Mihaela Băbușanu Amalanci - Stejarul cu flori de
cireş
Virginia Popescu
Citind titlul volumului de haiku al Mihaelei
Băbuşanu Amalanci am rămas foarte surprinsă. Mi-am spus :
autoarea vrea probabil să asocieze perenitatea falnicului
stejar cu gingăşia efemeră a florilor de cireş. Cred că nu m-am înşelat prea
mult. Când am privit coperta volumului am înţeles :
acel bonsai miniatural e un stejar cu flori de cireş, ceea ce este specific
japonezilor.
Marele om şi actor Charlie Chaplin scria : « Gândim prea mult și simțim
prea puțin. Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care se
descoperă numai celor care o caută. » Cred că autoarea acestui volum de haiku se numără printre
aceşti aleşi.
Când deschizi cartea, te învăluie liniştea
plăcută a unei zile senine, în care doar buburuzele ies la soare
“pe aleea cu platani”. Înclinaţia poetei pentru lumea măruntă a
vieţuitoarelor, o întâlnim aproape la tot pasul : greierii care încântă
nopţile de vară cu ţârâitul lor neîntrerupt, fluturii de pe iasomie,
albinele din salcâmi sau ţânţarii cu serenadele lor nocturne, totul
se roteşte în acest univers miniatural.
O privire generală asupra volumului ne duce în
lumea patriarhală a satului moldovenesc, unde autoarea şi-a petrecut o mare
parte a copilăriei. Nopţile de pe prispa lutuită, grădina bunicilor cu
umbra plăcută a nucului în zilele toride de vară, mersul desculţ prin
iarba plină de rouă, zburdatul copiilor alături de miei pe islaz,
vacanţele mari petrecute la ţară, cărarea cosită care păstrează încă parfumul
proaspăt al primei iubiri, cireşul înflorit care ascunde printre crengi un cuib
cu ouă, toate acestea ne amintesc de versurile lui Blaga din
« Sufletul satului ».
Copilo,
pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu
cred că veşnicia s-a născut la sat.
………………………………………...
Aici
se vindecă setea de mântuire…
Uite
e seară.
Sufletul
satului fâlfâie pe lângă noi,
Ca
un miros sfios de iarbă tăiată,
Ca
o cădere de fum din streşini de paie,
Ca
un joc de iezi pe morminte înalte. »
(Lucian Blaga – Sufletul satului)
Peste
toată această atmosferă patriarhală pluteşte adesea un sentiment de tristeţe,
acel wabi-sabi al singurătăţii provocat de plecarea unor fiinţe dragi :
bunica, mama.
De
dimineaţă –
doar
rufele pe sârmă
mama
nicăieri
Dimineaţă
de vară –
la
ciuperci, după ploaie
doar
eu şi tata
Singur
în ceaţă –
aşteptându-şi
nepoţii
bătrânul
văduv
Sentimentul singurătăţii este dublat aici în parte
de cel al speranţei. Natura participă de multe ori empatic la
singurătatea bunicului :
Râu
singuratic –
doar
pasul bunicului
şi
o salcie
Salcia singuratică şi tristă chiar prin numele ei,
pare să plângă deasupra râului, singuratic la rândul lui, plecarea bunicii care
e doar discret sugerată. Deşi autoarea abordează toate anotimpurile, acestea
nu se înşiruie în ordinea lor firească. Ea trece de la un anotimp la altul,
urmărind parcă o joacă. E un fel de puzzle pe care ni-l prezintă, cerându-ne
nouă să adunăm piesele împrăştiate şi să le punem în ordinea lor firească.
Primăvara apare odată cu ghioceii, florile de
cireş, cele de liliac, fulgii de păpădie purtaţi de vânt, ciocârliile,
buburuzele, albinele şi alte mici vieţuitoare.
De
dimineaţă –
sorbind
roua florilor
o
buburuză
Vara e redată prin soarele arzător,seceta care
usucă totul, căldurile înăbuşitoare care sleiesc sălciile sau Regina Nopţii.
Secetă,
călduri –
sleită
de miresme
Regina
Nopţii
Pe
malul apei
răpuse
de călduri
sălcii
pletoase
Amândouă poemele sunt de o mare frumuseţe şi eleganţă. În primul poem, căldura şi seceta amplifică
parfumul tulburător al Reginei Nopţii. Ramurile sălciilor pletoase din al doilea
poem, par să se aplece spre răcoarea apei, copleşite de canicula verii.
Parcă ar dori să protejeze cu ramurile lor răcoarea apei.
Toamna apare foarte des în poemele volumului,
sugerată de vânturi, ploaia de plumb (amintindu-ne de Bacovia), ceaţă, ramurile
golaşe ale pomilor, grădina pustie dar şi de odaia mamei cu miros de mere şi
gutui.
Ploaie
de toamnă
peste
livada cu meri –
la
cules nimeni
Toamna
în amurg –
grădina
de la ţară
iarăşi
pustie
Odaia
mamei –
pe
dulap, parfumate
mere
şi gutui
Odaia mamei e un loc privilegiat care păstreză
ca-ntr-un sanctuar aromele toamnei. Toate astea ne duc cu gândul la corespondenţele
baudelairiene în care : Parfumurile, culorile şi sunetele creează o
delicată sinestezie.
În sfârşit, iarna apare cu troienele care
acoperă vechea pârtie, croncănitul ciorilor, rafalele reci de vânt, luna
de gheaţă, lacul îngheţat, etc.
De
mână prin parc –
singurul
nostru martor
luna
de gheaţă
Lacul
îngheţat –
azi
părăsit de pescari
dar
plin de sănii
Alte teme care apar frecvent sunt: tristeţea
provocată de plecarea iubitului, singurătatea, ploaia, vântul, copilăria,
fereastra care se deschide brusc revelând un peisaj inedit.
Deschid
fereastra –
doar
parfum de liliac
şi
buburuze
Deschid
fereastra –
peste
noapte-a-nflorit
o
iasomie.
În final, aş dori să mă opresc asupra unui
poem tulburător de frumos care ne deschide perspectiva a numeroase
simboluri :
Ziua-nvierii
–
în
livada cu vişini
cântă
iar cucul
Cucul anunţă aici renaşterea naturii la viaţă, odată cu cea a Mântuitorului. Un haiku cu o mare
încărcătura emoţională care ne îndeamnă la o profundă meditaţie asupra
sensurilor majore ale vieţii, ale morţii dar şi ale speranţei de a
renaşte printr-o operă de artă, o creaţie literară. Livada cu vişini,
aluzie la celebra piesă a lui Cehov, cuprinde toate aceste sensuri. Ce lăsăm
după noi ? Un pom sau o livadă, uncopil sau mai mulţi, o casă
sau o creaţie artistică ?
« Stejarul cu flori de cireş » ne pune
multe întrebări la care fiecare dintre noi va căuta răspunsurile în sufletul
său. Ceea ce caracterizează poemele din « Stejarul cu flori de
cireş » este aspectul pictural al majorităţii poemelor. Din câteva trăsături de condei, autoarea creează un
mic tablou de natură :
De
mână în parc –
singurul
nostru martor
luna
de gheaţă
Trăsăturile majore ale poemelor din acest volum
sunt puritatea, inocenţa, candoarea, căci autoarea şi-a păstrat inalterat
sufletul de copil. « Când nu mai suntem copii, suntem deja
morţi » spunea marele Brâncuşi. »
Prefaţa volumului, realizată de doamna Laura
Văceanu, preşedinta Societăţi Române de Haiku din Constanţa este la obiect,
sintetică, punctând aspectele importante ale poemelor. Prima copertă
ilustrează titlul volumului, cealaltă o infăţişează pe autoare, îmbrăcată în chimono care
ne duce cu gândul la un ritual al ceaiului. O figură
meditativă, doi ochi albaştri puţin melancolici. La ce se gândeşte
ea oare ?