Partaj reușit

 

Partaj reușit*

Corneliu Traian Atanasiu 

            Cînd iei în mînă un volum al unui autor de haiku suficient de versat, te poți bucura de lejeritatea cu care este abordată o temă, la urma urmei banală, pentru a o transfigura într-o situație năzdrăvană. O neașteptată provocare a șotronului părăsit  face din vremea rea de afară nu doar o jucătoare autentică ci o una de-a dreptul redutabilă: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie. Liniile șotronului au însă valențe multiple și, cineva forțat să rămînă dincolo de ele le ocolește rușinat, trist și oarecum respectuos:  scaun cu rotile - / ocolind cu grijă / liniile șotronului.

            În poemele de mai sus au fost evocate doar lucruri. Doar ele au primit roluri în înscenările prezentate. Poemul următor este și el mai aproape de o natură moartă, în care sînt distribuite numai flori și obiecte:

 

 

brumă peste flori -

pe șezlongul descleiat

o pipă veche

 

Cele două imagini găsesc însă, prin alăturarea lor, o corespondență simbolică. Florile atinse de brumă se sting și ele așa cum patina vremii și-a pus deja stigmatul pe șezlong și pipă. Aceeași soartă nemiloasă le veștejește pe toate, de la stele pînă la cioburi: stea căzătoare - / pe masă un teanc de cărți / și un pahar spart. Agonizînd îndelung. Și uneori parcă le pune unele lîngă altele cu o asimetrie care dă de gîndit:

 

cetate-n ruină -

pe tunul vechi din bronz

efemeride

 

Poate că păpădiile rămîn o pildă vie a candidei înverșunări de a fi mereu încă o dată: pod în ruină - / pe şosea ies prin asfalt / păpădiile. La urma urmei, nici oamenii nu sînt departe de această insistență cutremurată și cutremurătoare:

 

strada Speranței -

după cutremur plină

de refugiați

           

            Din cînd în cînd, confruntîndu-se cu o încheiere evident defavorabilă, un poem dă, aproape fără să vrea, peste o viziune spirituală: partaj reușit - / mi-a rămas mie cuibul / rândunicilor. Și, făcînd haz de necaz, gluma devine deviză.

            Iar, dacă autorul simte pulsul abătut al locului și al vremurilor, cuvintele îl ajută degrabă să-i surprindă palpitația și să-i pună diagnosticul:

 

teatru-n ruină –

pe perete în afiș

actorii plouați

 

Poate că aspiră în secret la soarta unui profesionist consacrat căruia i-a compus deja epitaful:

 

ceasuri triste -

ceasornicarul pleacă

pe ultimul drum

 

Dar asta nu înseamnă că ar fi deja imun la alte viziuni ironice suficient de plauzibile: tăceri de gheață - / un cortegiu de furnici / ducând un greier. Și tragicomice pînă la blasfemie:  ninge liniștit - / în spatele dricului / doar un câine șchiop.

            Dar, pînă la finalul închipuit, notat și deja amînat, nu strică să te alini cu ceea ce atît de firesc li se atribuie și altor petendenți fără noroc la faimă:

 

molidul bătrân

tânguindu-se în vânt -

lemn de vioară

 

            Mai e vreme să colecționeze încă ecourile rămase printre lucrurile în ruină: foișor scorojit - /  ecoul fanfarei / încă în urechi. Și să constate că nu e singurul persecutat de întorsătura nefastă a vremurilor:

 

flori de hârtie -

caprele groparului

nefericite

 

            O vreme, va mai sta pe prispă în compania unui vechi coleg, Dumitru Radu, observînd cum,   în balta din drum - / câţiva nori se-mprăştie / sub roata căruţei. Apoi, vor asculta împreună poveștile fără sfîrșit ale greierilor și vor urmări statornicia rîndunicilor:

 

singur pe prispă -

sub streașină un cuib nou

de rândunici

 _________________

*Dan Norea - Linii de șotron 

Prefață la Allargando

 

                                      Prefață 

Jean Antonini 

Când veți deschide Allargando, veți găsi sau redescoperi fotografiile, poemele, foto-haiku-urile Lavanei Kray.

În prima imagine, patru orificii în tulpina unui plop încadrat pe diagonală și editat pentru a sugera dinți de fierăstrău, ar putea fi cuiburi de păsări.

În mod evident, fotografa este atrasă de lemn: trunchiuri de copaci, garduri, balustrade, cruci, fotolii, grinzi; toate ocupând un loc important în această carte. Odinioară, lemnul era mult folosit  în construcții; mai puțin astăzi, din rațiuni ecologice. Lemnul este materie vie.

 

capete goale –

fără visuri, fără cer

un om, un pom (p.94-95)

 

Omul s-a identificat mereu cu pomul  prin verticalitate, și nu numai. Acestui poem îi corespund două fotografii. În fiecare dintre ele, un personaj înveșmântat cu haine groase, trecând în grabă pe lângă un copac. Ninge, de nu te poți uita spre cer, fulgi mari  făcându-și loc printre ramuri.

Regăsim aici aceeași trimitere la spații goale (cuiburi), ca în prima imagine: „capete goale”.

Acest gol din fotografii, se amplifică precum vântul printre ramuri, fulgi de nea și pietoni.

O altă imagine (P.56) cu două păsări în oglindă:

 

triluri –

mă depărtez de copaci

să văd pădurea

 

Aici, este și mai evidentă importanța arborilor pentru autoarea cărții. Ea alege să se distanțeze de lucruri, ca să pătrundă în esența lor, pentru că fiecare fir de iarbă, fulg de nea, sau pom este în sine un mister  care, pentru Lavana Kray, reprezintă mai mult decât o umbră. Trebuie să te apropii de toate acestea, apoi, să te depărtezi de ele, pentru a le percepe și mai profund.

Într-un articol „Despre artă și fotografie”, Walter Benjamin menționează despre ceea ce el numește aura: „[Putem vorbi despre]  conceptul de aură a obiectelor naturale.

Pe aceasta din urmă o definim ca fiind singura apariție îndepărtată, văzută atât de aproape cât poate ea fi. Într-o după-amiază de vară, urmărind linia munților la orizont sau a unei ramuri ce își întinde umbra asupra celui care se odihnește, se poate  respira aura acestor munți, a acestei crengi.”

Benjamin crede că această aură dispare din cauza reproducerii în masă a operelor de artă.

„Un aici și un acum al originalului este conceptul autenticității sale”, spune el. 

Este aceasta aura pe care Lavana Kray încearcă să o capteze de la fiecare fir de iarbă pe care îl fotografiază, de la fiecare copac, nod în lemn, stâlp de gard? Apariția unuia dintre aceste subiecte în fotografie ne învăluie într-un mister ce emană din însuși obiectul  imortalizat.

Această impresie se accentuează, atunci când citim poezia care însoțește imaginea.

 

un cerc de cretă

în mijlocul mulțimii –

autoportret (p. 79)

 

În fotografie, un șir de lăstari  și amprenta unui cerc pe zăpadă.

Da, creta și zăpada sunt albe, dar nu, plantele nu evocă o mulțime și totuși acest gol din imagine este un portret al autoarei: un cerc în mijlocul unui vid.

Este clar aici, ca și în fiecare foto-haiku, că misterul nu provine doar din aura  obiectului fotografiat, ci și din relația dintre poem și fotografie.

Ce le unește? Această conexiune dintre ele persistând adeseori și la interpretări.

Ce anume a determinat-o pe autoare să scrie această poezie, după ce a realizat fotografia, sau să caute o imagine adecvată cu poemul deja compus?

Există aici părți umbrite dintr-o poveste.

Autoarea oferă aceste foto-haiku-uri ca pe niște hărți ale comorilor, pe care un cititor, poate, le va descoperi, cândva.

Ne revine nouă completarea poveștii: în spațiul dintre cele două păsări în oglindă (p. 56), sau pe cerul dintre dinții fierăstrăului (p. 51), sau în deschiderile uneori luminoase, alteori  întunecate, ce conferă un plus de frumusețe  fotografiilor.

 

din nou acasă –

cimitirul din deal

alunecă în sat (p. 65)

 

Această alunecare se vrea un spațiu gol, o respirație, o trecere, ca și la pagina 74, între a veni și a nu veni.

 

vine, nu vine ...

se apropie săltând

o pungă de plastic

 

Acest mister dintre persoana așteptată și punga de plastic ce se apropie este creat de poemul însuși și, în genere, de fiecare poem și fotografia care îi corespunde, prin ceea ce s-ar putea numi un kireji, dar aceasta este mai mult decât o cezură.

Se pot vedea numeroase astfel de cezuri în fotografii.

În haiku, acest foarte scurt poem din Japonia care se practică astăzi peste tot, cezura este marcată de un kireji - キ レ ジ; în japoneză, un cuvânt care taie. Aceast kireji există și între poezie și fotografie. El creează un ”entre-deux”, un spațiu gol, pe care japonezii îl numesc ma - 間. Și nu pare că ma și aura ar fi apropiate, deoarece aura emană dintr-un „obiect autentic”, în timp ce ma este un spațiu gol, un

„entre-deux” care glisează, fie între două păsări, fie între fotografie și haiku, și chiar în interiorul unui haiku.

Dar aura unui obiect din natură și ma dintre două elemente reprezentative poartă ambele marca unui aici și acum ... în același mod ca haiku-ul și fotografia.

Pentru a puncta ceea ce ar putea fi „greu de înțeles”, se pare că muzica este la fel de necesară pentru autoare, ca fotografia și poezia.

A se vedea în poemul de la pagina 56, trilurile păsărilor, și chiar în cel anterior (p. 55), unde „întoarcerea la greieri” este propusă pentru  a înlocui „același praf în ochi” al unei „noi zile”.

Al doilea poem din carte sugerează o paralelă între „șuierul vântului” și „Vivaldi” care se contopesc „în fiecare fibră a ființei mele”.

Fără a uita titlul cărții: Allargando... lărgind, încetinind. Majoritatea termenilor folosiți în muzică sunt italieni, din perioada barocă (secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea), când muzica italiană stăpânea Europa.

Acești termeni sunt, în cea mai mare parte, indicatori de tempo (bătăi pe minut), de mișcare.

Allegro este rapid, plin de viață; allargando, lărgindu-se, încetinind. Tempo... mișcare repetată în timp.

Nu este aceasta preocuparea comună a fotografului și a poetului? Ambii sunt interesați, în moduri diferite, de noțiunea de instantaneu.

Bashô, marele poet japonez, spunea despre haiku: „ce se întâmplă aici, în acest moment”.

La acea vreme (secolul al XVII-lea), nu cunoșteam camera foto, nici măcar iPhone-ul, aceste mașini care captează lumina într-un timp extrem de scurt: 1/100, 1/1000 dintr-o secundă. Pentru a surprinde momentul, ar trebui să ne impunem ritmul declanșatorului foto? Sau, dimpotrivă, să pășim încet, astfel încât acest moment să ne surprindă, să ne oprească din vâltoarea vieții în care suntem prinși?

Titlul cărții însuși pare să ne spună acest lucru: încetinește, pentru a percepe inobservabilul.

Același îndemn îl evocă atât poezia cât și fotografia  înfățișând  silueta unei persoane, pe o cărare în mijlocul pajiștii:

 

uneori închis,

alteori mult prea deschis –

drumuri de luat

(p. 62)

sau poemul de la pagina 92:

 

în pragul casei

slăbiciunea bătrânei –

copii pe Skype

 

Antrenați de viteza digitală care îi fascinează, cei tineri nu mai văd persoana apropiată, alături de care trăiesc.

Cele două fotografii care însoțesc această poezie sunt singurele color din carte, iar acest strop de culoare, în mijlocul tuturor fotografiilor alb/negru, subliniază artificialitatea comunicării moderne.

Percepția comună relevă un clișeu ca un fragment al realității, dar nu este așa, fotografia fixând o realitate care prin natura ei este mișcare.

Fotografia este într-un fel „sentința la moarte” a realității.

Dar Lavana Kray nu folosește deloc fotografia ca referință, ca fragment al realității, pentru care poemul să-i fie legendă.

Aici, fotografia și poemul sunt reprezentări simbolice: copac, drum, pasăre, barieră, ciulini, zăpadă, cocon, valuri, în fotografii; casa deschisă, fluierat, seceră, greieri, triluri, rădăcini, poștă, casă pentru seniori, în poeme. Am putea spune că fotografia servește, într-un fel, drept cuvânt sezonier (kigo - き ご) pentru haiku. S-ar putea  crede și că poezia este un fragment din povestea surprinsă de fotograf. Prin ambele, autoarea încearcă să evoce nespusul, o atmosferă, o senzație ieșită din comun, de natură artistică, ce se transmite fiecăruia dintre noi, în timp ce ea trece prin viața  allargando.

un singur gând

pe râul fără maluri –

noapte bună! (p.88)

 

O promenadă de beton de-a lungul unui râu. „Un râu fără maluri”.

Încearcă arta să ne transmită acest lucru?

De ce a ales Lavana Kray să comunice prin fotografie și poezie? Nu riscă, abordând aceste două moduri de exprimare total diferite, să-l defavorizeze pe unul sau pe celălalt?

S-ar putea crede că da, dacă  ele ar reprezenta ceva simplist, dar nu este deloc așa.

Ea încearcă să surprindă în foto-haiku acel ceva, pe cât de  greu de arătat, pe atât de greu de exprimat.

Un prieten fotograf îmi zicea, odată: am început să scriu haiku pentru a spune ceea ce fotografiile mele nu pot exprima. Un poet ar putea spune, desigur, contrariul. Ceea ce nu surprinde  fotografia, încercăm a reda cu poezia. Și eșuăm cu ambele.

Arta este doar o încercare de a surprinde acest eșec. Însă ceva tot rămâne prins în năvodul acestui întreg (foto-haiku-ul) și îi revine fiecăruia dintre noi să îl ia cu el pe drumul vieții, deschis sau închis.

Photo-haiku (unii spun că în traducere japoneză ar fi haïsha, dar dicționarul meu îmi spune fotohaiku - フ ォ ト ハ イ ク) este un gen artistic la fel de recent ca practica fotografiei. Provine din haiga - ハ イ ガ: un gen japonez care combină poezia cu  acuarela.

Buson, care a fost pictor și poet de haiku în Japonia secolului al XVIII-lea, a practicat haiga.

Astăzi, Ion Codrescu, un artist român precum Lavana Kray excelează în arta haiga. Cerneala și pensula reunesc desenul și caligrafia în haiga.

Hiragana din scrierea japoneză este mai aproape de desen decât literele alfabetului.

Fiecare caracter este un desen în sine, având propriul său sens, în timp ce o literă a alfabetului există doar pentru a forma un cuvânt atașat altor litere.

Kanzan, bunicul lui Masaoka Shiki, poet japonez la sfârșitul secolului al XIX-lea, îi spunea, când era copil: „În toată viața ta, să nu citește niciodată această scriere care avansează lateral ca un crab pe o pagină.”

Vorbea despre scrierea alfabetică, în timp ce Japonia se deschidea culturilor străine și descoperea arta europeană și americană și romanul.

Dar Shiki a citit romane, s-a uitat la arta occidentală și, în timp ce el inventa cuvântul „haiku - ハ イ ク”, acest mic poem pleca într-o călătorie în Franța, alături de filosoful Paul Louis Couchoud.

În haiga, scrisul devine caligrafie, pentru a semăna cu desenul.

În foto-haiku, fotografia este făcută de o mașină (camera). Relația dintre corpul autorului și fotografie este mai îndepărtată decât cea a caligrafului.

Mâna ține pensula pe hârtie, în timp ce degetul apasă declanșatorul, pentru a permite luminii să intre în camera foto.

Lavana Kray intervine uneori digital asupra imaginilor: adăugând dinți de fierăstrău, înfășurări, colaje etc.

Editarea fotografiilor are efectul unei scrieri pe imagine. Pe de altă parte, poezia și fotografia sunt separate. Înțelegem, așadar, că poezia nu este nicidecum o legendă care dezvăluie contextul fotografierii.

Atracția foto-haiku-ului constă în a purta spiritul cititorului în acest „entre-deux” (foto ... haiku),

într-un fel de ezitare. Imaginea ca atare nu înseamnă nimic. Ea ne arată ceva ce se afla în fața obiectivului, la un moment dat și, parțial, ce anume a vrut să realizeze autorul, când și-a compus acel cadru fotografic. Deci, așteptăm o explicație din text.

Dar haiku-urile  Lavanei Kray au deseori un sens diferit de cel din fotografii.

Cititorul  pare să fie sigur de un singur lucru: fotografia este martora trecerii autoarei prin peisaj, în timp ce pe ea și-o imaginează  stând la masa de scris, surprinsă fiind de o străfulgerare mai rapidă decât sensul în sine, de parcă s-ar fi creat o conexiune în mintea ei, între fotografie și poem. Să  privim mai atent unele haiku-uri și fotografii, explorând această lucrare densă și ambițioasă.

La pagina 67, în stânga, niște pavele din zilele noastre, iar în dreapta, o sculptură veche, din pietre romboedrice.

homo sapiens –

piatra luând forma

spiritului

 

Aici, poezia pare să exprime o idee venită direct din fotografie. Pietrele, cu forma lor specială, sunt o consecință a evoluției gândirii umane.

Legătura explicită dintre fotografie și haiku este de ordin filosofic.

Pagina 61: Un maldăr de frunze moarte în colțul unei terase. Peste ele, o parte detașată a gardului de lemn care închide latura din stânga a fotografiei, dând impresia unui abandon.

ultima frunză –

nu mai vine poștașul

la numărul 3

Relația dintre fotografie și poem este  directă, dar de natură metaforică: frunzele moarte  evocă litere care nu mai ajung la adresa indicată (colțul terasei). Această fotografie-haiku este o ilustrare perfectă a umorului tipic de haiku, la fel ca în acest poem al lui Bashô:

 

tsuki ka hana the toedo shisui no ibiki kana

reflectând asupra

rafinamentului unei flori sau al lunii –

patru sforăieli

 

Cu toate acestea, umorul Lavanei Kray este umbrit de tristețe, de vreme ce frunzișul a căzut  și poștașul nu mai vine, evocând un sfârșit promis.

În fotografia de la pagina 76, o pânză secretată de o insectă, în care apar două spații circulare sugerând ochii.

 

căldură toridă –

tata doarme încălțat

cu pânza pe chip

 

Aici, poezia este narativă, având același umor ca haiku-ul  precedent, în timp ce fotografia pare să capete un rol simbolic mai îndepărtat.

Pânza de păianjen și cei doi ochi sugerând o capcană care ar putea fi un giulgiu. Umorul poemului este marcat de amenințarea din fotografia ce induce o atmosferă singulară narațiunii poemului.

Pagina 169: Fotografia prezintă câteva cruci vechi de lemn care ies dintre ierburi înalte, lângă niște tufe.

În fundal, un zid vechi.

 

+ + + + +

dacă moartea e un plus

eu sunt un minus

 

Forma crucilor se transmite de la fotografie la poezie, preluând o atracție algebrică în care simbolul morții și poeta  se prind într-un joc mai mult sau mai puțin atins de umor. Se simte aici că poezia a fost motivată de această priveliște.

Transpunerea este total poetică.

Aș dori să închei cu foto-haiku-ul de la pagina 57.

În imagine, reflexia unei egrete  în apă tulbure.

 

                            șuier de vânt  –

pasărea origami

se rupe în silabe

 

Acest haiku este, într-un fel, o „artă poetică”, în sensul în care el descrie legătura care se creează în mintea autorului, între fotografie și poem.

Tremurul păsării sugerat de prezența vântului este tradus prin „origami” - hârtie plisată în așa fel, încât să înfățișeze un obiect. Poezia spune: acest origami al păsării se rupe în silabe, transformându-se astfel în versuri.

O melodie însoțește această metamorfoză a păsării: șuierul vântului.

Acestea sunt câteva dintre impresiile și gândurile care m-au cuprins în fața operei artistice a  Lavanei Kray.

La fel ca mine, poate veți pluti și voi în aceste „entre-deux” deschise de foto-haiku-urile autoarei, căutând acel ceva ce scapă și intrigă, acel ceva venit de la o persoană a cărei viziune asupra lumii este singulară.

Depinde de cititor să se lase antrenat de aceste poeme, să le exploreze sau să le abandoneze, apoi să le ia de la capăt.

Aceste lucrări ne vorbesc despre viața contemporană care, uneori, este închisă, dar, de cele mai multe ori, deschisă.

Depinde de noi să o  înfruntăm, să o îmblânzim, sau să o transformăm, așa cum face în această carte Lavana Kray.

 

ezitând

între uscat și apă –

nimeni sau nimic

 

 

                                 Jean Antonini

Copreședinte al Asociației Francofone de Haiku. Redactor-șef al revistei GONG, Franța