clic pe logo

 siglaROKU

duminică, 21 martie 2010

RADU PATRICHI - BATRANUL INCEARCA

Radu Patrichi - Bătrânul încearcă...
Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice.
Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''. Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.
În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.
Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''.
Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''.
Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''.
În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.
Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.
Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.
Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995
George Bădărăubadarau.george921@gmail.com

duminică, 7 martie 2010

ANASTASIA DUMITRU - CANTECUL LIREI

Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză.
Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation.
Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc.
În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''.
Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.
''Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.George Bădărău