Valul vine, valul pleacă

Valul vine, valul pleacă*

 Corneliu Traian Atanasiu

            Am grupat o secvență de cinci poeme la începutul volumului. Cînd am revenit asupra lor, mi s-au părut, toate împreună, o relatare plină de un optimism bine temperat a încă unei zile în care te reîntîlnești cu lumea fireștilor minuni. Cu lumea care parcă te aștepta loială dar sobră, fără entuziasme de prisos: întâlnire-n zori – / prin fereastra deschisă, / florile de prun. Văzîndu-și de treabă tocmai pentru a-și manifesta solidaritatea printr-o diversitate complementară de preocupări:  zi de vizită – / de pe treptele ude / coboară un melc; Buna Vestire – / în poartă, bătrânii / joacă table, de la mirabila buburuză: linişte adâncă – / prin geamul spart coboară / o buburuză, pînă la umilul cerșetor: o floare de prun / se opreşte-n pălăria / cerşetorului.

            Nici nu-i de mirare, drujbei care defrișează codrii i se opune secera magic-recuperatoare a lunii care nutrește noapte de noapte seva altei păduri: secera lunii – / împrejurul ciotului / lăstari cu muguri. Chiar antagonice fiind, ființele sporesc într-o armonie lipsită de vrajbă: prunii în floare – / păianjenul îşi ţese / o altă pânză. Și nu poți ști niciodată dacă în fapta lor este o unanimă tandrețe sau o rapace acaparare: capătul străzii – / liliacul îmbracă / zidul părăginit. Iar pilda lucrurilor și ființelor trăind în devălmășie nu rămîne fără ecou. Cititorul o adoptă fără rezerve:

 

după cutremur –

adunând în palme

petale de cais

 

            Nici vorbă ca totul să fie însă încheiat printr-un echilibru dulceag și definitiv. Prospețimea lumii e perpetuă și echivocă – fragilitate și cruzime laolaltă. Fiecare poem este încă un prag de trecut în dinamica neașteptată a vieții: cireșe amare – / îmbrac doar cu gândul / rochia albă. Regretele și renunțările se împletesc cu eroice și iscusite transfigurări:  noapte fierbinte – / pe tavan, umbra lunii  / ia formă de nor. Și cursul vremii le aduce celor care le așteaptă compensații alinătoare:

stea căzătoare –

bebelușul încearcă

primii pași

 

și chiar surpriza unor urgii virtuale convertite mirabil la echilibru lăuntric: oprire pe pod –  / frunzele arţarului / ard fără flăcări.  

            Alteori, un eveniment neașteptat te derutează: după ploaie - / pe telefon deodată / un mesaj de-adio. Și nu doar pe tine: noiembrie –  / din baltă răsare / o lună bolnavă, lucrurile se adună, se amplifică și-ți țin isonul:  ziua morților – / un zmeu purtat de vânt / spre nicăieri. Începi să te confunzi cu lumea-n declin: ţărmul în ceaţă – / refluxul târăşte / epava în larg. Și totuși ceva rămas undeva-n rezervă, o responsabilitate neștiută, ține piept restriștei, te cheamă înapoi:

 

aniversare –

la ușa mea un câine

fără stăpân

 

Există desigur în volum și tristeți tonice. Formulări care rotunjesc un gînd și lustruiesc cuvintele pînă la a obține un șirag de mătănii ale resemnării. Le poți prefira printre degetele mîinii cu un curaj contemplativ mai presus de dimensiunea lor măruntă. Aparent insignifiantă. Sînt pline de o energie spirituală revigorantă.

Imaginile sînt mai mereu unele atinse de patina vremii:  din nou acasă –  / pe soba fără tăciuni / ceașca ciobită. Dar, în tristețea lor rămîne nepieritoare amintirea reconfortantă a unor vremuri ale plenitudinii, cărora sufletul tău le va ține mereu partea. Și le va recunoaște, la fel de tenace, și în alte situații în care lucrurile singure își dau replica de parcă ar fi și ele, la fel ca omul, însuflețite de o neprecupețită generozitate.

 

cruce fără nume -

rămas de veghe

un măr stafidit

 

            Cîteodată, întunecimea nu mai e animată nici măcar de licărirea îndepărtată și rece a astrelor: nopți fără stele – / nimic din ceea ce știm / nu va mai fi, ce-ți mai rămîne de trăit? Nimic decît simplul fapt că o ființă gîndește, se îndoiește și totuși suportă, adăugînd uneori încă o mărgică în lungul șirag de mătănii:   Ajun de Crăciun – / păianjenul începe / decorarea.

            Alteori e vorba doar de o penitență liber consimțită și poate reciprocă:  față în față / niciun cuvânt de spus - / valul pleacă. Valul o știe mai demult și face asta cu o ritmicitate de invidiat.

            Mai e însă, aparent la îndemîna celor care nu sînt prea trufași, o cale de a îndura cu fruntea sus toate încercările soartei – umorul. Atunci cînd zaci voluptuos în hamac și aștepți în sfîrșit roadele trudei de-o viață, să accepți ironia soartei:

 

ziua recoltei –

din hamac se revarsă

grămezi de frunze

____________________________________

* Livia Ciupav - când pe-o frunză, când pe alta 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SIMPLE ADORAȚII

„SIMPLE ADORAȚII” de Vasilica Grigoraș

 este o carte de haibun-uri

 Florica Pățan

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc

 citesc doar o pagină. – Sf. Augustin 

  

Adevărata călătorie de descoperire

 nu înseamnă a căuta noi peisaje, 

ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

                Preliminarii

       „Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (...), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor...  Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” - Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

         După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

        1.În primul rând tema cărții este  în consonanță cu acest gen literar, haibun.  Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie.  Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje... Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt  al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

        Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și  percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

2. În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.   

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele  calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o 

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi.  Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal.  Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o  plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare.  Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

        Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă  ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

 Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)     

Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri noi, întâlnește oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața ochilor săi, acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim. Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile.

3. În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.

        Asa cum spunea Otsuji, teoretician al poeziei nipone, „natura artistului și mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este redată prin „imaginea care vorbește”.  Haiku-ul este un poem ca „o substanță concentrată de esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.

         Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului. Poeta este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos cuprins și ceva devine o parte din sine, într-un fel. Cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, ea știe să observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor. Proza este împânzită de micropoeme, de factură niponă, haiku-uri, care dezvoltă, în esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen Pop consideră haiku-ul „....silabe ce dau măsura pasului cu care poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”. Cu sensibilitatea unică a  destinului său, poeta simte respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara acestuia, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității. 

La Bobotează:

ninge liniştit –

sfârâind fusul bunei

toarce timpul

 

omăt ici-colo –

năframa de borangic

mult mai fină

 

un dezgheţ târziu –

şiroaie de lacrimi la

cuminecare.

„În cântecul alb al cerului albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc apelor limpezi întru mântuire.” spune poeta, alăturându-ne și făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două planuri unite estetic prin Kireji, pauza de reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de borangic și simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului, primul element este:

Fragmentul

          Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? (ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când? (Iarna ) și Ce? (un dezgheț târziu). A doua parte a haiku-ului este:

Sintagma

Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară care unește pe verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki) și efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul, lacrima.

        Expresia descriptivă sau Sintagma, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Unde? / Când? /  sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); imaginea fusului torcând în chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a șiroaielor de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe obraz”  par că nuanțează albul tabloului cu acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat, patinat în ideea de trecere a timpului;  al ninsorii, în al doilea haiku;  iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este efemeră. 

Concepte estetice ale Haiku-ului.

Aware exprimă un patos al lucrurilor,  frumusețea austeră:

meşter făurar –

plânsul viţei de vie

şirag de perle

 

zid de incintă –

iasomia în floare

dând în dar mir sfânt

 

albăstrele-n jur –

albastru de Voroneţ

mai decolorat

vrednicie –

pe râu o boare de  vânt

mută munţii din loc

Mu-shin

Conceptul mu-shin, cu sensul „fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „... lucrurile pun în evidență locul gol care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu, „Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de ceață  învăluie lucrurile și le ascunde, prin starea de evanescență care le stăpânește:

la ceas potrivit

o maică bate toaca –

se deschid ceruri.

(La Mânăstirea Bogdana)

 

cornul înflorit –

decolorat tot mai mult

macatul bune

 

cornul lunii

se adapă în mare –

seară liniştită.

Ryuko-fueki

Conceptul ryuko-fueki efemeritate și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală  față de vremelnicia fenomenală.

Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt considerate eterne, ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.                                                                                                                                                   

ploaie de stele –

licuricii rostogol

aprind pădurea.

Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:

hora din străbuni –

pe pământul fierbinte

tropotul ploii

Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:

zile fără nori –

în amonte torentul

suspendat de cer

Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:

inundând zăvoiul

petece de cer blajin -

flori de cicoare

Wabi-sabi

Perechea wabi/sabi semnifică singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:

 

fluier de cioban –

din înalt ciocârlia-i

ţine isonul.

 

munţii în ceaţă –

roua somnoroasă

căutând cerul

(la Mănăstirea Măgura)

 

cormoran singur

deasupra bacului –

salut de bun venit

(în Dobrogea)

 

butuci de vie –

pe picior de colină

oşteni păzind glia

 4. Concluzia: cartea de față, „Simple Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent, vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității și precizia detaliului.

    *

Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu ochii sufletului, a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele scriitoarei rămân sculptate în suflet:

„Pe pământul Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază - la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.”

„O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)

 

 

PREFAȚĂ la „Zâmbete în silabe”

PREFAȚĂ

„Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica  Grigoraș

  Cezar-Florin Ciobîcă

           În comparație cu haiku-ul, care se caracterizează prin seriozitatea temelor alese, respectând câteva reguli clare atât la nivelul formei, cât și al conținutului, senryul este un haiku ratat, imperfect, un poem simplu, fără kigo, cu sau fără cezură, care, cu o oarecare doză de umor și ironie, uneori cinic, alteori sarcastic, ia în colimator, înfierează sau satirizează, în general, natura socială, firea omului. 

         Vasilica Grigoraș face parte din categoria puținilor scriitori de poezie de sorginte niponă, care, pe lângă haiku, scriu foarte bine și senryu. Deși ca formație literară nu vine din rândul acelora care scriu epigrame, cum este cazul lui Dan-Viorel Norea, Petru-Ioan Gârda, Rodica P. Calotă sau Grigore Chitul, ca să amintesc doar câteva nume valoroase, talentata autoare din Vaslui, folosind cu abilitate resursele limbii române din zona categoriilor semantice, polisemantismul, jocurile de cuvinte, anumite sintagme și expresii pline de miez, iată că reușește să scoată al doilea volum de poezii de acest gen, ceea ce este un lucru lăudabil, un act îndrăzneț, mai ales dacă ținem seama de faptul că numărul consumatorilor de astfel de literatură este foarte limitat.

        Pe coperta a IV-a a primului volum de senryu, Starea vremii azi, apărut în 2016, la Editura Pim din Iași, autoarea recunoștea că senryul este universul în care dumneaei  se simte confortabil și își regăsește cu bucurie felul de a fi, adică acela de a privi și de a nota fidel, cu detașare, spectacolul pestriț al lumii care o ajută să-și desăvârșească personalitatea, cu seninătate. Printre temele predilecte pe care înzestrata autoare le abordează în acest nou volum se regăsesc și multe dintre cele pe care chiar eu însumi le-am propus începând cu august 2015 ca organizator al Concursului lunar de senryu, competiție literară  unde Vasilica Grigoraș, punându-și în valoare aptitudinea specială pentru astfel de poezii minimaliste, a obținut de multe ori premii și mențiuni. Astfel, sunt creionate cu umor subtil și ironie fină, tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin memorabile, unele chiar antologice, precum bețivul, haijinul (autorul de haiku, senryu), femeia cu multiplele ei fațete versatile (ispititoare nevoie mare, cu sex-appeal,  ușuratică sau rea de muscă, poamă rea, în ipostaze de vecină, mireasă, fata bătrână, soacră-scorpie etc.), elevul, proful, poetul, edilul, șeful, guvernantul / politicianul, fotbalistul, peștele, Moș Crăciun, soțul (bețiv, faultat, încornorat), polițistul etc., toți alegându-se, datorită iscusinței și spiritului de observație al autoarei, cu o schiță de portret care evidențiază subtil, pe un ton mai degrabă șugubăț și rareori caustic sau cinic, defecte, tare, minusuri, cusururi provenind din diferite  paliere  comportamental-tipologice: 

*macii scuturați - / văduva fredonează / Preludiu de Bach (femeii îi este dor de jocurile erotice);

*doamna în criză - / sub moțul curcanului / sare pârleazul (de vechile obiceiuri nu te poți dezbăra cu una, cu două);

*slujbe sigure - / soțul bând bruma de bani / soața în călduri ( un SRL dezastruos);

*soacra la nuntă - / cu masca noii mame / scorpia însăși ( un curs de dresaj este obligatoriu);

*meci zi și noapte - / pe banca rezervelor / soțul faultat (când nu mai este chimie, schimbi macazul sau echipa);

*îi doare în cot - / agenți la rutieră / cu mâna întinsă (taxele trebuie strânse cumva);

*pe chat cu proful - / navigând până în zori / contra curentului (relația profesor-elev s-a denaturat);

*fermă modernă - / soția umblă non-stop / c-un mare măgar (îi trebuie un bodyguard);

*sonată-n casă - / sunetul contrabasului / din ce în ce mai grav (violența domestică duce la deraieri sentimentale);

*învățând pe brânci - / tabula rasa și după / doi ani într-unul (lipsesc metodele eficiente);

*ger îngrozitor - / Moș Crăciun înfierbântat / calcă pe-alături (crăciunițele, e clar,  sunt prea sexy);

*legumicultură - / edilul la audieri / are iar morcov (astăzi de vină-i mereu culoarea politică);

*micii la grătar - / cel mai afumat din toți /  șeful cel mare (subalternii îl ajută să-și dezlege limba);

*mireasă-n călduri - / răceală timpurie-n / casa de piatră (nu trebuia să se pripească);

*lalele roșii - / pompierul stinge iar / focul vecinei (o vecină care se aprinde repede e pericol iminent, căci strică mariaje);

*începutul toamnei - / berzele migrează spre / căminul de fete (e de bine, că deja sunt probleme cu îmbătrânirea demografică);

*părăsit de muză - / poet renunțând la rima / îmbrățișată (noroc că mai sunt și alte feluri de rimă);

*aniversare – /  mai ieri regina-nopții / azi doar urzică (trecerea timpului schimbă omul);

*toamna geroasă - / fata bătrână-ncearcă / s-ațâțe focul (merită o șansă, dar depinde de cercurile frecventate).

        Așa cum îi stă bine unui scriitor adevărat,  atenția autoarei se îndreaptă cu delicatețe și asupra microuniversului, a lumii plantelor și-a insectelor, a gâzelor mărunte,  între care  uneori există tot felul de afinități, simpatii ce nu trec neobservate, demonstrându-ne că lumile, regnurile comunică armonios între ele prin fire nevăzute și că iau naștere astfel mici fabule, în care te surprind insolitele apropieri, cuplări:

*soare scăpătat - / pe patul cu petele / Crai Nou și-o gâză (iubirea nu cunoaște granițe);

*voiaj romantic – / puful de păpădie / cucerit de vânt (dragoste la prima … adiere);

*rochie de gală - / ochiul-boului postat / pe țâța- caprei (holbatul excesiv dăunează mariajului, dacă există);

*crinul ofilit - / atins la rădăcină / de-o șopârliță (bolile venerice te scot pe tușă);

*rătăcire - / în traista-ciobanului / papucul-doamnei (baci mioritic cu veleități de Don Juan);

*pețitor tomnatic - / un fluture poposind / pe-o crizantemă (mai bine mai târziu decât niciodată!);

*floricultură - / lângă ochiul-boului / o Viorică (încă se pot naște copii din flori);

*de-a ascunselea - / gura-leului pândind / regina- nopții (genul de confruntare care pe care, dar parfumată).

      Dintre licorile bahice, soiurile autohtone sunt pomenite frecvent, cu scopul de a ne aminti parcă de dictonul latinesc in vino veritas:

*gerul scânteind - / buchet de Busuioacă-n / ulcica de lut (un astfel de buchet  dezleagă și limba, și inima);

*la gura sobei – / buni încălzindu-se / c-o Tămâioasă (cum altfel să se mai încălzească?);

*vecina umblând / după Negru de Drăgășani - / râsul satului (probabil fiindcă se spune că negrii sunt mai virili);

*muzeu sătesc - / de viță nobilă doar / Grasa de Cotnari (așadar cu sânge albastru);

*Valentine’s Day - / chiar și Băbeasca neagră / ademenindu-l (în dragoste, vârsta înaintată nu mai este o barieră).

        Unele sărbători din calendar (Crăciunul, Boboteaza, ziua muncii, Valentine’s Day, Halloween), autohtone sau de import, sunt prilejuri favorabile de-a ne oferi câte un gros-plan amuzant:

*de ziua muncii - / un somn îi dă de furcă / din zori în noapte (o fi somn de înfrumusețare sau pescarul nu este prea priceput?);

*bilanț de Crăciun - / socoteala moșului / fără cusur (ce bine e să fii tare… la mate!);

*Bobotează - / îmbătați cu apă rece / se trezesc brusc (enoriașii sunt totuși  fini connoisseuri);

*furtuni zi de zi - / doar de Sf. Valentin / închide clanța (clipele de acalmie sunt binevenite);

*cap de bostan - / în zi de Halloween / luând-o în barbă (nu s-a pregătit deloc pentru astfel de meciuri);

         Anumite constelații (Orion, Craiul Nou, Luceafărul etc.) și denumirile geografice  pomenite ici-acolo prin poeme relevă faptul că, indiferent de planul vizat (terestru, acvatic, cosmic, uman), cel ce scrie senryu de calitate își caută resursele peste tot și încearcă să valorifice într-o manieră originală, proprie, latura ascunsă, hazlie a elementelor ce poate trece cu vederea omului de rând, nepreocupat de energia ascunsă prin intermediul căreia sunt legate toate elementele lumii înconjurătoare, a căror armonie este exemplară:

*lipsă de respect - / Omul salutând Babele / cu răceală (în toate este o cauză ascunsă);

*Orion la vânat - / privind cum se deschide / regina-nopții (voyeur îmbătat de miresme);

*în fiecare an târg / pe Muntele Găina - / fete mai deloc (virginitatea nu mai este la modă);

*noaptea-n piscină - / Crai Nou prins în mreaja / unei zvârlugi (nurii tinerei fac furori);

*de neînțeles - / cu o cretă în mână /  caută Creta (elevul are nevoie de firul Ariadnei).

       Referirile la muzicieni și piese muzicale celebre denotă că autoarea este și-o melomană ferventă:

*ascultând Ravel / umblă doar în bolero – /  nou trend în modă (femeia deschisă nu-i totuna cu femeia ușoară);

*un concert intim - / doar Văduva veselă / fără Bolero (unde-s trei miroase a altceva)

        De multe ori, Vasilica Grigoraș, asemenea epigramiștilor notorii, se leagă de ținuta morală inadecvată a celor ajunși la putere, care, fără scrupule, ieșind pătați sau mânjiți din tot felul de meschinării cotidiene, gonesc numai după câștig personal imediat, în detrimentul celorlalți care n-au fost deloc inspirați atunci când și-au dat votul:

*târg în parlament - / trântori venind la miere / pe funcții la stat (și astfel se ajunge la disfuncții sociale);

*grătar la alegeri - / edilul trage spuza / doar la turta lui (sătulul nu-l crede pe cel flămând);

*în prag de-alegeri - / unele cârtițe ies / la suprafață (denunțătorii, șantajiștii își scot arsenalul de la naftalină pentru a trage sfori, foloase);

 *campania-n toi - / iarăși se dau în stambă / marionetele (ar trebui tras la răspundere și păpușarul);

*piese de muzeu - / adunate-n parlament / doar antichități (ce-ar fi să-i aruncăm la fier vechi!)

*bilanț la guvern - / de la lume adunate-n / propriul buzunar (Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…)

*puterea la vârf - / nicio alergie la / miere și lapte (e clar că-s trântori sadea!)

*tărâm politic - / o apă și un pământ / dreapta și stânga (balauri politici ce trebuie anihilați);

*circ în parlament - / chiar și-n public aleșii / o fac de oaie (o fermă de animale “fără moral și fără prințip”).

         Poemele senryu scrise de Vasilica Grigoraș îl vor încânta cu siguranță pe orice cititor, invitându-l să ia parte la un gen neobișnuit de entertainment  și să facă totodată împreună cu autoarea o radiografie în tușe comice a societății românești contemporane, cu bune și rele. Fără doar și poate că se mizează și pe efectul terapeutic pe care îl au aceste producții literare asupra celui care va deschide volumul, întrucât fiecare senryu în parte îți poate oferi, de ce nu, acea doză minimă de umor care să te binedispună, dar și să te facă să meditezi asupra decupajelor prezentate laconic. Comedia umană, bogată în subiecte atât de diverse, sperăm că o va inspira în continuare pe Vasilica Grigoraș și că o va determina să ne ofere în viitor și alte creații la fel de valoroase precum acest volum dăruit din suflet nouă, cititorilor.