Pana recuperată

 

Pana recuperată*

 Corneliu Traian Atanasiu

            Ne-am obișnuit să spunem prea lesne că haiku-ul evocă realitatea. Este însă vorba de o realitate empatică care manifestă, miraculos, afinități neașteptate cu sufletul nostru. Care se transfigurează pentru a mărturisi corespondențe incredibile cu aspirațiile umane. Și astfel, autorului nu-i rămîne decît să noteze cu promptitudine faptele observate. Cu tot, cu deviația lor abia intuită dar mai mult decît generoasă.

 

dansul frunzelor -

vântul știe secretul 

balerinelor

           

            Există în ceea ce se întîmplă în haiku un fel de ca și cum neexplicitat, difuz, infuzat lumii și asumat ca o exigență comună atît autorului cît și  complicelui său - cititorul. Mirarea cititorului în fața celor comunicate de autor este una admirativă, ea confirmă o realitate mai bogată, mai împlinită, avidă mereu de isprăvi demne de poveste: după furtună - / agățată de-un copac / doar luna plină. De multe s-a ales praful, dar luna, doldora de imaginația omenească, s-a salvat.

            Surpriza unui haiku nu constă însă doar în ceea ce se povestește fățiș. Cursul celor relatate ia de multe ori o direcție neașteptată: mâinile tatei - / mai strălucitoare / coada sapei. Te aștepți parcă la un elogiu al trudei, dar poemul refuză o soluție atît de facilă și strălucirea nu este un atribut al muncii sau al mîinilor care o îndeplinesc ci un simplu efect al lustruirii cozii unei unelte, și de muncă, și de tortură. Și din ea nu rezultă nicicum vreo splendoare eroică a vieții  ci mai curînd cazna, chinul și epuizarea lucrătorului înrobit muncii.

            Nu-i de mirare că în poemul următor găsim filtrată morala din Fata moșului și-a babei. Corcodușul intuiește că în casa cu ferestre sparte e cineva la ananghie:

 

fereastră spartă -

un corcoduș generos

întinde-o creangă

 

Necuvîntătoare,  lucrurile și ființele conlucrează cu omul și, mai mult sau mai puțin pe furiș, sînt angajate, după orarul prestabilit, în lucrări și acțiuni de amploare:   amurg pe ponton - / luna împinge ziua / după păpuriș. Altfel nu s-ar explica ordinea acestei lumi. Și nici energia aparent inepuizabilă a insectelor fosforescente care se recuperează din voia bună a oamenilor: foc de tabără - / licuricii-și încarcă / bateriile.

Vorba de duh este în multe situații înlesnită de urechea ageră a autorului și de abilitatea lui de a plasa mucalit ceea ce limba știe dintotdeauna în alte circumstanțe:   știrile zboară / cu viteza vântului - / zmee din ziar. Fără situații reale care să structureze un context cu valențe ironice, e greu să faci o glumă consistentă:    miros de cafea - / împart dimineața / cu vecinii. Mai mult ca sigur acolo era un gard, nu și o invitație, dar autorul a profitat cît a putut de generozitatea mirosului pe care ni l-a servit și nouă.

Se pare că, de cele mai multe ori, singurătatea e și mai productivă. Ea oferă un cadru și mai ofertant pentru surprize solitare:

 

singur pe prispă -

o stea căzătoare

în ceașca cu ceai

 

Și poate tot pe prispă, autorul a avut inspirația să noteze un poem simplu și rezumativ cu referire la amurgul satului. Sînt destule poeme în care este surprins nu doar declinul ci și falimentul satului, dar acesta este de departe mai expresiv:

 

punte șubredă -

la războiul de țesut

urzeala-i ruptă

 

Totul e compromis, și nu doar pe drumuri ci și în matricea creatoare – urzeala-i ruptă.

            Creatorul nu e însă demoralizat. Există în continuare resurse care să-i întrețină tonusul la cote ridicate. E suficient să aibă răbdare și să contemple cu modestie și recunoștință energia stihiilor pentru ca și bateriile lui să se reîncarce:

 

albastrul mării -

pana abandonată

în călimară

___________________________________________________

 *Mihai Moldoveanu - Rezonând cu o salcie

Înțelesuri-nențelesuri

 

Înțelesuri-nențelesuri

În cutreierul prin spații

cari în altele răspund,

cînte el ce în neștire

mie însumi eu mi-ascund.

(Lucian Blaga)

 

            Motto-ul este din poezia Alean, care surprinde o atitudine foarte apropiată de aceea a unui autor de haiku: Umbra m-a cuprins deodată. / Cîte gînduri mă pătrund! / Înțelesuri – nențelesuri / mi se-arată, mi se-ascund. O cuminecare de dincolo de cuvinte între nor și om. Și, mai ales, o convingere modestă că lucrurile, în cazul de față norul, te cunosc dincolo de lealitatea ta mult prea confuză și șovăitoare.

            Dialogul cu lucrurile este și în haiku o sursă contemplativă de cunoaștere-recunoaștere, de experiență aprope mistică: stau întins în lan / cu ochii-n cerul  înalt – / un nor și cu un nor… De dobîndire a ființei tale prin pierderea generoasă de sine. Printr-un fel de transfuzie reciproc camaraderească: doi vechi prieteni / la ceas de seară – / luna și cu mine.

            Există o stare miraculoasă a celor ce gustă haiku-ul, o dispoziție sufletească prin care, pe moment, situația materială e pusă în paranteze și suspendată fără drept de apel: salcie la drum – / trecătorii miluiți / cu bănuți aurii. Există totodată un fel de intersecție contextuală și verbală care țese laolaltă fibre doar aparent diferite: vreme de dezgheț – / anticarul își scoate / taraba cu cărți. Dezghețul e unul și totuși multiplu. Sînt, prin umare, cît se poate de firești transferurile de energie între regnuri: prun întinerit / de-o nouă primăvară – / mai sprinten bunicul. Dar și natura pare să copieze impenitent năravul prea omenesc al actualizării cu ultima tehnică: crăciunița-n mai – / flori cu explozie / întârziată.

            Sigur că există circumstanțe care fac ca pe moment felul în care înfățișăm lucrurile să gliseze uneori înspre o viziune prea optimist sclipitoare:  soare de-amiază – / poleită cu aur / balta de nămol. Dar un cuvînt bine plasat știe să ne avertizeze că și natura s-a cam dedulcit la spoială. Revanșa este aceea a unui poem care, parcă prin compensație, conservă grija pentru ce e viu, în echilibrul imaginilor:

 

amiază pe câmp  –

umbra s-a scurs în pământ

pe sub rădăcini

Umbra lucrează subtil, deși pare că ne lezează, ea și-a scurs răcoarea sub pămînt ca să protejeze sursa vieții - rădăcinile.

            Farmecul multor poeme are savoarea unei simple juxtapuneri, sugerînd reticent o corespondență:  rufe pe frânghii  – / nepotul citind de zor / „Toate pânzele sus!”. Al unei vorbiri care tinde leneș spre gestică:  ploaie-nghețată – / arteziana a ajuns / înghețată pe băț. A poveștii care curge fără grabă spre somnul cu vise: citind povestea / Albei ca Zăpada – / toți piticii dorm. A poveștii care te învălește stînd în fața focului:

șalul de lână –

încă mă învăluie

căldura mamei

Corneliu Traian Atanasiu

___________

*Mona Iordan - De la cer la pământ