George Bădărău
Antologia lui Valentin Nicoliţov (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2008) cuprinde poeme haiku, haibun, haiga în limbile română, engleză, franceză şi precizări terminologice în legătură cu aceste specii literare. Interesante sunt frazele despre haiga, specie mai puţin cunoscută în literatura româneasca şi temele haiku-ului modern: teme din mediu urban, zonele dezafectate în care au trăit oamenii şi în care au mai rămas câte un câine vagabond, aurolacii şi cerşetorii de la intrările de metrou, o stradă pustie cu un indicator la colţ. Prima secţiune a cărţii reprezintă o selecţie de poeme haiku. Permanenţa interogaţiilor existenţiale este evidenţiată în prima zi a anului. Timpul prezent se suprapune peste timpul trecut, continuitatea şi fragmentul se asociază în aceeaşi imagine filmică, într-un haiku de o mare simplitate, la nivel constatativ: ''Prima zi din an-/ rămân întrebările / din anul trecut''. Atmosfera latină, văzută cu ochiul turistului, împrumută ceva din decorul filmelor neorealiste, aducând în prim-plan civilizaţia de periferie, cu ferestre murdare, camuflate de rufele întinse la uscat. E un interior, care aparent se refuză contemplatorului: ''Turist la Napoli /ferestre murdare / cârpe la uscat ''. Revenind obsesiv la prima zi a anului, poetul se lasă cuprins de vraja cotidianului, de mirajul erotic sugerat de calendarul cu femei goale, sau se mulţumeşte să admire pozele din albume de vacanţă: '' Prima zi din an- /privesc fotografii / de astă vară . ''O noapte, care ar trebui să fie întotdeauna fascinantă, este dominată de tristeţe, are arhitectură sărăcăcioasă şi un univers reprodus ca în peştera lui Platon. Într-o casă pustie, locuiesc doar imagini care animă discret atmosfera dezolantă: ''Noapte de An Nou- /doar poze pe pereţi / în casa pustie''. Noua perspectivă a ghiocelului, de cele mai multe ori, are la bază reveria romantică, lumea amintirilor, vremurile de altădată: ''Primul ghiocel.../îl cumpăr să-mi amintesc / de tinereţe.'' Primăvara e un anotimp al dezlănţuirilor vegetale dar şi sexuale, sub semnul soarelui, când femeile privesc un cuplu canin, cuprins de febra împerecherilor; o imagine vizuală cu conotaţii care trimit la psihanaliză : ' Soare de april /două femei privesc /doi câini împerecheaţi.'' Un alt haiku se caracterizează printr-un decor luxuriant, în care ornamentalul şi sentimentalul se completează. Mai întotdeauna, cireşul este admirat pentru valoarea lui plastică. În acest cadru superb se perindă perechile de îndrăgostiţi, mereu altele, care asigură continuitate sentimentului erotic, dar şi graţie, simetrie, mişcare domoală, extaz: ''Cireşi în floare- /şi o altă fată la braţ /cu un alt băiat.'' Uneori, zilele de primăvară aduc o notă de nostalgie în peisajul proaspăt. Abundenţa vegetativă nu poate înlocui lipsa mamei, într-un spaţiu intim, familiar, care este grădina. În câteva cuvinte, poetul sugerează condiţia efemeră a omului, în raport cu veşnicia naturii: ''Zi de martie -/învie doar florile /în grădina mamei.'' Într-un alt micropoem este poetizat'' balconul '', prelungire a spaţiului interior, între cer şi pământ, marcat de singurătatea poetului. Comuniunea om- natură este reliefată printr-o imagine tactilă, în care, fiinţa gânditoare este atinsă de o floare. Numele acesteia, ''muşcată'', amplifică răscolul simţurilor, amintind de analogia femeie - floare: ''Singur în balcon- / floarea unei muşcate/ îmi atinge faţa ''. Noaptea de vară nu are note coşbuciene, fiind mai degrabă o meditaţie, o răsfrângere în propria-i conştiinţă, simbolizată de lună, acum un succedaneu al oglinzii. E o imagine vizuală a depărtărilor şi a contopirii pământ - cosmos: ''Noapte de vară- /privesc de unul singur / omul din Lună''. O altă noapte de vară înfăţişează teluricul în ceea ce are mai banal, construit pe opoziţia ''sunet- zgomot''. Melodiosul concert al greierilor este întrerupt brusc de zgomotosul şi enervantul sforăit al bunicului. În ultimele versuri distingem şi opoziţiile: senectute- tinereţe; urieşenie- miniatural: ''Noapte de vară- / sforăind bunicul /alungă greierii.'' Un excelent micropoem are o notă teatrală, clovnescă, reliefând mişcările unei marionete cu înfăţişare tragicomică. Pe neaşteptate, au loc dezlănţuiri stihiale, menţionate într-un fragment de buletin meteo. În linia lui George Topârceanu, poetul recurge la personificare pentru a sugera starea de panică, dar nu starea plantelor, ci a unei sperietori cu atribute umane: ''Vine furtuna- /sperietoarea-şi strânge/ vechile zdrenţe.'' Într-o noapte adâncă, artistul are presentimentul morţii, auzind cântecul cucuvelei. În folclorul românesc, pasărea are viziuni thanatice, înfioară şi este izgonită de peste tot. De data aceasta , simbolul funerar se încarcă de mister, în urma transferării păsării din spaţiul teluric în cel cosmic: ''Noapte adâncă-/cântecul cucuvelei/ vine din Lună.'' Altădată, constatăm un conflict nedeclarat între om şi micile vietăţi care, cu bâzâitul lor, fac nopţile chinuitoare. O acumulare de consoane dă expresivitate unei metafore fonetice, semnificând bâzâitul ţânţarului, iar jocul vocalelor din următoarele versuri sugerează chinul nocturn: ''Ţânţar bâzâind- / nu voi putea să dorm / nici noaptea asta.'' Un ritual în plină desfăşurare este cel al băutorilor de bere. Imaginea statuară a acestora, cu paharele goale în mâini, a devenit o măsură a timpului torid. Sfârşitul ritualului echivalează cu sfârşitul anotimpului călduros: ''Băutori de bere / cu pahare goale-/sfârşitul verii.' 'Un peisaj autumnal ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi rătăcit un fluture, într-un univers artificial. E o ultimă secvenţă din peripeţiile micii vietăţi atrase de floarea din plastic. Antiteza fluture - floare semnifică opoziţia ''viaţă - moarte'', sau altfel spus , fluturele se îndreaptă spre neant: '' Zi de toamnă -/un fluture poposit / pe floarea din plastic.'' În unele micropoeme, poetul dezvoltă teme din actualitate, poetizând elemente ale civilizaţiei moderne, între care şi ''becul''. Tema esenţială este ''ameţeala'' surprinsă în plan terestru, dar şi în văzduh. În primul plan, reperul este reprezentat de poet pe o terasă, iar în cel de-al doilea plan, obiectul în jurul căruia se învârte o molie este ''becul'': ''Singur pe terasă / şi o molie ameţită / în jurul becului .'' Câteva elemente de pastel aflăm într-un haiku pe tema degradării materiei, a trecerii timpului, având ca punct de plecare opoziţia ''viaţă- moarte''. În atmosfera simbolistă, omul îşi măsoară existenţa cu semnele morţii vegetale, undeva, într-un parc, pe o bancă: ''Frunze moarte / lângă tine pe bancă -/ încă o toamnă...'' Comuniunea omului cu natura este secretă, intimă, presupunând asocieri neaşteptate (frunză - iubită ), la vreme de seară. Iubita a plecat asemeni ultimei frunze: ''Seara a plecat / ultima frunză din ram,/ dar şi iubita. ''Aşadar, degradarea vegetală se asociază cu degradarea sentimentală. Într-un alt micropoem sunt reliefate ritmurile morţii, în spaţiul parcului, unde două obiecte au valoare de simbol: balansoarul semnifică timpul universal, iar'' frunza'' simbolizează timpul biologic, efemer. Prin asocierea lor, poetul sugerează armonia cosmică, echilibrul, nevoia de ritm, finit şi infinit: ''Plimbare prin parc-/ un balansoar leagănă / o frunză moartă. ''Motivul melcului, de sorginte barbiană, apare într-un haiku, unde două obiecte prevestesc schimbări ale vremii : ''melcul'' îngheţat şi ''frunzele'' uscate. Acestea fac parte dintr-un decor funerar, care permite interpretări ezoterice. În final, se exprimă o stare neliniştitoare: ''Un melc îngheţat / printre frunze uscate-/ vine iarna grea.'' Rar întâlnim într-un text liric analogia ''cimitir- spital''. Un micropoem dezvoltă acestă temă, înfăţişând cimitirul cu cruci acoperite de zăpadă. Culoarea face trimitere la saloanele de spital şi atmosfera devine înfricoşătoare pentru un posibil vizitator: ''Zi de vizită / Pe crucile din cimitir / un strat gros de nea.'' Linişte, singurătate, atmosferă glacială într-un micropoem în linia liricii de notaţie; un micropoem care sugerează însingurarea prin adjective: '' adâncă'', '' părăsită'', '' mari'' , acumulări de ninsoare, cadenţe hibernale învăluind necuprinsul. În observaţia iniţială referitoare la'' linişte'' intuim o stare de nelinişte, iar analogia poetului cu o ''casă părăsită'' este previzibilă: '' Linişte adâncă /Pe casa părăsită / ninge cu fulgi mari ''. Alteori, metamorfozele naturii sunt asociate cu închiderea stagiunii la circ. La urma urmei intrarea în moarte ('' prima ninsoare '') poate fi interpretată ca un spectacol tragic, în care arta se salvează migrând spre un context favorabil. Dar totul depinde de spectator? se întreabă laconic, poetul : ''Prima ninsoare-/ circul ambulant pleacă./ Spre ţări mai calde?''. Într-o iarnă răscolită de viscol, pe o stradă, abia se zăreşte o bătrână cu o pisică în braţe. E o stampă de epocă în care senectutea, decrepitudinea se află în consonanţă cu glacialitatea naturii. Bătrâna este adusă din folclorul românesc, iniţiată în tainele vrăjitoriei, purtând în braţe un adjuvant magic, în care recunoaştem pisica: ''ninge viscolit -/pe stradă o bătrână / c-o pisică -n braţe ''.Atunci când întunericul se amestecă involuntar cu amorţeala frigului, atmosfera devine halucinantă, cu obsesii erotice şi poetul descoperă lenjeria intimă a vecinei, pe o sfoară. E o imagine cu efect de narcotic, în care bănuim, dincolo de atmosfera îngheţată, combustiile interioare ale contemplatoruluin: ''Seară de iarnă-/ chiloţii vecinei / îngheţaţi pe sfoară''. Din nou în imaginarul civilizaţiei moderne; un restaurant pustiu, unde două fiinţe savurează plăcerea alcoolului: poetul şi o muscă rătăcită. Aici solitudinea se completează cu dizgraţiosul reprezentat de mica zburătoare: ''Restaurant gol -/ doar eu şi o muscă bem/ halba cu bere.' Trecerea timpului este semnificată în stil sorescian, de mijloacele de transport. Şi undeva, într-un cadru balcanic, o femeie smolită la faţă, întrerupe reveria, cerând o ţigară. E o secvenţă temporală decupată din timpul universal, care aduce în prim-plan o ţigancă, interesantă prin nota exotică şi prin atributele fertilităţii: ''Tren de călători-/ o ţigancă c-un copil / cere -o ţigară.'' Altădată, încăperile au aspect de muzeu cu obiecte care tulbură vizitatorul prin valoarea simbolică. Ele sunt auxiliarele organelor de simţ, care au dispărut în lumea amintirilor: ''Curăţenie-/pe masa bunicului/ ultimii ochelari''. Dacă altădată restaurantul era pustiu, acum gălăgia din bar, rotocoalele de fum, ochii injectaţi de băutură, configurează un tablou obişnuit , pe tema banalului. Printr-o enumeraţie succintă, poetul evidenţiază nimicurile zilnice, dintr-o gară, în care sosirile se intersectează cu plecările : ''Bufetul gării/ fum, vodcă, ochi înroşiţi/ şi gălăgie''. Raportul dintre realitate şi ficţiune este evidenţiat de o molie şi de imaginea filmică. Din spaţiu interior (dulapul) o molie zboară finalizând într-un picaj, care deteriorează ficţiunea. Acest salt aminteşte de atitudinea broscuţei, din poezia clasică japoneză: ''Zburând din dulap / o molie pe ecran/ strică programul''. Cu tot dramatismul ei, viaţa are şi secvenţe fascinante. Împrumutând de la romantici tema ''lumea ca teatru'', poetul imaginează încântat un spectacol comic, întrerupt de căderea cortinei. Aceasta desparte lumea noastră, de lumea cealaltă şi revenirea la realitate este dureroasă: ''Cortina cade/ s-a sfârşit comedia / rămân cu drama." Având la bază acumularea de imagini, eul liric schiţează portretul iubitei în linii domoale, insistând asupra ochilor, a strălucirii lor, mai presus decât a cerului senin. Metafora este de sorginte populară, câştigă în concizie, expresivitate, unduire melodică: ' Cerul senin-/ mai multe stele-n ochii/ iubitei mele.'' Aceeaşi temă apare într-un alt haiku; se schimbă culoarea ochilor, unitatea temporală, dar se menţine strălucirea ochilor negri, blagieni, din '' Izvorul nopţii''. Aceştia sunt succedaneele luminilor după stingere: ''Sting luminile-/mă ghidează strălucitori / negri, ochii tăi''. Într-un amurg, se conturează dualitatea ''corpul iubitei- umbra corpului'', aceasta din urmă având atribute existenţiale proprii. Umbra nu este o răsfrângere a materiei, are independenţă şi ar dori să se desprindă de corp, ca în prozele romanticilor. Dar destinul nemilos o împinge în întunericul care se revarsă treptat: '' Apus de soare-/ la plecare umbra ta / ar mai rămâne ''. Un portret schiţat , în câteva linii cenuşii, înfăţişează atmosfera unui cimitir, în care poetul rătăceşte îngândurat. În aceste cadre, solitudinea se amplifică, deşi poetului îi ţine companie o pasăre cu însuşiri malefice. Imaginea vizuală se îmbină cu imaginea auditivă, reliefând un contrast coloristic, ameninţător, de natură simbolistă: ''Singur prin cimitir-/ doar o cioară croncăne / pe-o cruce albă.'' În acelaşi cimitir trist, în care s-a aşternut de multă vreme tăcerea, poetul constată cu amărăciune, condamnarea la anonimat. Dezlănţuirea stihială şterge orice urmă, până şi inscripţiile de pe crucea bunicului. În lipsa acestora, capul este invadat de "amintiri'' care mută privirea contemplatorului din afară, înlăuntru: '' Nu mai sunt litere/ pe crucea bunicului-/ doar amintiri...'' Un alt haiku are la bază enumerarea unor obiecte cotidiene, exprimate de substantive cu un grad mare de simbolizare, care au fost aşezate într-o anumită ordine. O zi începe cu o cafea şi după multe peripeţii se termină cu maşina salvării; o zi sau poate o viaţă : ''Încep înc-o zi :/ cafea, tramvai, metro/ sirena salvării.'' O altă secţiune din cartea lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haibun, finalizând întotdeauna cu un haiku, un micropoem care sintetizează mesajul textului în proză. Un eseu scurt se referă la o sectă religioasă din India, care susţine protejarea vieţuitoarelor. E un prilej minunat pentru poet de a medita asupra condiţiei umane. Oare nu ar trebui protejate şi fiinţele umane? Dar până atunci, solitudinea sfâşie totul în jur, căminul este pustiu şi păianjenul se clatină abia perceptibil, în pânză: ''În casa goală / nu m-aşteaptă nimeni- /doar un păianjen'' ("Cum putem deveni mai buni''). În câteva fraze de memorialistică este evidenţiat comportamentul păsărilor: sentimentalismul vrăbiilor, egoismul turturelelor şi mai apoi, indiferenţa umană. În haiku, o perdea a căzut între lumea reală şi cea imaginară, iar dincolo de ea, totul se reduce la lupta pentru existenţă a micilor zburătoare: "Privesc prin perdea-/ pe-o coajă de pâine /se bat două vrăbii'' (''Păsările''). Alte însemnări aduc în planul din faţă, toamna cu melancolii, amintiri, rătăciri prin laboratorul intim de creaţie, primele exhibiţii culturale româno-nipone, care l-au apropiat pe poet de natură. În atmosfera autumnală, frunzele se rotesc în căderea lor, de parcă ar vrea să sugereze perfecţiunea şi lentoarea morţii : ''A sosit toamna / frunzele-n rotire lină-/ moarte uşoară''. Prin analogie cu natura, înţelegem condiţia efemeră a omului - o frunză melancolică, alunecând în ritmuri romantice spre moarte. Într-o seară ploua mărunt, ceaţa acoperise vârfurile copacilor, avertizând asupra consecinţelor nefaste, şi în pomul gol, rămăsese un măr ca un simbol al rezistenţei în faţa dezlănţuirii stihiale: ''Doar un singur măr/ în pomul fără frunze. Şi vine iarna...'' (''Anotimpul amintirilor''). Un alt haibun reprezintă o meditaţie despre zborul fluturelui şi îşi are izvoarele livreşti într-un micropoem al japonezului Kawai Sora. În zborul acestuia nu trebuie să distingem doar frumuseţe şi armonie, ci şi lupta pentru supravieţuire. Conştient că natura nu trebuie privită în mod simplist, poetul îşi exprimă observaţia subtilă, în trei haiku-uri de mare profunzime. Distrugând plasa de păianjen, fluturii nu vor mai dansa în aer în celebrele lor arabescuri, dar vor fi în siguranţă. O primă secvenţă evidenţiază romantismul unui cuplu, în parc, unde soseşte un mesager al morţii, cu victima în cioc: ''Noi doi pe-o bancă./O turturea soseşte / c-un fluture-n cioc ''. Altădată, atmosfera thanatică este surprinsă în mediul acvatic, imaginând la nivel miniatural, pânza de corabie, dar şi consecinţa capturii: ''Plutind pe apă,/pânza de corabie:/ fluturele mort.'' Din ignoranţă, omul ucide fluturele, luându-i polenul din aripi, iar interogaţia retorică amplifică dramatismul situaţiei. Amprenta rămasă pe deget este mărturia inocenţei sau ignoranţei: ''Polen pe deget.../ Cine poate învia/ fluturele alb?'' (''Fluturii"). Într-un alt haibun este evocată figura spirituală a unui prieten, care a dispărut pe neaşteptate, în lumea umbrelor. Prietenul apare în trei ipostaze diferite: ''muribund'', într-un salon de spital; ''fantomă'', plimbându-se în parc şi '' inscripţie'', pe-o piatră de mormânt. În ultimul haiku, suferinţa este exprimată enunţiativ, în trei versuri cu o tăietură elegantă, asociate pentru a evidenţia o atmosferă terifiantă. Obiectele exprimate prin substantive comune, sunt însoţite de atribute expresive: ''Cimitir pustiu./ Pâlpâit de candele / croncănit de ciori'' ("Prietenul ''). În ultimul haibun, poetul se lasă în voia reveriei, întorcându-se în timp, în universul inocent, copilăros, la casa părintească. Acum comuniunea cu natura este relevată de existenţa unui nuc, încărcat de mister, ca şi salcâmul moromeţian. Mai întâi, poetul îşi aminteşte de răpăitul nucilor pe acoperiş, cu tulburări existenţiale şi insomnii: ''Nopţi cu insomnii-/ Pe acoperiş iarăşi / dansul nucilor.'' Apoi descrie casa părintească, pustie, înconjurată de bălării, cu un nuc bătrân , care se apleca tot mai mult peste locuinţa şubredă. Un trăznet a căzut în mijlocul curţii, pereţii casei s-au clătinat, nucul a început să geamă, acoperişul a pârâit, o creangă uriaşă, înnegrită, s-a prăbuşit peste locuinţă. A doua zi, poetul a înţeles că nucul i-a salvat viaţa şi s-a grăbit să poetizeze acest simbol al rezistenţei, în faţa forţelor nefaste ale naturii. Într-un haiku a asociat decrepitudinea copacului şi manifestarea zgomotoasă a unor păsări, pentru a reliefa singurătatea. Din urieşenia nucului răzbat bocetele morţii reunite într-un concert: ''În nucul bătrân/ concertul ciorilor. / Singurătate'' (''Nucul ''). Ultima secţiune a cărţii lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haiga (un poem haiku însoţit de o pictură alb -negru sau color). Pentru grafica poemelor haiga, autorul a apelat la Alexandra Ivoylova, din Bulgaria. Aceeaşi temă obsesivă a solitudinii deschide noua serie de micropoeme. Prin fereastra deschisă, natura trimite ca mesager, o frunză. În timp ce fereastra reprezintă o deschidere spre macrocosmos, frunza asigură comuniunea om-natură, improvizând o uvertură la marele spectacol al morţii: ''Singur în casă. /Prin fereastra deschisă / intră o frunză''. În desen, spaţiul ferestrei este ocupat de ramuri, care amintesc de radiografia corpului omenesc, iar frunza (în centrul imaginii) agonizează înainte de a se desprinde. E un tablou, un decupaj vegetal sau un desen primitiv peste pielea cafenie a vânătorului ancestral. Un alt motiv frecvent în poezia haiga este cel al "sperietorii'', ilustrat în manieră tradiţională. Aceste marionete în zdrenţe au efecte doar în lumea păsărilor, în timp ce pentru om ele sunt jucării naive şi simpatice. Mai întâi câteva precizări temporale, apoi o schiţă fugară a sperietorii pe care dorm fluturii roşii: ''Solstiţiul verii./ Pe sperietoare dorm / doi fluturi roşii.'' În desen, configurarea sperietorii e de natură comică, redusă la câteva linii, o pălărie pleoştită şi două zdrenţe, de care se atârnă în disperarea lor, fluturii. Motivul bufniţei, preluat din folclor, se regăseşte într-un poem haiga, în tonurile roşietice ale amurgului, când această pasăre nefastă tulbură prin imobilitate: ''Grădina-n amurg./ O bufniţă mare / mă priveşte fix ''. În centrul desenului, o bufniţă mare, cu ochi rotunzi, nemişcaţi, pare să iradieze mulţimea de linii frânte, care se întretaie, se răsucesc, se pierd. Un haiga expresiv, atât în structura haiku-ului cât şi în simbolistica desenului poate fi o meditaţie pe tema condiţiei efemere. Deşi, aparent, textul are ca referent omul de zăpadă, poetul ţinteşte mult mai departe. Aşadar, un sfârşit de iarnă, anunţat pe un ton neutru, ca o simplă constatare; au rămas trei obiecte: un morcov, o tingire, o mătură. Doar acestea au rezistat metamorfozelor şi reprezintă mărturia unei existenţe parodice: ''Zăpada s-a dus:/ un morcov şi-o tingire / lâng-o mătură...''. În universul domestic, desenatoarea le-a aşezat într-un ungher, îngroşându-le formele, până la robusteţe, în tonuri gri şi umbre intense. Într-un alt haiga, monotonia toamnei este obositoare, enervantă, cu ploi ţârâitoare, dar favorabilă inspiraţiei, melancoliei şi reveriilor fără sfârşit. Pe foi albe, se preling încet gândurile, odată cu intemperiile care degradează, în secret, materia: ''Ploaie de toamnă. / Gândurile se preling / pe foaia albă ''. Desenatoarea şi-a imaginat o foaie cu câteva cuvinte scrise în limba franceză, care transfigurează starea de spirit. Şi în haiga sunt teme moderne , valorificate atât în haiku-ul sugestiv cât şi în desen. În salon fascinează concertul de pian, în opoziţie cu ploaia care bate cadenţa prin fereastra deschisă. E o deschidere a artei spre universal, care estompează vocea interjecţională a ploii: ''Concert de pian./ Prin fereastra deschisă /tic-tacul ploii''. În desen, doar umbrele amintesc de ploaia care cade pieziş în grădină. Într-un alt text, prin ploaia călduţă aleargă două umbrele. Imaginea lor personificată întreţine o stare emoţională deosebită: ''Două umbrele / fug prin ploaia de vară :/ îndrăgostiţii.'' Existenţa cuplului poate fi bănuită şi în desenul graţios al umbrelelor, sub care se ascund tinerii. În stradă, obiectele se deplasează, iar tinerii profitând de camuflaj dispar din ''tablou''. Un alt poem haiga evocă mormântul mamei, acoperit de tristeţe, cu semnele eternităţii vegheate de o ''floare pitică". Această opoziţie între masivitatea lespedei şi gingăşia unei flori amplifică durerea poetului, care se pierde în explicaţii de natură spaţială, având nostalgia departelui: '' Mormântul mamei / doar c-o floare pitică. / Am fost departe...'' La fel de profund se manifestă desenatoarea, imaginând cavoul, în faţa căruia se răsucesc plantele aflate în suferinţă.
George Bădărău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu