scara spre stele. Să fie suficient adevăr în semnele ce se întrevăd?

stea căzătoare –
vaierul cucuvelei
înalt în văzduh

Da și nu. Semnele sînt expresive dar înșelătoare dacă nu le vezi și pe cele de semn contrar. Poate că albastrul s-a ascuns doar o vreme: norii în zig-zag – / tot azurul coborât / în albăstrele. Poate n-ai întîlnit lumina neașteptată care împrăștie tenebrele: câmp de rapiță – / găsesc în sfârșit calea / în întuneric. Și nici lumina care flanchează cu certitudni un drum: drumul luminat – / de-o parte și de alta /  grânele coapte. Sau ai dat prea devreme uitării luminile dintîi: prima-ntâlnire – / în irișii albaștri / pâlpâie stele.
Poate că n-ai răspuns încă lunii care te caută cu inistență noapte de noapte:

nimeni acasă –
luna bate-n fereastră
noapte de noapte

_______________
*Ioana Bud - Cântec murmurat