clic pe logo

 siglaROKU

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

Cu soarele-n palme





Corneliu Traian Atanasiu

Autorul este un umorist veritabil și asta îl face să scrie un haiku mai consistent și mai însuflețit de exprimarea picant colocvială. Limbajul figurat, recursul la expresii și la calambur face aluziile mai alerte și mai grăitoare: frumoasă primăvară - / omul de zăpadă / îşi pierde capul. În chemarea clopotului la solidaritate și rugă pentru dezlegarea apelor, se strecoară și o notă de anchetare subversivă: nimic despre ploi - / clopotul bisericii / tras de limbă – să vedem ce conspirație a pus totul la cale. Și seriozitatea unei investiri neașteptate este parcă mai vibrantă și mai ciudată cînd este rostită într-o formulate glumeț-expresivă:  ultima frunză - / nucul se trezeşte cu / cerul în braţe.
            Cînd însă abordarea este aceea a unui senryu autentic, omonimia se asociază cu expresia și tonul devine mai personal vezicant: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de ploaie, curent literar - / prin punga haijinului / suflă vântul sau de-a dreptul caustic: e c-o logică - / când măturoiul doarme / gunoiu-i pe soclu. Făcînd, evident, doar haz de necaz: gala umorului - / politicieni români / citind proiecte.
Într-o atmosferă viciată deja:  vorbe prin sat -  pe toate şanţurile / amplificatoare, vorbe de clacă - / rezemată de gard / meliţa vecinei, tot o vorbă de duh îi contrapune cu succes flagelului o împăcare a lucrului dovedit:  pace în lume - / bunica vine cântând / de la război. Bunica are alt război. Unul rodnic. Productiv.
            O bună parte dintre poemele volumului mărturisesc nostalgia vremilor trecute: drum spre asfinţit - / doar umbra-n căutarea / paşilor pierduţi. Nu una lacrimogenă ci mai degrabă tonic recuperatoare: casă-n ruină - / chipul bunicilor / mai râde-n ferestre. Cu o notă de wabi-sabi, de tristețe asumată:

prispa goală -
un păianjen mai caută
firul poveştii

printre picături, împletind regretul celor pierite cu prospețimea mereu renăscută a naturii: ciutură veche - / ecoul privighetorii / printre picături. Revigorîndu-se în fața unui cocteil de stele, savurînd vibrații care amestecă subtil energia stihiilor: fior prin trestii - / aripa cocorului / unduie luna. Sau o dispersează într-un tainic ritual al unui început perpetuu: barcă-n zori spre larg - / risipind cu lopeţile / soarele-n valuri.
            Atmosfera preferată este aceea a unei zile însorite de toamnă: tihna amiezii - / doar soarele mai umblă / foşnind prin porumb, a unei nopți senine: oră târzie - / un greier adoarme / în hamacul lunii, în care se petrec cu tot firescul fapte mai presus de înțelegere: noapte de toamnă - / într-un tei se dezbracă / de frunze luna.
            Chiar și toamna cea zăludă e transfigurată în viziunea empatică a unui haiku: ploi lungi de toamnă - / în balta din curte / s-adună tot cerul. O baltă devine un ultim refugiu al cerului ultragiat. Așa cum în vară își găsea alinare în adîncul răcoros al fîntînii: vară fierbinte - / în fântâna de-acasă / s-adânceşte cerul. E adevărat, în profunzimea lui acasă, departe de lumea dezlănțuită care inhibă pînă și pornirile firii:  munţi de gunoaie - / un cireş temându-se / să înflorească.
            Toate aceste notații ușor cutremurate dar apte să surprindă tremurul vizionar al lumii sînt fără doar și poate rezultatul unei îndelungi căutări și al unei aplecări spre îndeletnicirea asumată și exigentă de ctitor al fîntînilor din versurile lui Blaga: Sapă, frate, sapă, sapă, / pînă cînd vei da de apă. / Ctitor fii fîntînilor, ce / gura, inima ne-adapă. Într-un limbaj mai potrivit haiku-ului, autorul o mărturisește singur:
                                                    
fântână nouă -
săpătorul iese
cu soarele-n palme

_____________________________
*Mihai Pascaru - Boabe de rouă



Lecția de zbor



Corneliu Traian Atanasiu

            Un haiku este în aparență o simplă și spontană observație a unui fapt: după furtună – / vechea fântână secată / se umple de stele. O notație succintă și nevinovată. Pentru cine nu e dispus să simtă că e vorba de o contragere premeditată. De o eliminare deliberată a comentariului. Și o privilegiere a sugestivității. În cele din urmă, rezultatul este o perspectivă anume, o viziune aparte. Faptul a fost ales din mulțimea de efecte mai mult ca sigur catastrofale ale furtunii. Autorul s-a hotărît să ignore și să reziste deprimării unanime. Să vadă un nou și promițător început – o oglindă în care stelele se văd iarăși.
            Cu aceeași așezare care evită perspectiva descurajării prea grăbite el poate obține o abordare mai tonică a situației:  cerul plin de nori – / soarele de ieri ascuns / într-o gutuie. Seninătatea devine una de deasupra norilor vremelnici. O viziune în care uneltele potențialilor uneltitori se transfigurează în flori ale împăcării: vecini învrăjbiți – / pe răzorul necălcat / numai toporași.
            Este un punct de vedere care-și permite să vadă în ceea ce se întîmplă nu o rivalitate ci o emulație benefică:  afară ninge – / zăpada la întrecere / cu aluatul. La urma urmei, poate că totul e doar o imitație aproape sacră a lucrurilor care s-au petrecut la începuturi: afară ninge – / mama întinde pe pat / așternuturi noi. De ce n-ar putea fi imitat și modelul domestic în ceruri: vântul întețit – / vârfurile brazilor / măturând norii. Puțin optimism ne poate insufla oricînd și un ram umil care ignoră candid opreliști vrăjmașe: gardu-nălțat cu / înc-o sârmă ghimpată / creanga tot trece.
            Și, dacă ni s-a părut că trebuie să privilegiem cuvîntul scris pentru povața lui prețios-pretențioasă, tot un haiku reface ghiduș echilibrul:

răsărit de soare –
noaptea se ascunde
în călimară

Există în sufletul nostru un tropism  care ne poartă pe aripile închipuirii către prospețimea luminii și generozitatea căldurii: lecția de zbor – / puiul se-nalță până / își pierde umbra.

____________________________
*Manuela Dragomirescu - Întâia brumă






sâmbătă, 16 noiembrie 2019

„de-un bob zăbavă” - o carte, ca la carte





de-un bob zăbavă” - o carte, ca la carte

Vasilica Grigoraș

Este o îndrăzneală din partea unui discipolul să scrie despre maestru și să facă aprecieri asupra operei acestuia. Să nu vă îmaginați cumva că este simplu. Doamne ajută!

Cartea de haiku, intitulată de-un bob zăbavă”, tipărită la Iași, Editura PIM, 2019 m-a provocat în acest demers. 

În dicționarul explicativ al limbii române un bob zăbavă” înseamnă ceva care se întâmplă, se înfăptuiește imediat, îndată, doar că e nevoie de puțină răbdare. Autorul cărții întitulează cartea astfel, probabil dorind să ne reamintească faptul că haiku-ul este un instantaneu, care apare brusc, scurt și la obiect. Și ca să înțelegem mai bine că fiecare poem este de-un bob zăbavă”, maestru ne explică mai clar în motto-ul cărții: totul pe fugă -/ numai în vîrful crengii/ de-un bob zăbavă”. În zilele noastre, toate lucrurile se desfășoară rapid, în viteză, totul pe fugă”, viața însăși își deapănă firul într-un ritm galopant, doar ici-colo o lucru mai deosebit sau un mic amănunt al unei stări este așezat strategic numai în vîrful crengii” și ne atrage atenția, oprindu-ne pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.  La prima vedere, ceva care pare  banal, dar, cu siguranță nu lipsit de importanță; un bob de rouă timid stă atârnat de-o frunză, neștiind ce să facă, dar nici ce se va întâmpla cu el. Autorul intervine și ne spune că este nevoie să avem un pic de răbdare, de-un bob zăbavă”. Știm cu toții că un bob de rouă nu poate sta la infinit oriunde s-ar afla și că, dintr-o cauză sau alta, sfârșitul îi este inevitabil. Acest poem își are tâlcul său: așa cum se întâmplă în natură, se întâmplă și cu noi, oamenii (biete boabe de rouă), de aceea este bine ca din când în când să ne mai oprim, pentru că mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul vom ajunge acolo unde soarta ne va duce, dar merită să ne bucurăm de lucrurile frumoase din viață.

Broșura ”de-un bob zăbavă” este alcătuită metodic, este bine structurată și am putea spune că este o carte scrisă, ca la carte. Are patru capitole, stabilite în funcție de cuvântul ori expresia, kigo-ul legat de anotimp. Fiecare capitol începe cu un poem reprezentativ pentru anotimpul respectiv. De pildă: „adio arme -/ cotropitor desantul/ păpădiilor”. Prin primul vers „adio arme”, autorul ne dă o veste minunată, nicio armă nu mai amenință pe nimeni, liniște și pace pentru toată lumea, însă în versul al doilea ne sporește din nou îngrijorarea prin cele două cuvinte grele prin conținutul lor ”cotropitor desantul”, și ne duce cu gândul la ceea ce poate fi mai grav – un arsenal întreg de trupe în misiune, dorind să distrugă tot ceea ce întâlnesc în cale. Instant, emoțiile ajung la un punct maxim, ca în ultimul vers „păpădiilor” să deconspire cine reprezintă desantul în circumstanțele date - nimeni altcineva decât puful păpădiilor. O antiteză  perfectă între greutatea mașinilor de război și finețea pufului de păpădie, între culoarea unora și a altora,  între toate ce le compun și le definesc. Îmbrăcând haiku-ul în haina sumbră a cuvântului, haijinul crează în fapt o imagine mirifică a împrimăvării naturii și, în consecință și a omului. Nu suntem pe un teren de luptă, ci într-un peisaj de poveste, în care ne împresoară o  multitudine de fulgi albi, o ninsoare caldă și blândă.

Suntem conduși pe firul timpului spre alt anotimp: „nimeni în hamac- / mereu vești noi din faxul/ ciocănitoarei”. Aducând vorba de hamac, credem că suntem invitați să mergem în concediu, să ne odihnim, de ce nu, să lenevim și să ne bucurăm.  Dar, stupare, aflăm hamacul este gol, „nimeni în hamac”, poate vremea este nefavorabilă, poate copiii și adulții sunt implicați în cu totul alte treburile, dar în această situație destul de incertă, apar „mereu vești noi din faxul”, ceea ce ne dă o speranță, ne îndeamnă să fim optimiști, așteptând cu sufletul la gură să cunoaștem noutățile venite prin nevoința „ciocănitoarei”. O asemănare inspirată a sunetului provocat de ciocănitul în copac al păsării și sunetului faxului, aparatul prin care se primesc diferite mesaje, vești. Vechiul și noul își dau mâna în expresie unică. De ce a preferat Corneliu Atanasiu să apeleze la ciocănitoare pentru a aduce vestea bună? Poate pentru că la vechii greci, apariția ciocănitoarei și auzul bătăilor sale caracteristice reprezenta un semn de bun augur pentru vânători, era pasărea sacră a lui Ares (zeul războiului) și călăuzea călătorii rătăciți; la romani, ciocănitoarea simboliza metamorfoza regelui Picus (mare prezicător) și îi hrănea pe Romulus și Remus când erau mici, iar în multe alte culturi această pasăre este simbolul protecției, siguranței, dar și al renașterii naturii în toată splendoarera ei.

Ce-i frumos nu ține mult, așa este planificat de sus și revenim pe un „drum vechi de toamnă -/ călăuză doar ghinda/ pocnind pe cale”. Citind primul vers „drum vechi de toamnă”, la prima vedere avem în fața ochilor o imagine de toamnă austeră, deja cunoscută, nu ne mai trezește nicio curiozitate. În planul doi, suntem anunțați că pe această cale, ne va fi „călăuză doar ghinda”, cea  care anunță/confirmă venirea acestui anotimp. Analizând cu atenție și întorcându-ne în timp, descoperim că ghinda este considerată o figură alegorică, un simbol al prosperității, puterii și, chiar a evoluției spirituale. Toate acestea fiind  vizibile în toamna naturii, dar și a omului. Natura la maturitate este încărcată de recoltă bogată, iar omul încărcat de roadele înțelepciunii.  Nu se poate să nu remarcăm aceste fructe ale întomnării, pentru că maestrul Atanasiu ne spune clar că le-a auzit „pocnind pe cale”.

Numărând fiecare ghindele care ne-au ieșit în cale, observăm pe geamul, de-acum aburit un  „puf de nea în zori -/ ghete cu scârț iau urma/ unicornului”. Dacă primăvara ne dezmiardă puful de păpădie, pe care îl căutăm dorind să-l prindem și să-l punem în sân pentru a ne purta noroc, iată că „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;” (Mihai Eminescu – Glossă),  de data aceasta, vine iarna cu „puf de nea în zori” spre bucuria copiilor și, nu numai a lor. Vremea se răcește, pământul se troienește și îngheață, iar „ghete cu scârț iau urma” și îi conduc pe purtătorii acestora în căutarea „unicornului”. Acesta este tare greu de găsit, nu numai datorită condițiilor meteo nefavorabile, ci pentru că așa cum aflăm din mitologia chineză el apare doar atunci când bunătatea va domni în lume. Se spune că primul unicorn a fost văzut în Grădina Edenului de Adam, mai târziu devenind un simbol al lui Hristos, care reprezintă adevărul, puritatea și iubirea pierdute în decursul istorie, și cu mult mai mult în lumea de astăzi. Să sperăm că unicornul va mai apărea, dar pentru a se întâmpla acest lucru este musai ca fiecare dintre noi și toți laolaltă să ne străduim să fim mai buni.  

„de-un bob zăbavă” este o carte etalon, un curs de literatură despre scrierea și editarea unei cărți; este un manual din care învățăm lecția intitulată ”așa da, așa este bine” să se scrie haiku. Observarea obiectivă a realității este reflectată simplu, haiku-urile fiind doar schițe dintr-o descriere, detalii dintr-un tablou, spropi dintr-un ocean, clipe din vârtelnița timpului, puncte în spațiu...  În spiritul haiku-ului de economie de versuri și silabe, cartea de-un bob zăbavă” are un format mic (A6), un număr mic de pagini și de poeme,  însă o structură internă solidă și  se dovedește a fi un consistent album de imagini, cu un bogat conținut de idei. În fiecare capitol al cărții, autorul include câteva secvenţe a câte  cinci micropoeme fiecare; titlul secvenței exprimă în modul cel mai relevant esența imaginilor create și conținutul ideatic profund de dincolo de simeza fiecărui haiku. Acestea se potrivesc omului fără prea multă sămânță de vorbă, care spune esențialul în unul sau doar câteva cuvinte. Imaginea nu este sterilă, nu este fadă, atonă, ci dimpotrivă una care glăsuiește și oferă multe.

 Autorul respectă cu sfințenie tăierea haiku-ului în două planuri prin ceea ce se numește kireji, împărtășind ideea lui Lee Gurga, fostul președinte al Societății Americane de Haiku, care crede că haiku-urile cu două imagini sunt cele mai delicate. El susține că arta de a tăia este tehnica fundamentală a haiku-ului.” Fragmentarea poemului prin cesură nu este una falsă, ci una reală, iar cele două imagini alăturate exprimate prin două idei care nu se continuă prin înțeles, nu fac parte din același univers, însă între ele există o legătură de sens, fiecare dintre cele două planuri având efecte puternice unul asupra celuilalt, formând în fapt un tot unitar expresiv cu un impact puternic asupra cititorului.

Privind acest poem ca întreg „prin geamul deschis/ primul tril de mierlă-/ cafeaua dă-n foc”, observăm că ne aflăm în anotimpul de primavară, vremea este mai blândă și sătui de gerul iernii deschidem larg fereastra să intre aerul proaspăt, respirând adânc fără teama de a răci, însă împreună cu aerul pătrunde în casă și trilul unei mierle, grăbită  să se exprime, să dăruiască ceea ce i-a fost dat de la natură,  să vestească sfârșitul unuia  și începutul altuia dintre cele două anotimpuri alăturate  și să bucure inima celor care o ascultă. Impresionați de glasul ei melodios, nu mai percepem mireasma cafelei pe care o savurăm în fiecare dimineață. De data aceasta, bucuria auzirii trilurilor de mierlă ne face chiar să uităm de cafea, iar ea cumva supărată din cauza indiferenței noastre, ori dintr-un simplu obicei al ei ca sub influența focului să se învolbureze, astfel depășind malurile ibricului, năpustindu-se asupra focului. Nu-i bai, mai putem face o cafea, dar merită să ne bucurăm și de primele triluri ale mierlei. O imagine superbă, realizată prin alăturarea a două planuri, unul din natura primăvăratică și altul din natura umană.

Dacă imaginea din poemul anterior este una plină de lumină, speranță, în poemul „gâze la soare -/ degete noduroase/ țepene-n poale”, lucrurile stau cumva altfel. Deși ne aflăm în aceeași atmosferă de primăvară și autorul ne spune că soarele câștigă teren și se impune tot mai mult pe pământ, ceea ce determină și gâzele să iasă afară și să se bucure de lumină și căldură. Pare că totul se relaxează, toate viețuitoarele se bucură,  printre acestea și bătrânii. Dacă primul plan al tabloului ne sugerează veselie, voiciune, mișcare, în cel de-al doilea plan, în ciuda voinței de a-și depăși starea, totul este static, fără nicio șansă de a se liniști și uita de nevoințele vârstei și a ignora degetele înțepenite de vremea rece, aspră și de timpul îndelungat scurs peste existența lor. Acum nu le rămâne decât să-și accepte starea și să se mai bucure de încă o primăvară, chiar dacă ei se află în toamna vieții.

În prima lună a verii „urbea în clocot –/ soarele-apus opărit/ în mireasma de tei”, autorul surprinde minunat orașul într-o adevărată efervescență, ajunsă până la exaltare. Până și soarele este toropit, ofilit de mirosul pătrunzător al teiul înflorit. Și dacă, urbea fierbe în timp ce soarele este mistuit în apus, mireasma miraculosului copac (al păcii, al prieteniei și al dragostei) este binefăcătoare întregii naturi, harnicelor albine care-i culeg nectarul pentru miere, oamenilor care culeg florile pentru ceaiul atât de căutat pentru efectele sale asupra sănătății în perioada iernii, când ne împresoară recelile și virozele. Totul e bine când se termină cu bine.

Nimic mai schimbător pe acest pământ decât vremea:  „vânt toată ziua -/ o grămadă de gânduri/ nelalocul lor”. Asemenea vântului de toamnă, gândurile omului, uneori deraiază de pe calea lor firească, rătăcindu-se aiurea cine știe pe unde, luând forma unor angoase, astenii. Atunci când gândurile tulburate se adună grămadă nu este o veste bună, ci crează disconfort oamenilor, conduc la adevărate lupte cu sine și cu ceilalți.  Poate și acestea sunt experiențe ale căror lecții, pe care este bine să le învățăm și să înțelegem că atunci când este totul „alb fără păcat-/ crengile se apleacă/ pînă la pământ”. În bunătatea Sa, Domnul așterne în cale pledul alb, purificator al iernii pentru a hrăni și proteja pământul de intemperiile gerului necruțător. Nimeni nu poate fi insensibil observând o atitudine atât de generoasă și plină de empatie, de aceea până și ramurile copacilor se apleacă cu smerenie până la pământ în semn de mulțumire.

Pe coperta a patra a cărții stă scris poemul: „șuier în urechi- / un pescăruș și vântul/ în echilibru”. Primul vers „șuier în urechi” ne amintește de gălăgia care domnește în lumea nebună de astăzi, pe de altă parte, zgomotul în urechi este un simpton al unor afecțiuni și duce la dezechilibru în plan fizic.  În versul al doilea,  autorul dă o altă conotație acestui șuier, aducând în atenția cititorului sunetul provocat de „un pescăruș și vântul”. În zborul său lin și diafan (un dat al firii), pescărușul reușește să-și păstreze echilibru chiar și atunci când este vânt. Să fie vorba de pescărușul Jonathan care își depășește limitele în zbor, indiferent de vreme, reușind să-și găsească scopul vieții, altul decât al celorlalți pescăruși, care consideră că rostul existenței este doar procurarea hranei? Dacă astfel stau lucrurile, atunci este bine să luăm aminte și indiferent de condițiile exterioare în care viețuim și de trăirile noastre interioare este nevoie să ne întindem toate aripile minții, ale trupului și ale sufletului pentru a ne păstra „în echilibru” și forța pentru a trăi bucuria clipei spre a ne împlini menirea.

Poemele maestrului Corneliu Traian Atanasiu sunt o manifestare vie, concretă a ceea ce este un haiku și prin cărțile sale ni le dăruiește întru evoluția noastră ca haijini (fiecare după potențialul său intelectual, cultural și după răvna sa). Ne-a deschis poarta spre lirica niponă, poate uneori ne-a lăsat să căutăm, să experimentăm și chiar să ne împiedicăm, să greșim, dar și bucuria de a culege roadele propriului nostru efort. După ce au învățat să zboare (să scrie), mulți dintre discipoli au compus și publicat cărți de poeme de inspirație niponă de certă valoare literară. Pentru aceasta, precum în artele marțiale, ne îngăduim și noi să aducem salutul nostru de respect și recunoștință  maestrului pentru tot ceea ce realizează și reprezintă în mișcarea haijinilor din România. Haiku-ul nu-i ușor de scris, nu-i simplu de înțeles, dar merită cu prisosință să încercăm și una și alta, să scriem și să citim spre bucuria minții și a sufletului.

Mulțumim maestre!

vineri, 15 noiembrie 2019

Caier isprăvit




Caier isprăvit*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Printre poemele cele mai reușite și mai delicate ale autoarei sînt cele încadrate în tematica nostalgică a satului lăsat în urmă. A satului și a casei străbune. E greu să găsești un laitmotiv mai potrivit decît gutuia pentru această temă. Pufoasă dar consistentă la mușcătură, aromată, luminoasă și totuși masivă cînd o strîngi în palmă, gutuia e un element decorativ firesc, modest dar totodată organic și auster al micii gospodării țărănești: opaițul stins - / luminând palid odaia / gutuia din geam. În gesturile bunicii este însă și un substitut pentru anotimpul puilor aurii de găină ținuți la fel în poală înainte de a crește și a pleca, îndepărtîndu-se, la școală: buna mângâind / gutuile din poală - / prima zi de școală. Poate de aceea, evocînd întoarcerea, ea rămîne un reper și o călăuză care nu greșește niciodată drumul: căutând drumul / spre casa bunicilor - / miros de gutui. Și totuși, s-ar putea să fie prea tîrziu:

nimeni pe cărare -
gutuile bunicii
veștejite-n geam

            De departe, de unde privește acum autoarea, emoția împletește motivul toamnei  într-o țesătură înrudită, în care firele vremii alternează cu cele ale vîrstei înaintate și ale tandreții unei priviri empatice: emoție de toamnă – / ochelarii bunicii / şterşi tot mai des. Ştersul insistent al ochelarilor n-o mai ajută cu nimic pe bunica, negurile toamnei s-au altoit pe albeața ochilor bătrîni. Așa cum bătrînul întomnat suferă de o slăbire accentuată și ireversibilă a auzului: bătrân în amurg - / cântecul greierilor / tot mai stins. Amurgul vieţii stinge totul. Pînă şi greierii.
Simbolic, bunica evocă atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi: la gura sobei - / din caierul bunicii / firul poveștii. Viața patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii. Care, iată, se poate lesne curma:

caier isprăvit -
motanul încă toarce-n
poala bunicii

Motanul, molipsit, prelungeşte torsul printr-o incantație trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi  fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată. La unison cu sfîrîitul neobosit al fusului se aduna răbdător fir pentru urzeala prin care  să se ţeasă povestea vieţii tale. Poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.
            Trebuie să remarc că poemele volumului sînt înșiruite impecabil în secvențe de cîte cinci. Una din ele, intitulată Potop de gînduri, se încheie cu poemul:
potop de gânduri -
doar tusea vecinului
mai face liniște

Deranjează pe cineva metafora? Nu ne muncesc oare gîndurile chiar așa,  potopindu-ne? Nu ne inundă, ne invadează, ne pustiesc și asta într-un vacarm de nedescris. Pentru că, asta sugerează poemul: opusul acestui gen de potop zgomotos este liniștea. Și reușește oare o tuse să oprească potopul? Da, pentru că brusc ne abate de la acel diluviu care, mai mult ca sigur, era unul meschin și egolatru. Dintr-odată, nu se știe de ce, uităm de eul care ne potopea și în conștiința noastră-și face loc altul. Cu suferința lui mai acută. Restul e tăcere.
            Se spune că haiku-ul nu este un poem de dragoste. Și nici nu este în sensul acelei poezii declarative și dulceag-pletorice, care abundă de înflorituri metaforice. Nimeni nu poate să nege însă faptul că poemul de mai jos n-ar fi unul de dragoste. E adevărat, unul care surprinde într-o unică  străfulgerare sindromul iubirii pînă la pierderea de sine. Să stai ore-n șir ochi în ochi cu ființa iubită, uitînd de ceaiul care s-a răcit în ceașcă este chiar iubirea, timpul acela divin în care sorbi și ești sorbit de iubire. Absorbit. Absent, captivat de ceva mai presus de ființa ta.

sorbindu-i privirea -
de mult uitat în ceaşcă
ceaiul verde

Profitînd de omonimia lui uitat, ultimele două versuri pot fi citite în două feluri. Sorbindu-i privirea, de-atîta/mult uitat/privit, el/ea a uitat/neglijat demult să mai soarbă și din ceaiul verde. O ambiguitate frucutoasă care sporește efectul poemului.
            În poemul următor ambiguitatea este aceea resimțită în cuvîntul foi, și pagini, și frunze, care, deși nu e prezent în poem, unifică lectura cu felul precipitat în care vîntul cititor răsfoiește frunzele.


lectură în parc -
cu nerăbdare vântul
întoarce frunzele

            Și poate nu fără rost, dînd foile, vîntul, s-a mai potolit, și-a ameliorat conduita, a devenit galant: seară de toamnă - / vântul ajută o frunză / să treacă strada. Respectul nu este însă doar de formă, dacă și zorul celor înfometați poate conteni în fața unor muzicanți umili și fără studii:  dintr-o dată tac / lingurile-n strachină - / concert de greieri.
Poate că greierele a rămas singurul vechi prieten, paznicul a ceea ce a fost, martorul tîrziu, chiriașul trist și resemnat al locurilor de unde am plecat prea devreme și impenitent: strig la poarta bunei – / din curte îmi răspunde / doar un greiere. Și parcă ieri citea scrisori de demult la lumina palidă a gutuii: gutuia în geam - / bunica citind scrisori / îngălbenite.

__________________
*Claudia Ramona Codău - Gutuia din geam






Urma plugului


Urma plugului*

 Corneliu Traian Atanasiu

Ceea ce observă și notează autorul de haiku este ceva ce rămîne frapant dincolo de lucrurile și faptele perisabile: gunoieri plecând - / decupată-n zăpadă / urma sorcovei. Ceea ce salubritatea nu reușește să lichideze pe moment – o amprentă compromițătoare. Ceva care ne trezește o senzație ciudată și amestecată de neputință, de vagă rușine, de îndoială, de smerenie poate: floare de gheață - / caligraful își strînge / în mîini penița.
            Sigur că a spune mai puțin, în speță a evita să comentezi, înseamnă a da loc la mai multe sugestii. A lăsa cititorului un spațiu mai larg pentru a simți cum, între cele spuse, se strecoară și se amplifică-n surdină tot felul de efecte vibrante de cîmp: soba încinsă - / obiul de mătase / desfăcându-se. A lăsa gîndurile să toarcă leneș fire nebănuite din caierul fără sfîrșit al unei povești ce abia acum trebuie țesută și rețesută: plaja pustie - / castele de nisip în / zațul de cafea. Revizuită și poate reînțeleasă. Tîrziu, în alte circumstanțe și cu altă recuzită. Și, mai ales, imposibil și  amuzant de întreprins:

casă de piatră -
trei castele de nisip
îi țin drept pază

            Modul eliptic de a alătura doar două sintagme mizează totdeauna pe apropourile stîrnite de contextele cuvintelor:

urma plugului -
doar zefirul atingând
palma brăzdată

Truda plugarului lasă brazde și pe ogor, și în palma sa plină de bătături. Ambele sînt însă mîngîiate cu tandrețea stihial obiectivă a zefirului. E cumva și o consolare sau doar o împărtășire a aceleeași soarte adoptive și pentru acela care doar scrijelește albul paginii ?

_____________
*Bea Hurmuz - Parfumul freziei