Haikuul, drumul spre mine însumi

 

HAIKUUL, DRUMUL SPRE MINE ÎNSUMI*

Triada maeştrilor: Florin Vasiliu, Şerban Codrin,

Corneliu Traian Atanasiu

 

Și-acum îmi amintesc acel sfârșit de dimineaţă. Acel chioșc de ziare din târgul Ieșilor, orașul meu natal, acel început de primăvară. Primul număr al unei reviste mici, subţiri, alb-negru, fragile, cochete, numite Haiku. Dar mai ales captivante, pentru că spunea ceva despre Japonia. Frânturi, cam din toate artele, despre care mai citisem înainte dar, mai ales, mai mult despre ceva nou pentru mine, un anume soi ciudat de poezie. Era în 1990, imediat după evenimentele din decembrie. Eram curios, în 21 de ani încă nu auzisem niciodată cuvântul haiku. Nici nu bănuiam atunci ce impact fantastic va avea asupra întregii mele vieţi interioare. Așa a început cea mai lungă călătorie spre alte tărâmuri, spre alte veacuri, spre mine însumi. Alături de Matsuo Bashō, sfântul haikuului, de Florin Vasiliu, maestrul teoretician, de Șerban Codrin, maestrul haijin, de Corneliu Traian Atanasiu, maestrul comentariilor kotobagaki și de mulţi, mulţi alţi prieteni din toate colţurile lumii, din Japonia în Senegal, din Muntenegru în Noua Zeelandă, din Noua Caledonie în Canada, din Mongolia în Trinidad-Tobago, din Brazilia în Israel, din Irlanda în Columbia, din Curaçao în Rusia...

Răsfoind acea revistă modestă, citind-o, am simţit nevoia să scriu și eu la fel, părea atât de simplu. Am scris multe „poeme”, încercând să imit acele haikuuri. Aveam impresia că înţeleg totul, dar nu-mi reușea mai nimic. Câteva minore micropoeme și atât. Vreo 10 ani a durat prima parte a uceniciei mele fără sfârșit până ce, într-o seară, într-o cameră de hotel unde ne întâlneam din când în când cu Florin Vasiliu, care avea ceva prelegeri inginerești prin ţară și uneori prin Iași, am reușit să dau de primul meu haiku. Și a fost întâmplător în sensul că nu mi-am dat seama că e chiar un poem valoros. Eram în cercul Societăţii Române de Haiku din orașul lui Eminescu și Creangă vreo trei-patru tineri studenţi care aveau impresia că pot învăţa totul din 5-7-5 silabe. Dintre ei, după 31 de ani, am rămas cu practica doar eu. În acea seară, presărată cu atâtea povești interesante despre Ţara Soarelui Răsare, scriitori români călători în Japonia, paradoxuri, cărţi și poezie, am citit fiecare câte un poem adus de acasă. Așa era regula. Îl citeam și ceilalţi îl comentau imediat, pe rând. Al meu era unul despre broască, un banal amfibian nepoetic despre care nu prea s-a obosit nimeni să scrie. Doar La Fontaine și Bashō. Am zis să îndrăznesc să mai adaug eu ceva, pe lângă zgomotul apei de la malul râului Sumida din Edo de acum mai bine de 300 de ani în urmă. O lună care se sparge. Și uite-așa am atentat, un pic inconștient, la onorabilul titlu de „poet al broaștei”... În Japonia, cred că poemul ăsta ar fi fost destul ca să mă facă celebru. Aici, însă... am avut avantajul unui anonimat care mi-a permis să încep o călătorie în liniște, de unul singur, prin mine însumi și prin toată lumea fără să plec din loc.

În 2002, un reputat haijin român mă sfătuia să răspândesc prin revistele literare locale vestea că luasem un premiu intenaţional pentru haikuul cu broasca, tradus în engleză. Mai încercasem de vreo două-trei ori cu traduceri făcute de alţii, dar fără succes. Acum îmi luasem inima în dinţi și trimisesem propria mea traducere. Mi-am zis că nu am ce pierde. La școală învăţasem doar franceza și rusa. Engleza mi-a fost interzisă prin faptul că, la liceul în care mi-am petrecut și clasele de gimnaziu, făcusem parte dintr-o clasă de elevi cu părinții lipsiți de statut social. Copiii de nomenclaturiști, în schimb, acum oameni respectabili răspândiţi prin ţară și prin toată lumea, aveau acces la limba engleză. Ghinionul meu. Acest neajuns a însemnat chiar un pas înainte pentru că, dacă voiam să scriu poeme competitive pentru concursurile internaţionale, trebuia să învăţ singur limba engleză. Și așa am început. Când acel reputat haijin mi-a spus că nu se știe dacă voi mai avea vreodată șansa să mai fiu premiat și, în consecinţă, trebuie să strig pentru a mă face cunoscut, mi-a făcut cel mai mare bine din viaţa mea din punct de vedere literar. N-am strigat, dar m-a ambiţionat să(-mi) demonstrez că premiul n-a fost chiar o întâmplare. Mi-am promis mie însumi că e doar începutul unui drum, știam ce trebuie să fac pentru a fi mai bun, pentru a reuși. Și așa s-a și întâmplat. Până atunci, fusesem ucenicul direct al lui Florin Vasiliu și, indirect, al lui Șerban Codrin, prin haikuurile lui memorabile.

Primul președinte al Societăţii Române de Haiku n-a mai apucat să afle de succesul meu de început. Se stinsese undeva în Piatra Neamţ. Ar fi fost mândru să afle de reușita mea deoarece crezuse foarte mult în mine. La un eveniment cultural memorabil de pe strada Lăpușneanu, organizat de Dumitru D. Grumăzescu la celebrul lui anticariat cu elita poeziei ieșene, maestrul Florin Vasiliu a vorbit și despre haikuul meu. L-a prezentat drept cel mai frumos poem din literatura română dedicat umilei broaște. N-am să uit niciodată aceste cuvinte copleșitoare care m-au luat prin surprindere. Și n-am să uit nici ultima lui scrisoare, în care îmi răspundea la o solicitare de-a mea de a citi și de a aduce critici unui șir de o sută de „haikuuri” pe care le scrisesem în pripă ca să scot un volum. Mă gândeam să obţin chiar și o prefaţă de la maestru. Era bolnav și m-a certat. Dar nu m-a certat pentru că era bolnav. Ci pentru că stăteam doar într-un singur haiku dintr-o sută, cel cu broasca. Restul erau cel mult micropoeme forţate, fără noimă, Nici vorbă de volum. Iar eu îi furasem din timpul preţios pe care-l mai avea de trăit pentru a-și pune lucrurile la punct și a trece liniștit dincolo. Atunci n-am știut de ce mă certase. Mă dojenise doar pentru că stătusem pe lângă el atâta vreme și nu reușisem să înţeleg nici măcar în acele clipe ce este un haiku. Simţeam că-l dezamăgisem și probabil că-i părea rău că pierduse atâta timp cu mine fără să înţeleg cu adevărat ce mă învăţase.

Cât îl privește pe maestrul Șerban Codrin, acest titan al haikuului, cunoscut din păcate doar în România, l-am avut de urmat ca model poetic. Opera sa este cu adevărat extraordinară, nu știu cine va putea să ajungă vreodată să-și compare grămăjoara de poeme de factură niponă cu vreo părticică din ceea ce el a compus. „Marea tăcere” e opera lui completă, am primit un exemplar direct de la maestru, cu dedicaţie. Haiku, tanka, renga toate magistral scrise și așezate într-o arhitectura a unei structuri multinivelare. Un ADN poetic în perfectă construcţie de sensuri multiple, codate în structuri temporale pe anotimpuri și zodii. Un labirint al ideilor, oglinzilor, reverberaţiilor, tăcerilor. Nimic în minus, nimic de prisos, doar perfect. Dacă Florin Vasiliu a fost cel care mi-a oferit suportul teoretic, Șerban Codrin mi-a oferit modelul concret, scriitura. Și mai ales, prin aprecieri directe, speranţa că se poate. Am fost ucenicul indirect al acestui poet remarcabil.

Din 2002 au început să vină premiile internaţionale pentru poeme traduse sau scrise de subsemnatul în engleză. Haiku și, mai rar, tanka. Apoi am ajuns la internet și am pătruns încetîncet în comunitatea internaţională. Am dat de concursuri la care am participat cu speranţă și n-am reușit nimic, dar și de concursuri la care aveam succes fără să mă aștept. Izbânzile mă făceau să merg mai departe, dar n-a fost deloc simplu. Haikuul nu se scrie la o bere cu prietenii. E nevoie de o transformare a minţii ce trebuie întreţinută mereu prin observaţii asupra lucrurilor mărunte din jurul tău. E o întoarcere asupra interiorului tău ca să vezi cum anume se oglindesc în el lucrurile din afara ta. Dacă e să fac o estimare în procente, din ceea ce scriam și trimiteam, abia undeva până în 5-10% primeau un feed-back pozitiv. Iar de aici, cam 1% erau menţiuni și premii. Devenisem ucenicul tuturor poeţilor ale căror poeme erau premiate. Și am avut de unde învăţa. Între timp, reușisem să scriu direct și fluent în engleză. Apoi, ca o străfulgerare, m-am întrebat de ce oare haikuul se scrie doar în japoneză și engleză. Ca să pot avea acces direct la haiku și la izvoarele lui fără intermediari din alte spaţii culturale, luasem lecţii de japoneză de la Ionuţa Grumăzescu, acum cetăţean al statului nipon, cu o familie frumoasă acolo, în Tōkyo. Asta mi-a permis, ani mai târziu, să pot scrie direct în japoneză și să fiu premiat, cu două poeme, chiar în patria haikuului.

Cu timpul, am început să caut și alte spaţii culturale în care se cultiva poemul haiku. Ce am descoperit, mi-a depășit orice așteptări. Am aflat că în toată lumea sunt nenumărate insule care au în comun fascinaţia pentru poemele de sorginte niponă, dar care sunt, în același timp, despărţite de bariere lingvistice. Eu am fost unul dintre cei care le-am legat. Făcând asta, am avut sentimentul că descopăr, rând pe rând, câte o terra incognita despre care nimeni nu mai știe în afară de mine. Franceză, italiană castiliană, catalană, germană, olandeză, rusă, poloneză, suedeză, norvegiană, germană, sârbă, bulgară, bretonă, croată, portugheză, maghiară, irlandeză, slovenă, wolof și papiamentu au fost limbile în care mi-am scris sau tradus haikuuri și le-am răspândit prin lume, participând la concursurile organizate în aceste insule haiku. În toate acestea am avut surprize, în primul rând, de ordin lingvistic. În irlandeză, de exemplu, abia după o săptămână întreagă de studiu am legat câteva cuvinte într-un poem. Sau în wolof, sau în papiamentu, limbi despre care nici nu auzisem dar peste care dădusem întâmplător, căutând concursuri haiku. Reușisem să trec de această barieră, cu ajutorul dicţionarelor și gramaticilor găsite pe internet. Doar dacă ăsta ar fi fost singurul meu câștig și tot aș fi fost mulţumit cu el. Dar am avut mulţumirea să aflu că au fost și apreciate cu menţiuni și premii neașteptate. Devenisem, astfel, și primul autor român premiat pentru haikuuri în nenumărate ţări din lumea largă, și primul autor român premiat pentru haikuuri scrise sau traduse în diferite limbi străine. Devenisem primul autor de haiku din lume premiat vreodată la concursuri de pe toate continentele, exceptând Antarctica.

În paralel, la noi acasă, am găsit în grupul Romanian Kukai suportul pentru a mă manifesta online și în limba română. Promotorul acestui curent unic în spaţiul nostru literar dedicat exclusiv haikuului, Corneliu Traian Atanasiu, a fost cel care mi-a oferit ocazia să fiu cunoscut prin poemele cu care participam la concursul lunar. Și nu numai cu acestea. Împreună, am derulat proiecte minunate. Concursul internaţional de haiku „O mie de cocori” din cadrul festivalului Origami Peace Tree 2008, organizat la Iași, precum și concursul internaţional anual de haiku „Sharpening the Green Pencil”, devenit unul dintre cele mai reputate concursuri de acest gen din lume, sunt realizări remarcabile pe care le-am reușit împreună. În spaţiul virtual al Romanian Kukai am găsit ceea ce lipsea haikuului românesc. Un gol pe care l-a umplut magistral maestrul Corneliu Traian Atanasiu. Pe lângă faptul că era locul în care oricine dorea să înveţe despre acest gen de poezie avea toate materialele puse la dispoziţie, această școală oferea și spaţiul pentru un feedback avizat pentru începători. Iar comentariile kotobagaki, semnate de Corneliu Traian Atanasiu, sunt ele însele literatură memorabilă, o ţesătură în proză scurtă, un alt fel de a face haiku.

Fără aceste comentarii pline de claritate și de miez, haikuul ar fi rămas la fel de neînţeles pentru publicul larg din România. Am fost întrebat de câteva ori dacă și în ce măsură m-a schimbat haikuul. Sunt conștient de faptul că, fără o predispoziţie înăscută și o fascinaţie pentru Japonia pe care nu mi-o pot explica atât de ușor, n-aș fi fost atât de atras de haiku. Poezie „normală” mai încercasem să scriu, dar fără succes. Cu haikuul a fost o călătorie, eu sunt un filocalic, un căutător de frumos, de profund în orice formă este el exprimat. În ADN-ul meu e înscris lucrul ăsta. Explorând spaţii culturale atât de diverse, de pe toate continentele, m-am apropiat de specificul și simbolurile fiecărui loc în parte, m-am străduit să clădesc punţi între toate aceste insule haiku. Și, spun eu, am reușit să apropii România de multe locuri neștiute comunităţii oficiale de haiku din lumea largă. Am citit mult, m-am documentat permanent, am perseverat în a învăţa nu numai despre cultura acelei ţări, ci și despre specificul limbii respective, gramatică, vocabular. Apoi haikuul a însemnat o transformare interioară în sensul că m-am străduit să văd lumea cu alţi ochi. Cu simţurile unui observator atent la micile sclipiri insesizabile ochiului grăbit, plictisit. Atent și la ce se ascunde în spatele lucrurilor, ce se leagă de acele lucruri mărunte în macrocosmos. Atent și la universul care ne comunică ceva minunat, atent și la Dumnezeu care dorește să împărtășim în adâncă liniște sufletească aceste bucurii cu El și între noi. M-a ajutat mult și firea mea contemplativă, imitativ isihastă. Haikuul te învaţă să faci asta într-un mod frumos și plăcut, un mod prin care te împlinești. N-am știut multă vreme ce anume înseamnă haikuul. Nici acum nu știu să-i dau o definiţie exhaustivă pentru că, uneori, e ca și cum ar trebui să definești inefabilul. În schimb îl pot recunoaște, îl pot deosebi de restul poemelor obișnuite, banale. Și, cel mai important, ca orice poet de haiku, mă pot bucura atunci 16 Haikuul, drumul spre mine însumi când citesc un poem veritabil, indiferent cine l-a scris și în ce limbă l-a scris. Apoi mă uimesc de cât de frumos este și că mi-ar fi plăcut foarte mult să-l fi scris chiar eu. Asta e bucuria unui veșnic ucenic, așa cum vreau să cred că voi fi întotdeauna. Și bucuriile acestea mărunte, de împărtășire a frumosului cu ceilalţi, mă împlinesc. Acum, haideţi să vă mărturisesc și un mare secret. Luaţi-l ca atare: haikuul vă menţine mereu tineri. Cu mine chiar asta se întâmplă.

 

floare cu floare –

bătrân cireș adunând

încet lumina

 

Eduard Ţară, aprilie 202

 __________________

*Eduard Țară - luna în țăndări

Un spin în polei

 

Un spin în polei

 Corneliu Traian Atanasiu

            Volumul de față este unul care a întîrziat mai mult decît ar fi fost de așteptat. Și, deși este unul de debut, nu cuprinde decît o mică parte din poemele scrise de autor timp de peste 25 de ani. Sînt aici doar poemele cu care Eduard a participat la concursurile Romanian Kukai și Haiku Club. Celelalte poeme, majoritatea premiate la concursuri din afara țării și scrise în alte limbi, vor apărea în alt volum. Oricum, pentru că este un poet reprezentativ al haiku-ului românesc, poemele sale s-au aflat deja de multă vreme pe net într-un număr omagial al revistei online RO KU, la care oricine dorea să le citească ajungea fără nicio opreliște.

            Poate că abordarea cea mai potrivită pentru a pune în evidență anvergura unui autor este aceea de a-i remarca laconismul textului și modalitatea particulară în care o realizează – stilul personal.

Reiterînd succint în prima parte a unui poem aluzia la cel mai cunoscut poem al lui Bashō: în urma broaştei / un plescăit în noapte, partea a doua începe cu un și deosebit de sugestiv:

 

şi... luna ţăndări

 

un și... pe care-l folosim de obicei retoric, prelungind pauza semnificativă de după el, cînd, povestind, vrem să ţinem ascultătorul cu sufletul la gură în aşteptarea neaşteptatului. Şi, în acest caz, resimţim lesne că el continuă de fapt povestea, dar la un mod mult mai înalt și mai vibrant, trimiţîndu-ne simultan la o urmare instantanee şi la o consecinţă imprevizibilă și aproape de neînţeles. E vorba de un şi concluziv şi totodată adversativ, o prescurtare a expresiei şi, ce crezi?!, căci el introduce o consecinţă suplimentară, nebănuită şi de departe mai importană decît banalul plescăit. E un şi care supralicitează, care accentuează hiperbolic plescăitul.

Cititorul avizat ştie însă că tot poemul este doar o alegorie şi că isprava broaştei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta şi deci, cu atît mai mult, pentru viaţa fiinţelor şi a omului. Saltul este traseul unei vieţi, iar impactul cu apa dispariţia, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal şi repede uitat...

Şi totuşi... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă, uneori,  discul de argint al lunii...

În poemul de mai jos este mărturisită, în maniera caracteristică haiku-ului, revelaţia surprinzătoare a unei corespondenţe nebănuite:

 

O ciocîrlie –

dintr-o dată albastrul

atît de adînc

 

 Cerul, cu seninul său, este potenţat în adîncimea lui de cîntecul ciocîrliei. Nu doar că ridici capul în căutarea cîntăreţului celest, dar, urmărindu-i înălţarea, măsori totodată amploarea şi intensitatea albastrului, rezonanţa lui sufletească. Seninul cerului se adînceşte, amplificat de trilul ciocîrliei, pînă la simţămîntul serenităţii.

            Desigur, efectul unui boţ de humă zburătoare asupra boltei albastre este de-a dreptul neaşteptat. Observaţia este însă reală, deși ea notează o revelaţie. Ceea ce vedem şi simţim este de fapt o viziune, zborul şi cîntecul ciocîrliei deschid cerul, limpezesc albastrul, mărturisesc înaltul.

Poemul care urmează, ilustrînd cu brio efectul realizat de un kireji autentic, evocă două imagini, două fapte suficient de diferite și de îndepărtate prin contextele lor reale încît să îmbine la perfecție contemplarea imaginilor cu meditația asupra timpului:

 

Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

Primind provocarea lor,  simţim mai întîi,  în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, prospeţimea perpetuă a timpului. Ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim totodată, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine un ţinut. Un tărîm miraculos.

Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără de margini a rătăcitorului.

Alegoria este mai evidentă și mai vibrantă atunci cînd faptele evocate, relevante și pentru om, sînt date în seama altor ființe:

 

 

O creangă de tei –

pentru întâia oară

privind peste zid

 

            Subiectul pare a fi teiul crescut între ziduri. Privirea peste zid pare a fi, în această interpretare, dovada unei staturi care a depăşit stadiul de puiet, dar parcă şi una a jindului către spaţiul liber care i-a fost atîta vreme prohibit. De remarcat felul reţinut în care autorul îşi mărturiseşte bucuria (şi indirect compasiunea pentru sechestrarea teiului în creştere), dar şi plasarea zidului incriminat la sfîrşitul poemului, mărind tensiunea aşteptării.

            Într-o altă interpretare, poate fi vorba de un bolnav, ţintuit pentru multă vreme la pat de o boală nefastă, care se ridică pentru prima oară în capul oaselor şi poate privi peste zid avînd bucuria de a (re)întîlni prospeţimea lumii aproape uitată.

            Trebuie remarcată concentrarea forţei expresive a poemului într-o sintagmă pe cît de eliptică tot pe atît de revelatoare a (re)începutului: pentru întîia oară.

            Alegoria se poate combina și cu un anume fel oblic de a oferi o pildă:

 

Nopţi de arşiţă –

tot mai puţin univers

oglindit în iaz

 

Haiku-ul observă de multe ori lucrurile mai puţin învederate, cu o pondere aparent mai scăzută în economia lumii, mai delicate şi mai neînsemnate, cum ar fi umbrele, licăririle, oglindirile... În cazul de faţă, existau o grămadă de alte consecinţe ale secetei, unele îngrijorătoare, altele neplăcute, multe sărind de-a dreptul în ochi. Autorul a ales-o pe una care nu preocupă nicidecum pe toată lumea: se restrîng suprafeţele de oglindire. Este un lucru marginal şi totuşi el împuţinează o facilitate de o absolută şi nediscriminatorie generozitate: reflectarea. Şi afectează astfel întreg universul.

Ne putem lesne gîndi dacă nu cumva şi capacitatea şi amplitudinea de a reflecta a sufletelor noastre uscate şi secătuite nu trece cumva printr-un anotimp nefast, bîntuit de febra nesănătoasă a consumismului care ne restrînge universul la rafturile cu mărfuri.

Imaginea pe care o poate propune un haiku este simultan naivă și cu valențe mitice deosebit de convingătoare:

 

Bătrînul pescar
trăgînd un fir din lună -
cerul destrămat

 

Sînt covins că firul subţire şi aproape invizibil de gută pe care pescarul îl trage poate da impresia că este tras din luna care nu trebuie închipuită neapărat la zenit. Imaginea nu este atunci deloc abstractă şi tocmai de aceea poate profita de jocul între concretul văzut şi fabulosul mitic. Pescarul capătă brusc alura unei fiinţe din vremurile eroice care, avînd în vedere textura norilor din acel moment, pare că deşiră cerul întreg. Pentru mine, valoarea de haiku a poemului este dată de faptul că surprinde atît de bine, prin lentila unui fapt mărunt şi banal, un orizont adînc de mit virtual.

Dar haiku-ul nu este deloc pretențios, atunci cînd poate evoca un fapt surprinzător nu ezită să-l noteze cît se poate de sec, provocîndu-ne închipuirea:

 

 Pe-asfaltul străzii,

un pocnet de castană

trezind ciorile

 

Citind întregul poem, ne dăm seama că el evocă un moment de linişte pe o stradă retrasă şi necirculată sau undeva în miez de noapte. Asfaltul este doar o tobă bine întinsă pe care castana căzută are ecou. Pocnetul castanei este un kigo de toamnă, iar tresărirea ciorilor ţine isonul neliniştii declanşate de banala întîmplare – a venit toamna... Un pocnet de castană în acea linişte deplină echivalează cu un foc de armă. Lumea este plină de mister și ceea ce se petrece are mereu o notă de reconfortantă ciudățenie:

 

Spre dimineaţă –

luna călăuzeşte

un şir de bostani

 

            În zori, cînd ziua se-ngînă cu noaptea şi lumina cu umbra, cînd realitatea mai este încă un vis neterminat... Înţelegem că luna e foarte jos, la orizont, un bostan mai mare în şir cu bostanii din cîmp pe care îi călăuzeşte cu autoritate. Ziua începe cu o procesiune a bostanilor, oare ce ritualuri atît de matinale îndeplinesc? Ce mistere, necunoscute nouă, celebrează lumea vegetală?

 

Calea lactee –

păstorul pregătindu-şi

toiagul de drum

 

Obiceiul de a pleca de cu noapte ca să fii departe cînd răsar zorii este unul care nu se mai practică. E adevărat, oamenii de azi se înghesuie pe întuneric în felurite mijloace de transport pentru a ajunge încă mahmuri la vreo slujbă îndepărtată de casă, dar nu mai străbat drumuri sub stele. Şi nu mai simt mireasma nopţii, nu mai savurează liniştea stelelor, nu mai văd roua din zori. Calea lor nu mai este una a spovedirii tainelor lumii. Nu e greu de observat cum calea din primul vers îşi găseşte un corespondent în toiagul din ultimul. Într-un anume fel, păstorul este simbolul celui pus la cale care îşi asumă şi îşi urmează neabătut dar pe îndelete drumul vieţii.

Şi poate n-ar trebui să uităm: Calea lactee, potrivită pentru păstorul a cărui ocupaţie este laptele, este numită şi Calea robilor, simbolică pentru toiagul tuturor călătorilor prin viaţă.

            O imagine vizuală percutantă şi cu incalculabile repercusiuni:

 

Ciocul stîrcului

zdruncinînd universul –

ploaie de stele

 

Prestaţia, pe cît de vitală, tot pe atît de modest-nutritivă, a stîrcului produce, neaşteptat, zdruncinarea întregului cer oglindit în baltă. Un privitor în stare de reverie poate resimţi lesne stîrcul în postura de pasăre mitologică care beşteleşte şi pedepseşte firmamentul pentru impasibilitatea lui. Mai mult încă, impresia cutremurării apei poate fi asimilată drept aceea a prăbuşirii catapetesmei siderale într-o precipitată ploaie de stele.

            Dar nimic nu e definitiv cîtă vreme clipele se succed și surpriza poate veni de oriunde:

 

primul vis din an –

încă un cântec scapă

din colivie

 

Și chiar dispozițiile noastre alternează între libertatea ofensivă a viselor și nepăsarea nirvanică:

 

sfârşit de sezon -

de ce-aştept oare-altceva

decât liniştea

___________________________

*Eduard Țară - Țurțuri picurând