clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 26 iulie 2017

Poetul ca și soldatul



Poetul ca și soldatul*

Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă textul este intitulat pur și simplu Povestea soldatului, ea nu este aceea a vieții cazone ci mai curînd a celui aflat brusc și fără scăpare, în solda iubirii. Stagiul pe care îl prestează este fragmentat, conform micii povestiri care jalonează părțile textului, în patru episoade: Mirarea, Așteptarea, Îndepărtarea și Nostalgia.

Dacă vom considera povestea ca un pretext erotic pentru a înfățișa simbolic evoluția unei pasiuni, atunci avem în față o alegorie în care întîmplarea îndrăgostirii (din poveste) prilejuiește zugrăvirea puseelor unui ciclu al iubirii mai degrabă cosmice. Terținele, dintre care unele se apropie de sau sînt chiar haiku-uri, care jalonează periplul soldatului sînt astfel scurte răbufniri, cu sufletul la gură, a unor emoții doar aparent adresate cuiva: cincisprezece iriși - / dacă n-au să-ți placă? / albi și mov, pentru că, de fapt, persoana iubită există difuz în lumea pe care o străbate soldatul iubirii: în drum spre tine / m-a oprit un greiere - / nu știu cum să-ți spun.

Cosmosul în întregime, cu evenimentele lui ciclice, este impregnat de prezența celor doi, ca perpetuă mirare și așteptare spiritualizată: umbrele nostre/ apuse de soare / răsărite de lună. Prezență de multe ori tainică dar concentrată, fără să-și piardă prin asta forța emoțională: de nimeni știut / între petale-i doarme / un bondar. Dispoziția fundamentală a soldatului îndrăgostit este o neliniște benefică: ești peste tot - / liniștea singurătății / nu există – o certitudine a însoțirii.

Viața soldatului este una austeră, cum spune Nichita Stănescu: „Poetul e ca și soldatul / nu are viață personală”. Viața lui e dedicată: ars de soare / și bătut de vânt / aceleași gânduri. Și oarecum la dispoziția stihiilor care îl bîntuie:  vreme de nesomn - / prin suflet mi se plimbă / vuietul mării. Ocrotit și întărit paradoxal de propria vătămare:  strașnic în luptă - / scut soldatului îi e / rana din suflet.

Mirării inițiale îi urmează Așteptarea. Parcursul este marcat de consemnarea unor tresăriri de uimire. Treptat, așteptarea răbdătoare și prielnică obosește și așteptările se împuținează. Ceea ce era peste așteptări devine sub așteptări. Starea de miracol se sfîrșește cu o zi înainte de cifra promisă. Povestea e ciobită, ciclul se închide oarecum firesc, pierzîndu-se-n negură:   pădure în ceață - / îmi amintește de noi / totul neclar.

În cea de a 99-a noapte, spune povestea, soldatul s-a ridicat de pe scaun și a plecat. Ciclul unei iubiri s-a încheiat. De aici începe tărîmul nostalgiei, al rememorării pline de regrete: copac în iarnă - / mierla cu cântecul ei / cheamă frunzele.

________________________________
*Mihail Buraga – Povestea soldatului




luni, 24 iulie 2017

Dincolo de petale în vânt




Cezar Ciobîcă dincolo de petale în vânt*


Şerban Codrin

         Această carte depune o mărturie supărătoare pentru mulţi doritori să se afle în aceeaşi poziţie de a indispune: nu probabil, cu certitudine, Cezar Ciobîcă este cel mai strălucitor talent apărut în ultimele două decenii în poezia minimalistă de prin părţile noastre. Florin Vasiliu, zece ani cât a păstorit revista „Haiku”, editată de Societatea română de haiku, a fost în mare căutare de talente şi a găsit, pe unii acceptându-i, pe alţii nu. Cu unii a exagerat, inclusiv cu sine, pe alţii nu i-a tolerat. În primul rând apăruse cu mulţi ani înainte Radu Patrichi, un maestru al haikuului în formă liberă, poet încă nedescoperit fiindcă este prea puţin selectat şi editat. Cu trecerea timpului, talentul deceniului al IX-lea din secolul XX a fost recunoscut Eduard Ţară; ce face cu creaţia lui îl interesează, poate să o promoveze sau să o amâne, autorul este suveran. Cu Cezar Ciobîcă lucrurile sunt în mers, după „Memoria clepsidrei” (carte pe care nu o cunosc) şi „Caruselul anotimpurilor” (despre care mi-am exprimat opiniile), actualul „Petale în vânt”, editura Pim, Iaşi, 2017, nu consolidează un loc şi un talent, ci repetă ceea ce era mai bun în volumul anterior: imaginaţie bogată, ironie şi autoironie, uneori sarcasm, dar şi tendinţa de a confunda haiku cu senryu (prezentă la toţi poeţii români) şi înclinaţia spre forma liberă, pentru că forma canonică, este drept, ridică mari obstacole.

         Aproape fiecare poem poate fi analizat, de la forma exterioară spre profunzimile sugerate, inclusiv sezonale, modul de prezentare clasic acceptat de majoritatea poeţilor:
                  
Aniversare – sărmana suflă-n puful unei păpădii (primăvara)
Spovedanie – în confesional intră şi un păianjen (vara)
Ziua Recunoştinţei – orbu-i cumpără câinelui o lesă nouă (toamna)
Seară de priveghi – se aud doar stelele căzând din ţurţuri (iarna)

         Am realizat o listă a cuvintelor sezonale, lista se repetă la toţi poeţii, majoritatea luându-l pe Cezar Ciobîcă drept model, deoarece se află în centrul preocupărilor minimaliste pe internet, concursul lunar de haiku (concurs cu bune rezultate), concursul de senryu (de asemenea, strălucitor de cele mai multe ori). Prin urmare, este de aşteptat un nou volum, de data aceasta de senryu, unde Dan Norea cam face legea şi impune limitele. Unde este tanka anunţată şi necunoscută?

         O problemă se ridică. Cezar Ciobîcă poate fi suveran pe un anumit segment al poeziei minimaliste, împreună cu alţi autori puternici, câteva nume se află mai sus, dar pentru creaţia unui poet important este nevoie de lărgirea cât mai mult a suprafeţei, cum se spune, a universului liric. Trebuie să evadeze spre alte zone, dincolo de tanka, haiku, senryu. Haibunul îi poate oferi orizonturi imaginative nelimitate, pentru a sugera o singură soluţie. Poate încerca eseistica poetică, comentariul critic, sau pur şi simplu alte forme fixe, fie orientale, fie occidentale, de la rubayat, pantum, pantun la epigrama lirică, sonet, rondel, cum a reuşit un maestru al formelor poetice, Ion Roşioru.

         În caz contrar, va apărea oboseala, chiar expresivă, repetiţia, chiar interesantă, variaţională, şi ar fi mare păcat pentru un talent cu atât de multe şi interesante posibilităţi, încât în Cezar Ciobîcă ai tendinţa de a spune că s-ar scurtcircuita forţele energetice ale mai multor poeţi.

Pană de curent – la fereastră luminând liliacul alb
Fată sărmană – miresme de tei umplând lada de zestre
Sat îmbătrânit – peste tot miroase-a prune putrede
Noapte geroasă – pulberea Căii Lactee scârţâind sub tălpi

         Puţini poeţi români ştiu ce este un haiku, limitele lui în afara literaturii japoneze; Cezar Ciobîcă a ajuns până acolo încât poate transforma în poezie cu sens profund orice observaţie efemeră transpusă în numai câteva (17) silabe; calea sa are toate şansele să continue, numai poetul să aibă ambiţia de a nu se opri, ci de a persevera prin diversificare.

         O observaţie: recitiţi poemele selectate. De ce kireji (pauza de sens) apare numai după prima secţiune (de 5 silabe), şi niciodată după a doua (de 12 silabe)? Pentru că prima variantă este mai simplă. Obligaţiile unui mare poet sunt să aleagă variantele mai complexe şi să lase ucenicilor libertatea de a alege varianta mai simplă. În caz contrar, se pot modifica rolurile.

_____
*Cezar Florin Ciobîcă - Petale în vânt

marți, 11 iulie 2017

Clipe de tăcere între îndoială şi extaz



Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz


După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună
brodează clipele în
fresca unui vis –
deşertul de regrete
brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat
 umbrele catargului
 şterse de valuri –
pun geană peste geană
 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.


Ana Urma (23.11.2016)

Doi epigramiști scriu senryu împreună

 


Doi epigramiști scriu senryu împreună*


 Corneliu Traian Atanasiu

Că doi epigramiști scriu senryu, nu-i de mirare, pentru că ambele poeme, epigramă și senryu, sînt specii ale aceluiași gen – poezia umoristică. Epigrama este cultivată în Occident din antichitate și are în literatura română rădăcini vechi și maeștri consacrați. În conștiința cititorilor este deja un brand reputat. În raport cu ea, senryu, poem de sorginte extrem orientală, este un proaspăt venit care necesită o minimă prezentare. Din punct de vedere formal este aproape identic cu poemul haiku, specia ce mai cunoscută și mai răspîndită în lume de poezie niponă, are trei versuri de 5-7-5 silabe și, de obicei, o cezură, o rupere a poemului în două părți care dialoghează doar aluziv între ele. Este varianta ironică a haiku-ului, considerat un poem sobru și serios.

Cei doi combatanți, Dan Norea și Eugen Deutsch, care se întîlnesc în acest volum într-un dialog cordial, fac asta în virtutea precedentelor existente în trecutul celor două specii literare. Epigramiștii se duelează cu voluptate, dîndu-și replici acide și adesea contondente, autorii de senryu moștenesc o veche tradiție a scrierii poemelor în lanț la care participă mai mulți autori. De data asta, cei doi au ales să dialogheze pornind de la o temă comună de inspirație. Volumul este structurat astfel pe secvențe de cîte trei poeme aflate sub titluri și teme (aproximativ) identice. Dialogul este doar un pretext pentru că, în fapt, cei doi autori, dincolo de tema comună pe care și-o impun, nu-și prea răspund unul altuia și nu se duelează precum epigramiștii. Impresia este cea a două monologuri, mai degrabă paralele, care încearcă să exploateze tema dată cu mijloace mai mult sau mai puțin adecvate pentru a compune texte umoristice. Exersînd de fapt împreună.

Prima și cea mai frecventă tentație a celor doi autori a fost, cum era și firesc, aceea de a apela la jocurile de cuvinte și la expresiile consacrate. Cînd aluziile și formulările au fost bine echilibrate, poemele au fost unele pe cinste. Textul eliptic și apropourile verbale au concurat la a realiza poeme acidulate cu măsură: pisica-n solar - / buldogul face toată  / salata varză (DN), la gura sobei – / tot ard gazul degeaba / moşul şi  baba (ED), a bătut vântul - / la bufetul suedez / platouri goale (DN). Umorul a fost unul tonic: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie (DN) și cooperant cu ironia involuntară a lumii din jur:  singurel în parc – / privind ţepii rozelor / scriu epigrame (ED). Și asta în ciuda faptului că nu au apelat la temele clasice ale umorului: politica și sexul, soția și soacra. Sau poate tocmai de aceea.

         Merită însă să fie remarcate și poemele care se dedau la deliciile politicii și încearcă să șfichiuie metehnele persoanelor care fac politică: de pe afișe / cel cu nasul cel mai lung / a ieșit primar (DN), masă rotundă – / capetele pătrate / fac politică (ED), secetă în sat - /doar primarului nu îi /crapă obrazul (DN), felul cum sînt promovate noile talente: fata-i frumoasă – / merge şi la „Cameră” / şi ca amantă (ED) sau cum se cîștigă voturile: două grămezi de / sacoșe electorale - / alesul oilor (DN), masă rotundă – / toţi oamenii sunt egali / când beau cot la cot (ED). Concluzia finală nu e deloc încurajatoare: caz paradoxal – / strada Prosperităţii / duce spre-o râpă (ED).

         Fiind vorba de doi bărbați n-au lipsit nici textele în care să fie încondeiată viața conjugală: șah cu soția – / propun un schimb  de dame / spre-a ieşi din pat (ED), cu suișurile: Ziua Victoriei - / soața mea recunoaște / că am dreptate (DN) și coborîșurile ei: chiromanţie – / vreau să citesc în palma / ce mi-a dat-o ea (ED), cu episoade aventuroase: prins c-o bombă sexi - / soața cu capsa pusă / explodează (DN),  vremuri de război - / întors prea devreme din / delegație (DN) sau îndrăzneț-inovatoare: orizonturi largi - / soția și-un prieten la / o partidă-n trei (DN) și adesea cu final nebănuit: partaj reușit - / mi-a rămas mie cuibul / rândunicilor (DN). Rezultatele sînt însă meditații pline de o înțelepciune asumată cu stoicism: înc-o petală - / ce bine se văd țepii / trandafirului! (DN), îmi sug un deget - / dulceaţa de trandafir / înţepătoare (DN).

         Ochiul umoristului a fost atent și la obiceiurile conaționalilor: Ziua Recoltei - / cinci capace de canal / și un celular (DN), căruța plină / cu un cablu de cupru - / fierul vechi în șanț  (DN). La ieșirea omului civilizat în natură: picnic de-ntâi mai - / în apa cristalină / valuri de peturi (DN), la progresele medicinei: maternitate - / eprubete aşteptând / fertilizarea (ED) dar și la paradoxul căsătoriei moderne: eficiență -  / după luna de miere / e-n luna treia (DN). La efectele bizare ale prosperității: toamnă bogată – / carele încărcate / ară asfaltul (ED), care nasc nedumeriri îndreptățite: om sau cimpanzeu – / care dintre ei este / originalul? (ED).

Poemele cele mai bune mi s-au părut cele care găsesc umorul mai puțin în obsedante (și de multe ori căznite) jocuri de cuvinte și recurgînd la contexte situaționale închipuite, dar perfect verosimile, a căror tensiune rezultă din împletirea elipselor cu aluziile: orbul pipăind / atent o răzătoare – /„Analfabeții!” (DN). Sau acelea care sînt foarte aproape de haiku pentru că nu mai știi dacă ironia nu este mai curînd doar nostalgie amară: sat îmbătrânit – / cireşii aşteaptă în van / vechii cireşari (ED), email spre Spania - / mamă s-au copt și aici / căpșunile (DN).

În mulțimea poemelor (600 toate) apar inevitabil și unele care surprind, făcînd haz de necaz, sterilitatea demersului, lipsa esențialului: scriind un senryu – / cuvintele dansează însă / nu zâmbesc (ED). E firesc ca visele, hiperbolizînd, să dea de gol mai prăpăstios situația: coșmar de poet - / versurile, coala și / cerneala albe (DN).

Într-unul din poeme m-am regăsit și eu căsăpind poeții în somn: coşmar  de poet – /  critici cu halebarde / disecând barzi (ED). Sper ca la trezire să nu-mi poarte pică.

_____
*Dan Norea, Eugen Deutsch - Calendar în 17 silabe




sâmbătă, 27 mai 2017

Sărbători itinerante



Sărbători itinerante*

Corneliu Traian Atanasiu

La cinci ani de la publicarea primului volum de haiku, cîștigător al concursului de debut din 2011, Cezar recidivează cu o nouă carte. Aspectul noului volum sugerează o evoluție nu doar a scriiturii ci și a modului în care spiritul celor surprinse în poezie i-a modelat propria ființă chiar autorului. O adiere de austeritate a duhului zen a atins parcă și felul în care se prezintă volumul. Formatul A6 al  noului volum este doar jumătate din a celui anterior, iar traducerea poemelor se rezumă doar la limba engleză. De la Caruselul anotimpurilor la Petale în vînt, titlurile celor două volume indică o glisare în care consistența unei lumi ferm integrate și oarecum festiviste se destramă inevitabil în fascinația părticelelor risipite cu exuberanța nesăbuită a generozității. Pare tot mai anevoios să recuperezi un sens din această spulberare fără noimă: 

petale în vînt –
încercând să le pun în
șaptesprezece silabe

        Cînd intenția îi reușește totuși poemele se înscriu în cartea vieții ca niște amprente miraculoase ale unor sărbători itinerante. Sărbători răznite din calendar sau închipuind anotimpuri ad-hoc cu clima și lumina nebănuită a clipelor în care sufletul a întrezărit vibrația spiritului: petale în vânt - / din ce în ce mai lungă / trena miresei.

Care ar fi însă particularitatea indestructibilă a acestui cortegiu de sărbători fîlfîinde? Poate că plenitudinea: pui de o zi - / covata bunicii / plină cu aur. Sau splendoarea unei metafore materializate: nici o stea pe cer - / Dumnezeu doarme / în câmpul de rapiță. Sau, de ce nu, un fel de uluire atotînțelegătoare: salcâmi înfloriți - / se umple de miresme / cutia milei. Și, cu siguranță, o breșă făcută în curgerea monotonă a vremii prin care se întrezărește veșnicia: clepsidră spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Și încă, pipăind lumina: lectură în Braille - / atingînd lumina / polenului de tei.

Avantajul celui ce scrie haiku, asta știe de-acum autorul, este acela că nu se angajează în vreo polemică gălăgioasă și de cele mai multe ori sterilă. Nici vorbă să hulească slujba din lăcașul sfînt. Se pleacă doar pios peste un serviciu profan în care se întrevede fără tăgadă taina sacrului împărtășit: slujba de seară – / o bătrână-n genunchi / plivind răsaduri. El știe însă, la fel de bine, să ia pilda candorii care-i stă alături: blocat în trafic – / fiul meu mi-arată / un fluture în zbor. Pare molipsit de pilda învățătorului: primii fulgi de nea - / bătrânul învățător / amână dictarea, ca și de aceea a oierului: ciocârlia - / păstorul își lasă fluierul / în traistă. Și, în fața miracolului, reacționează firesc la fel ca ei: prima ninsoare - / în vechea mașină de scris / o coală albă.

Deși volumul păstrează gruparea poemelor pe anotimpuri, cele 16 poeme de la final, adunate sub titlul Printre anotimpuri, dezvăluie nu doar confuzia anotimpurilor ci și pe aceea a regnurilor. Există mereu o complicitate firească a manifestărilor naturii care uzează cu măiestrie de claviatura premeditat pusă la dispoziția lor de om: liniștea nopții – / pe clapele pianului / razele lunii. Și nu e doar un exces estetic, luna este prezentă cu tot atîta aplomb și familiaritate în episoade pragmatice: sfoara de rufe - / printre scutece se zvîntă / luna plină sau pod cu vechituri - / sita bunicii cerne / lumina lunii. Complementaritatea devine astfel un fel de integrare și conlucrare fructuoasă a gesturilor umane cu lumea cea mare: în grădină zen - / bătrânul haijin greblează / umbrele norilor. Și viceversa, împodobirea obiectelor omului cumulează lesne și contribuția tenace a insectelor: caligrafie - / pe rama vechii oglinzi / urme de cari. La urma urmei, autorul de haiku pare să deprindă o stare privilegiată menită să trăiască aievea, copilărindu-se, dărnicia Înaltului: Calea Lactee - / ceaunul de tuci se umple / cu cocoșei. Și asta parcă în ciuda ambiguității funciare a mesajului caligrafiat cu modestie chiar de mîna lui: de Înălțare - / iedera să cațără / pe mausoleu.

Am ales ca încheiere un fel de pildă a austerității surprinsă într-o imagine pe care cititorul, după ce a citit și a uitat textul, o poate reține ca o amprentă pe retina minții:

zi friguroasă –
în stogurile de paie
soarele verii

________
*Cezar Florin Ciobîcă – Petale în vînt


vineri, 19 mai 2017

Petale în vânt = Petals on the wind



Petale în vânt = Petals on the wind: haiku
Cezar-Florin Ciobîcă, Iaşi, Editura PIM, 2017


Atrasă de expresia unei iluminări de moment, în care examinăm viaţa lucrurilor, parafrazând  un autor englez şi un devotat al culturii japoneze, Reginald Horace Blyth, apropierea de poemele nipone nu a fost întâmplătoare. S-a declanşat sentimentul că le aparţin, simţindu-mă reprezentată de stil, de tot ce am descoprit prin căutări şi prin citirea cărţilor de haiku. Surprinzătoare mişcarea din mediul online, o mişcare frumos organizată, închegată, prietenoasă incluzând mai mulţi autori de poeme nipone. Autori cu renume în ţară şi străinătate, printre aceştia numărându-se şi Cezar-Florin Ciobîcă, ale cărui poeme mi-au atras atenţia în mod deosebit.
Cine este acest haijin român?  Cezar-Florin Ciobîcă  lucrează în Botoşani, România, ca profesor şi autor de poezie, proză şi haiku. Scrie haiku din 2008, iar poemele lui au apărut şi pe câteva site-uri internaţionale. A câştigat premii la concursuri internaţionale de haiku, iar începând cu 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 de autori de haiku din Europa. Coordonează un club de haiku, organizează concursuri (haiku, senryu, tanka) pe site-ul Lyrical flashes şi este membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku Sharpening the green pencil. A publicat două cărţi până acum (Memoria clepsidrei, poezie, şi Caruselul anotimpurilor, haiku).”
În acest an, 2017, la Editura PIM din Iaşi îi apare încă un volum de haiku, în ediţie bilingvă (română-engleză) - Petale în vânt” cu titlu paralel „Petals on the wind.
Titlu cărţii este extrem de sugestiv. Exprimă un adevăr universal valabil: ne place ori nu ne place, cu voia sau fără voia noastră, nu suntem altceva decât petale în vânt, iar tema principală a cărţii, este aceea a existenţei vremelnice, efemere.
După cum vom vedea, pentru Cezar Ciobîcă, a scrie haiku este o adevărată artă, aceea a simplităţii, a sincerităţii, a purităţii, a sensibilităţii, într-un cuvânt arta esenţei. Într-adevăr, în doar 17 silabe (3 versuri), descoperim universuri şi lumi  incomensurabile. Autorul se apleacă atent, cu decenţă, observă cu fineţe, cu rafinament tot ce-l înconjoară şi dezvăluie cu mărinimie celorlalţi tablouri cu rezonanţe adânci şi de durată. Poemele sunt inserate în carte precum vârtelniţa deapănă timpul, înşirând cele patru anotimpuri în rotaţia lor firească (Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă), însă cartea are şi un al cincilea capitol, în care autorul  presară Printre anotimpuri  alte câteva poeme.
Cine vede în haiku ori spune că haiku-ul este doar imagine are multe de pierdut. Cuvintele, versurile sunt doar interfaţa” scriiturii cu cititorul. Dincolo de aceasta se deschide o lume cu reverberaţii nebănuite, cu valenţe de neînchipuit. După descoperirea imaginii, cititorul trebuie să treacă dincolo de aceasta descifrând rosturi şi profunzimi ale cuvintelor şi imaginilor. Decriptarea şi tălmăcirea simbolismul acestora printr-o atitudine contemplativă este ceea ce atrage cititorul şi îl îmbogăţeşte spiritual, artistic, cultural...
În acest sens, mi-am propus şi eu un exerciţiu modest prin care încerc să descâlcesc sensuri şi înţelesuri ale haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă. Am citit şi recitit cartea, m-am hrănit cu seva vie a unui univers în mişcare.  
Mă opresc pentru început la poemul: clepsidra spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Un haiku, în care autorul contrapune două planuri- golul şi plinul. Clepsidra spartă, cu certitudine are fisuri prin care se goleşte de conţinut, însă nu cunoaştem cauzele apariţiei acestora, ci, doar, putem accepta că aşa a fost proiectată. În cel de-al doilea plan, timpul (măsurat de clepsidră) este totuşi plin, dar nu oricum, ci,  de data aceasta cu miresmele de tei. 
La o analiză mai atentă, observăm că pe autor îl preocupă filosofia vieţii. Doreşte să ajute cititorul să înţeleagă parcursul omului în timp şi spaţiu; un adevăr cunoscut şi recunoscut, acela al trecerii, curgerii  timpului continuu. Acesta se scurge precum un fluid, alunecând lin sau în cascade. Fiecare dintre noi îl percepem şi îl trăim în mod subiectiv, personal; pentru unii poate fi senin, pentru alţii, dramatic. Pentru a spori bucuria trăirii, ori pentru a atenua efectul trecerii şi pentru a fi mai uşor de suportat, Cezar Ciobîcă umple timpul cu mireasma de tei, care ne încântă, ne binedispune, ne face să uităm de lucrurile neconforme cu dorinţele noastre, cu puterea noastră de imaginaţie şi ne face să înţelegem că, de fapt, nu timpul se scurge, ci noi ne strecurăm prin timp spre marea trecere, pe care trebuie s-o acceptăm şi, chiar să ne pregătim în acest sens. Autorul ne dă şi metoda: să ne bucurăm de mireasma teiului şi a altor flori plăcut mirositoare şi binefăcătoare, astfel realizându-se un transfer de bine, de senin, de lumină de la natură spre noi, oamenii. În comuniune  şi armonie cu natura, receptivi la schimbările fireşti din jurul nostru, viaţa, deşi trecătoare poate să ne fie frumoasă. Este o atenţionare că, până la urmă acest lucru depinde şi de noi (liberul arbitru) şi, că este de ajuns doar să avem „ochi de văzut, urechi de auzit” şi sufletul deschis pentru a primi frumuseţe şi dărui iubire. În consecinţă, în opinia autorului, clepsidra spartă semnifică viaţa omului, deosebită de clepsidra naturii, care se scurge în cicluri, rotiri ale timpului prin anotimpuri, între moarte şi înviere. Pe de altă parte, şi noi, oamenii aşteptăm învierea. Când va fi aceasta este o taină, numai Domnul ştie.
Un alt popas, pe aceeaşi temă: bătrân pe prispă - / printre frunzele veştede / un ghiocel. Autorul surprinde desprimăvărarea, trecerea de la iarnă la primăvară, când  ies la căldură gâzele, copiii, iar bătrânii, încet, anevoie,  pe prispa casei, cu privirea fixă, uneori pierdută printre frunzele veştede ale toamnei trecute. Putem  presupune că în înţelepciunea lor, conştientizează asemănarea cu ele. Le contemplă cu nostalgie, cu compasiune, însă descoperim că în această postură, bătrânul nu-şi pierde speranţa; observă un ghiocel, firav şi gingaş, care depăşeşte oprelişti, intemperii şi răzbate, înalţâdu-şi corpul spre cer  bucurându-se de lumina  soarelui. Ghiocelul este modelul de dârzenie, de voinţă sporită, îl motivează pe bătrân să lupte cu neputinţele şi să  mai creadă într-o nouă revigorare a organismului. Prin contrapunerea celor două ipostaze: bătrân (sfârşit) şi ghiocel (început) se aprinde scânteia, are loc  declicul schimbării stării de spirit a bătrânului. Prin absorbţia albului purificator şi interiorizarea luminii  redobândeşte, pe cât posibil, încrederea în sine, speranţa de a merge mai departe. Haiku-ul poate fi o meditaţie, o reconfigurare a modului de a vedea viaţa spre dobândirea liniştii eului interior.
Liniştită, cu sufletu-mi plin de bucurie şi speranţă, zăbovesc puţin asupra unui alt haiku: primul curcubeu - / culorile pastel / neîncepute. Şi aici întâlnim o juxtapunere a două planuri diferite: cerul şi pământul. Fiind vorba de primul curcubeu, deducem că ne aflăm la începutul verii, când natura este îmbrăcată în culorile pastel, culori diafane, (roz, bleu, lila, galben, verde...), care-i conferă un aer copilăresc şi proaspăt, zglobiu şi delicat. Dacă aici întâlnim din plin culori şi tonuri diverse,  autorul ne anunţă că în cer nu este nicio risipă a acestora, ele fiind neîncepute. Doar ne semnalează un nou început al unui proces de apariţie a unui brâu de culori pe cer prin reflectarea luminii soarelui printre picăturile ploii de vară.
Privind tabloul în oglindă, am putea spune: precum pe pământ, aşa şi în cer sau invers, însă autorul nu ne spune de unde şi încotro sunt transferate irizaţiile de culori. Înţelegem însă, că şi teruricul şi celestul au sursele lor şi că între ele există o simbioză perfectă, că totul este divin. Vara dispune de o paletă bogată de culori pentru a înfrumuseţa pământul şi cerul, în aceeaşi măsură. Vara este anotimpul trăirilor calde, senine, tuşe din preaplinul teluricului şi cerescului se revarsă în sufletul oamenilor, fenomen care predispune la reverie şi înălţare. Acolo unde este lumină şi căldură este sănătate, bună dispoziţie. Haiku-ul lui Cezar Ciobcă, construit cu măiestrie este doar conturul unui tablou sublim al unei bucăţi de cer, este primul pas spre un tablou estival divin. Imaginându-ne  ceilalţi paşi parcurşi prin nuanţele şi culorile care  îmbracă cerul şi pământul, ajungem cu siguranţă  la sufletul nostru, înfrumuseţându-l şi înnobilându-l. Cu alte cuvinte, haiku-ul zugrăveşte în cel mai fericit mod un tablou din natură, însă nu se opreşte aici. Tablou complet al creaţiei divine, include şi Omul.
Însă vara are şi neajunsuri, neplăceri. De data aceasta, poetul surprinde  aspecte deloc plăcute, ci nedorite, chiar apăsătoare, obositoare. Probabil, următorul haiku niciun strop de ploaie - / ugerele vacilor / numai crăpături este o vie amintire din copilărie, care l-a urmărit în timp.  O perioadă de secetă, în care păşunile sunt arse de razele fierbinţi ale soarelui de cuptor, neostoite de niciun nor, de niciun strop de ploaie. Anii de secetă sunt greu de suportat prin consecinţele nefaste asupra plantelor, animalelor, şi, desigur, implicit asupra oamenilor.  Din lipsa apei totul se deshidratează, se usucă. Autorul se opreşte doar la un singur exemplu, prin care suprinde suferinţa pe care o suportă ugerele vacilor, care,  asemenea pământului sunt brăzdate numai [de] crăpături. Ugerele vacilor sunt izvoarele de hrană pentru populaţia satelor, de la copii până la cei vârstnici. Drama este mai mare pentru că nu există un etalon de timp în care se poate anticipa rezolvarea situaţiei. Pentru o clipă, mi-am imaginat durerea sufletească a femeii care mulge vaca dis-de-dimineaţă pentru a-şi hrăni copiii, iar în spuma laptelui alb (destul de puţin) din şiştar se scurge o dâră de sânge din ugerul crăpat al vacii. Femeia ştiind ce înseamnă durerea sânului, suferă întreit: revenindu-i propriile amintiri dureroase din primele zile de alăptat copiii, grija că nu are cu ce-i hrăni în perioada secetei şi durerea vacii, animal sfânt pentru familia ei. Durerea sufletească a sătenilor sporită de angoasele, neliniştile, spaimele cu privire la traiul întregii familii, pe termen nelimitat este un tablou trist al vieţii de la ţară, pe care l-am simţit şi trăit, copil fiind.
Timpul se rostogoleşte în ritmul lui, iar noi ţinem cumva pasul prin liniştea nopţii –/  o castană tulburând / stelele din lac. Probabil că autorul  se află sau se imaginează pe malul unui lac ori în apropierea acestuia, într-un peisaj nocturn, romantic; poate chiar într-o escapadă de câteva zile, undeva într-un mediu natural în care să respire liniştea nopţii întru propria-i linişte. Şi, de ce să nu recunoaştem, unele nopţi de toamnă sunt superbe. Într-o noapte senină de sfârşit de septembrie ori început de octombrie, departe de zgomotul oraşului, al televizorului şi telefonului, în care poţi depăna propriile  amintiri, mai vechi sau mai noi, poţi medita ori înălţa o rugăciune,  îţi poţi găsi  liniştea eului interior.
Într-o asemenea noapte, parcă şi stelele se relaxau revârsându-şi lumina pe  suprafaţa apei. O boare de vânt ori castana slăbită (este toamnă) se desprinde de  ramura arborelui şi, odată ce atinge suprafaţa apei produce un zgomot. În liniştea devenită tihnă în miez de noapte,  are loc o schimbare de ton, în care o castană tulburând / stelele din lac. Întâmplarea îi atrage atenţia autorului care observă impactul acesteia asupra lacului şi cerului. Efectul căderii nu este doar sunetul produs şi tulburarea liniştii lacului, împrejurimilor şi a stelelor ci, prin extensie se prelungeşte, tulburând şi liniştea autorului,  empatic cu ceea ce se întâmplă în natură, de jos până sus. O, Doamne, de cât de puţin este nevoie pentru a ne pierde liniştea!
Prin poemul ceaţă deasă – / tata nu-şi mai aminteşte / nici numele rămânem tot  în anotimpul de toamnă. Vremea se răceşte, apare fenomenul de ceaţă, seara, dimineaţa vizibilitatea este redusă, sunt inconveniente în circulaţie şi nu numai, afectează pe cei meteosensibili şi exemplele ar putea continua.
Autorul dă un nou contur imaginii, o altă direcţie lucrurilor, fenomenelor;  este vorba de toamna omului, în care acesta trebuie să se adapteze noului mod de viaţă, pentru că, de data aceasta, ceaţă deasă, ca metaforă ne dezvăluie faptul că este vorba de ceaţa minţii. Din păcate, aceasta (ceaţa) a inundat memoria tatălui şi nu-şi mai aminteşte / nici numele, cel mai simplu lucru pentru om. Poate durerea şi suferinţa sunt mult mai mari dacă are şi momente de luciditate şi conştientizează pierderile de memorie. Pentru cei apropiaţi este o suferinţă greu de suportat, pe de o parte văzând deteriorarea sănătăţii părintelui la senectute, pe de altă parte dorinţa de a-i fi alături, a-l putea ajuta şi a-l feri de eventuale necazuri. Poemul este extrem de profund, îţi crează o stare de spirit cu frisoane, panică, anticipând întâmplări nefaste. Încerci, te străduieşti să găseşti explicaţii, pui întrebări, greu de găsit răspunsuri. Până la umă, ruga şi acceptarea sunt soluţiile. Sentimentul amar cu privire la degradarea omului ca şi a naturii, cu deosebirea că natura renaşte, însă omul nu, este greu de suportat, umerii pe care trebuie să duci povara devin din ce în ce mai aplecaţi, iar cei pe care ai vrea să plângi sunt neputincioşi.
De remarcat în carte şi poemele, în care autorul sesizează îmbătrânirea populaţiei de la ţară:  sat îmbătrânit - / pe hornul casei de naşteri / o barză cu pui;  trăirile copiilor ale căror părinţi sunt nevoiţi să plece la muncă în străinătate:  Ziua mamei - / fetiţa-n lacrimi învârte / globul pământesc sau durerea părinţilor rămaşi acasă, copiii fiind plecaţi: la cules de struguri - / cu gândul la copiii / plecaţi departe; nostalgia pentru locurile şi casa copilăriei: casa natală - / miresmele de liliac / umplu tot golul.
Poemele lui Cezar Ciobîcă sunt schiţe de peisaj, tuşe de penel bine articulate pe canavaua pregătită anume. Mi-au  încântat sufletul şi multe alte poeme, tablouri feerice şi de neuitat: prima ninsoare - / în vechea naşină de scris / o coală albă; petale în vânt - / din ce în ce mai lungă / trena miresei; amiază pe câmp - / miroase a lavandă / chiar şi lumina; întârziind / lăsarea asfinţitlui - / floarea soarelui...
Un periplu prin şi printre meandrele anotimpurilor cu ajutorul haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă  este o delectare intelectuală, o desfătare sufletească, o înălţare sprituală.
Întâlnim în creaţia lui Cezar Ciobîcă o tăcere metafizică, spune doar cât să sugereze ceva, explică doar cât să incite, descrie doar pentru a-ţi pregăti pana ori pensonul să continui, foloseşte metafora doar pentru a-ţi deschide calea îngustă dar sigură de a ajunge la esenţă, la izvor. Extrapolând ceea ce poţi înţelege din poemele sale la a contura o viziune asupra autorului  şi propriei sale existenţe, am putea spune că este omul implicat, visător şi sensibil, îngândurat şi jovial şi, dincolo de toate aceste ipostaze, este omul echilibrat.
Cunoscător al mai multor limbi străine, prin creaţia sa, poetul Cezar Ciobîcă realizează în chip fericit un dialog pertinent între culturi, limbi şi literaturi. Este unul dintre autorii pasionaţi şi  dedicaţi poemului de sorginte niponă şi filosofiei zen, mărturisind că în afara tuturor preocupărilor pedagogice, poetice..., „nu este  decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi ne-a convins şi prin această carte că vorbeşte şi scrie excepţional. 
Valoarea cărţii lui Cezar Ciobîcă „Petale în vânt =Petals on the wind”  este invers proporţională cu formatul în care apare. Zicala „esenţele tari se ţin în sticle mici” este valabilă pentru fiecare haiku în parte, dar şi pentru carte, ca întreg. Distinsă ca formă, subtilă ca şi conţinut, o carte frumoasă, cinste cui te-a scris”!
Merită să o purtăm tot timpul cu noi ca pe o carte de rugăciuni.


Vasilica Grigoraş

marți, 9 mai 2017

Petale în vânt / Petals on the wind


La editura Pim din Iaşi, a apărut în ediţie bilingvă (română – engleză), volumul de haiku al poetului Cezar Ciobîcă, Petale în vânt / Petals on the wind.
Tehnoredactare / Editor Cezar Ciobîcă
Culegere computerizată / Computerized typesetting : Cezar Ciobîcă
Traducere în engleză / English version : Cezar Ciobîcă

Autorul este la al treilea volum publicat, din care unul de poezie (Memoria clepsidrei) şi două de haiku : Caruselul anotimpurilor, câştigat la a doua ediţie a concursului de debut al grupului Ro Ku, organizat în 2011 şi actualul volum Petale în vânt / Petals on the wind.

Cezar Ciobîcă este un nume cunoscut atât în România cât şi peste hotare prin numeroasele premii obţinute la diferite concursuri. Autorul se remarcă prin talent, perseverenţă şi o mare dragoste pentru acest poem japonez numit haiku.
S-ar putea spune pe drept cuvânt că are haiku-ul în sânge.

Volumul cuprinde cinci capitole:

Primăvara / Spring
Vara / Summer
Toamna / Autumn
Iarna / Winter
Printre anotimpuri / Among seasons.

Urmând cursul anotimpurilor, poemele se remarcă printr-o mare frumuseţe, sensibilitate şi o deosebită profunzime.

Primul poem se deschide ca o fereastră spre primăvară, spre renaşterea naturii dar şi spre sufletul poetului :

Floriile –
pe pervaz o turturea
cu ochii mamei

Palm Sunday –
on the sill a turtledove
with my mom’s eyes

La fel de sensibil este cel de-al doile poem în care mâţişorii
răsfrânţi în oglinda lacului par nişte stele care înmuguresc.
O imagine a universului văzut în oglindă.

mâţişori pe ram –
în oglinda lacului
stele înmugurind

catkins on the branch –
in the mirror’s lake
budding stars

Primăvara e anotimpul renaşterii, al trezirii la viaţă dar şi al contemplării acestor minuni simple ale naturii. Bătrânul stând la soare pe prispă descoperă un ghiocel care iese printre frunzele veştede.

Urmează apoi o serie de poeme care reiau titlul volumului –
Petale în vânt / Petals on the wind.

Petalele se aştern pe pământ ca o trenă de mireasă din ce în ce mai lungă. Tot petalele primenesc hainele sperietorii sau se aşează pe rănile Mântuitorului, alinându-i durerea.

Barza apare şi ea ca simbol al primăverii dar şi al speranţei regenerării locuitorilor dintr-un sat îmbătrânit.

Liliacul cu mirosul lui puternic apare în multe poeme :
Fie că parfumul lui aduce pe monitor semne vitale, fie că pătrunde printre gratiile de fier, fie că albul lui luminează noaptea la fereastră, liliacul îşi manifestă obsesiv prezenţa.

Mierla şi ciocârlia fac de asemenea parte din ritualul primăverii. Trilurile lor melodioase, adevărate concerte, dau viaţă naturii, sonorizând copacii sau împrumută lumina de la galbenul câmpului de rapiţă.

primă audiţie –
prin fereastra deschisă
cântecul mierlei

the first audition –
through the open window
blackbird’s song

lan de rapiţă –
cântecul ciocârliei
şi mai luminos

rapeseed field –
the skylark’s song
more brighter

Culorile predominante ale primăverii sunt verdele crud al copacilor, albul ghioceilor, al liliacului, al florilor de prun, galbenul rapiţei dar şi al puilor abia ieşiţi din ou. Culoarea mov a unui pâlc de brânduşe, devine printr-o ingenioasă substituire, parfumul mov al rochiilor mamei.

Pline de parfum, culoare şi muzică poemele primăverii din acest volum ne poartă cu gândul la Corespondenţele lui Baudelaire în
care :

« Parfum, culoare, sunet se cheamă şi-şi vorbesc. »

(Traducere - Necula Florin Dănuţ).


Vara / Summer

Vara se instalează pretutindeni cu parfum îmbătător de salcâmi, de tei şi de lavandă, cu zbor de fluturi dar şi cu secetă, caniculă , uneori cu averse de ploaie, cu fulgere şi tunete.
Când seceta se prelungeşte, creştinii ridică rugi fierbinţi pentru ploaie.

rugi pentru ploaie -
nemişcată pe clopot
o libelulă

prayers for rain –
motionless on the bell
a dragonfly

Libelula pare să ia şi ea parte la ceremonial în aşteptarea binecuvântatei ploi.
Miresmele de tei sunt atât de puternice încât te fac să rătăceşti drumul spre casă, iar parfumul de salcâmi umple chiar cutia milei.
Cântecul matinal al ciocârliei şi al mierlei e completat de cel nocturn al privighetorii :

noapte pe baltă –
cântecul privighetorii
făcând valuri

night on the pond –
the song of the nightingale
making waves

Nici greierii nu se lasă mai prejos. Alături de păsări
micii cântăreţi dau concerte în aer liber sau chiar într-un vechi gramofon :

drum prin bazar –
un greier ţârâind
într-un gramofon

way through the bazar –
a cricket chirping
in a gramophone

Ploaia, grindina, curcubeul, roua, lumina lunii, puful plopilor, floarea soarelui, florile de sânziene, macii, rochiţa rândunicii defilează rând pe rând în această atmosferă estivală.

Răpăitul grindinei pe acoperiş devine un adevărat marş
Radetzky, volbura îmbracă o păpuşă goală aruncată la groapa de gunoi, floarea soarelui întârzie asfinţitul astrului.

Amurgul de vară creează o imagine impresionantă :

amurg de vară –
pe un vitraliu Iisus
scăldat în sânge

summer twilight –
on a stained glass Jesus
bathed in blood

Toamna / Autumn

Imaginile verii se estompează încetul cu încetul fiind înlocuite cu cele ale toamnei.

Cerul de un albastru sclipitor al verii e mai mult acoperit, soarele se ascunde în stogurile de paie, vuietul mării se aude doar în ghiozdanul fetiţei, cocorii pleacă, ceaţa deasă acoperă totul ca o perdea cenuşie, plouă cu frunze care conduc pe ultimul drum răposaţii, soarele se eclipsează, luna e în declin, din teascul uitat sub şopron curge doar rugina.

Imaginea toamnei nu este deloc idilică în viziunea poetului. E mai degrabă una bacoviană, cu acordurile lungi şi triste ale vântului. Seninul e întunecat de stoluri de grauri, oamenii calcă în picioare lumina din frunze, căderea unei castane tulbură stelele din lac, în satul îmbătrânit nu miroase decât a prune putrede iar bătrânii din aziluri capătă chipuri de ceară ca în Muzeul figurilor de ceară din Londra.

azil de bătrâni –
chipuri de ceară privind
un stol de cocori

asylum of elders –
wax faces looking at
a flock of cranes

Este un univers al descompunerii treptate şi al morţii naturii.
Rareori o imagine luminoasă însufleţeşte acest tablou sumbru, creat parcă de penelul lui Rembrandt.

Frunze galbene –
umbrele statuilor
tot mai luminoase

yellow leaves –
the shadows of the statues
increasingly bright

Şi pentru că tot am amintit de Corespondenţele marelui poet francez Charles Baudelaire, vom reveni la un alt poem al său,
Cântec de toamnă :

« Curând ne-om scufunda în recile tenebre,
Adio deci lumină a verilor prea scurte !
Aud deja căzând cu sunete funebre,
Lemnul răsunător pe dalele din curte. »

(Traducere - Necula Florin Dănuţ).


De la marşul Radetzky al grindinei iată-ne la marşul funebru al lui Chopin sau Beethoven care ne conduce spre ultimul anotimp, cel al morţii naturii.

Mult mai scurtă ca număr de poeme, iarna este totuşi un anotimp luminos datorită zăpezii strălucitoare şi a sărbătorii de Crăciun care aduce bucurii în inimile tuturor.
Deşi rece, geroasă, iarna este un anotimp al purităţii care ne aduce pe chipuri zâmbetul copilăriei.

Crizantemele surprinse de prima ninsoare par mai luminoase, primii fulgi de nea îl fac pe bătrânul dascăl să-şi amâne dictarea,
noaptea geroasă face ca pulberea Căii Lactee să scârţâie sub tălpi, dar zăpada face şi adevărate minuni :

prima ninsoare -
îngerilor de piatră
le cresc pene noi

first snow –
for the stone angels
new feathering

Ultimul capitol al volumului, Printre anotimpuri / Among seasons, reia anumite teme din celelalte capitolele dându-le culori şi sensuri noi :

Un buchet uscat de levănţică aminteşte autorului zâmbetul mamei ca şi turtureaua din primul capitol care are aceiaşi ochi blânzi ca ai mamei.
Paingul continuă lucrul bunicii care a plecat demult, iar sita ei din podul cu vechituri cerne acum doar lumina lunii.
Un poem de o mare frumuseţe ne aminteşte discret de celebra sonată beethoveniană. În acest poem chiar luna e cea care interpretează cu razele ei piesa muzicală.

liniştea nopţii –
pe clapele pianului
razele lunii

night’s silence –
on the piano keyboard
the moonlight

Lectura volumului Petale în vânt / Petals on the wind, creează cititorului momente de încântare dar şi de meditaţie.
Talentul autorului, completat de o mare sensibilitate şi de mult spirit de observaţie are darul de a ne purta printre poemele sale precum petalele pe aripile inspiraţiei.