clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 6 septembrie 2017

Tempo rubato



În mod tradițional, haiga este o pictură inspirată de un haiku. Termenul haiga înseamnă “a picta un haiku”: “hai” vine de la haiku și “ga”, de la pictură. Yosa Buson a fost cel care a inventat, mai mult sau mai puțin, termenul ”haiga”. Buson a fost el însuși un mare pictor. El executa rapid un desen cu pensonul și scria haikuul pe aceeași coală de hârtie și o numea "haikai mono no sohga": "haikai" era termenul pentru haiku; "mono" însemnând lucru, dar, în acest context, înseamnă literatură; "sohga" este abrevierea pentru pictura sumi. Mai târziu, o altă abreviere a combinat "hai" cu "ga", după care acest gen de pictură s-a numit haiga. În prezent, pictura poate fi înlocuită cu: fotografie, colaje, desen, printuri, și altele. Haiga este o formă de artă vizuală foarte interesantă, suprapunând versuri haiku peste o ilustrație. Haiku are propria lume artistică și propriile reguli, la fel și artele vizuale. În haiga, acestea coexistă într-un mod fericit. Provocarea în a executa o haiga constă în a reda cât mai bine cele două universuri estetice. Lavana Kray este un bun fotograf. Ea are ochi bun, în a a găsi acele scene cu valoare artistică; știe să compună planurile în fotografie, cunoaște efectul culorilor și a imaginilor alb/negru. Cu alte cuvinte, fotografiile ei pot fi ele însele lucrări artistice de sine stătătoare. Ea scrie bine și haiku, cunoscându-i regulile, inclusiv tehnica juxtapunerii. Poemele ei emană acel ceva care ajunge la inima cititorului. Când o fotografie bună se combină cu un haiku bun, rezultă inevitabil o haiga bună, ceea ce caracterizează  lucrările Lavanei Kray.

Kuniharu Shimizu
Decident al concursului lunar de haiga
World Haiku Association Haiga
 blog: “see haiku here”


*


Cu Lavana publicul primește, ca să împrumut puțin sloganul campaniei electorale a familiei Clinton, doi într-unul! Ea a început prin a fi un excelent fotograf, alunecând apoi cu firească ușurință în arta compunerii haiku-ului. Artă pe care a reușit într-un timp record să o stăpânească atât de bine, încât la ora actuală este printre foarte puținii autori de haiku din România (și alături de ea nupot pune, de fapt, decât numele lui Eduard Țară) care și-au cucerit un binemeritat renume pe scena internațională a haiku-ului. Lavana Kray este autoarea cu cel mai mare număr de premii și publicații internaționale din spațiul haiku-ului autohton. Dar ce singularizează această artistă în peisajul poetic și imagistic românesc? Prin ce cucerește și convinge Lavana deopotrivă ca fotograf și ca haijin? Răspunsul nu poate fi decât simplu și complex în același timp. Simplu, fiindcă forța ei vine dintr-o putere de sugestie impresionantă, indiferent dacă vorbim de fotografie sau de lirică. O creativitate autentică, spontană, care nu se împiedică de formalismele și redundanțele sărăciei de idei și de sensibilitate, o face capabilă să vadă extraordinarul în banal și să înțeleagă ceea ce vede. Complex, fiindcă mesajul versurilor și al imaginilor pe care ni le propune artista este împăturit origamic: ne ”prindem” imediat - și nu prea - de ceea ce a vrut să ne transmită. Ne mai uităm odată la fotografie și mai sesizăm o nuanță, o umbră care ne trimite spre alte asocieri și trăiri. Mai citim odată haiku-ul, mai cădem unpic pe gânduri și deodată ni se mai dezvăluie un aspect, mai descoperim un ”fald” al înțelesului sub care mai dormita o altă idee, care și ea, poate, ne duce mai departe… Iar atunci când un asemenea artist îmbină fotografia cu textul, scriind haiku pentru propriile imagini sau căutând o fotografie care să completeze și să ducă mai departe sugestia versurilor, se naște fotohaiku-ul, un derivat special al haiga-lei, acea formă specific japoneză de a îmbina versurile și imaginea. Aici, în domeniul fotohaiku-ului, cred că Lavana nu are egal în peisajul românesc contemporan. Nu că nu ar exista destui fotografi de excepție la noi. Și nici pentru faptul că n-am avea câțiva (puțini) autori de haiku de reală valoare. Originalitatea Lavanei o desparte de colegii ei într-un singur punct: acela de a fi înțeles că versurile nu trebuie să dubleze imaginea, și nici imaginea adăugată unor versuri nu trebuie să repete cuminte și fără haz mesajul haiku-ului. Haiga-ua ei nu e niciodată previzibilă, anticipabilă, adică plictisitoare. Din contră: suntem chemați să descoperim singuri, să participăm la elucidarea misterului. Care este puntea între imagine și versuri? Ce ”legătură de parfum” (cum ar spune Basho) există între ceea ce văd și ceea ce citesc în fotohaiku-ul Lavanei? Albumul pe care îl țineți în mână nu este, deci, unul de răsfoit distrat, cu gândul în altă parte. El se savurează încet, cu mintea și sufletul deschise spre înăuntru. Trebuie contemplat și adâncit în toată frumusețea lui de jocuri și meandre. Suntem chemați să intrăm într-un spațiu magic, pe care îl vom explora, fiecare după puterile și sensibilitatea lui. Într-o fotografie, două scaune goale, pe o terasă, ”nasc” în haiku-ul care o însoțește o colivie, tot goală. Două singurătăți, cea a cititorului și cea a coliviei, se privesc în ochi, și se sprijină reciproc, umplându-se una de golul celeilalte. Vă las să mergeți singuri mai departe…  

Ioana Dinescu
organizatoarea concursului
Haiku la fotografi



sâmbătă, 2 septembrie 2017

Ceas înzăpezit





Ana Drobot publică un volum de haiku elegant, de colecție. În numai 36 de pagini, cu o grafică de excepție, sînt strînse un număr restrîns de poeme premiate la concursuri în limba în care au fost prezentate - engleză, franceză, română.

Ceas înzăpezit*

Corneliu Traian Atanasiu


       Un haiku este un obiect estetic ciudat. Partea lui cea mai consistentă este o anume vibrație sui-generis, nu textul, nu imaginile și cu atît mai puțin cele cîteva mărci bățos-supralicitate (kigo, kireji, 5-7-5) de rigoriștii fără har. Înveți ce e haiku-ul citind poeme, simțind înfiorarea pe care ți-o transmit și fără doar și poate încercînd să descoperi de unde provine această emoție tulburătoare. Cum se plăsmuiește ea. Care sînt resorturile care constituie armătura și tensiunea acestor poeme. Iată un poem bun al autoarei care ne poate servi drept model:

ceas înzǎpezit -
în afara timpului 
întâlnirea lor

Ceas înzăpezit este o scurtă formulare polivalentă. În contextele pe care le sugerează poemul, poate fi un ceas public pe care ninsoarea s-a așezat din belșug, dar, la fel de bine, poate fi și un răstimp, o oră fără seamăn de demult troienită de vremea care a trecut de atunci. Nimic nu te obligă să alegi pentru formularea dată doar un singur sens sau context. Există în ea tensiunea unei ambiguități fertile care te pune pe gînduri și te face mai atent la aluziile ce se pot ivi în continuare.

Partea a doua a poemului face apropo la o anume funcție virtuală a ceasului din prima parte. Contextul ceasului și al întîlnirii se intersectează legitim și fericit. La ceas era locul preferat și consacrat al multor întîlniri din vremea cînd nu toată lumea avea ceas la mînă sau mobil în buzunar. Este doar o intersecție a aluziilor, pentru că partea a doua nu o continuă nici gramatical, nici ca sens pe prima. Cele două părți ale textului rămîn două sintagme diferite, fiecare cu contextul său, juxtapuse, alăturate fără a fi legate cu mijloace gramaticale sau retorice. Linioara de despărție confirmă această intenție. Și alăturarea, și diferența sînt însă premeditate și adaugă o altă tensiune suplimentară textului.

În afara timpului, ca figură de stil, este un oximoron. Locuțiunea adverbială în afara este una care se poate aplica doar unor obiecte spațiale și nu timpului. Cuvintele sînt incongruente și incompatibile, iar calificarea unui eveniment în acest mod este paradoxală. Metaforic însă, pentru că aici nu avem de a face cu o metaforă decorativă ci cu una care lucrează eficace în economia poemului, sintagma califică îndreptățit acele întîlniri care sfarmă rama temporală și evadează în fantastic și în legendar.

 Întorcîndu-ne la ceas, el poate fi ora unei întîlniri amoroase, răstimp ludic fabulos, în care cei doi îndrăgostiți se hîrjonesc colindînd prin nămeți. La fel de bine însă, respectînd ambiguitatea laconică a formulării, ar putea fi și o întîlnire neprevăzută, miraculoasă, o intersecție a două spirite afine, a unui discipol cu un maestru, a două genii, a două persoane care, la urma urmei, trăiesc o bruscă revelație una prin alta.


Am pornit de la întîlnirea celor doi îndrăgostiți la ceas în plină iarnă și am derapat alegoric spre fapte fără seamăn care rămîn nealterate, ca și cum ar îngheța pe veci, în mintea și-n sufletul nostru. Și toate astea s-au întîmplat doar pentru că un mănunchi de tensiuni bine strunite ne-au ghidat elegant, doar prin sugestii, să contemplăm și să medităm în preajma unor lucruri pline de tîlc.  

_____
*Ana Drobot - Plimbări