clic pe logo

 siglaROKU

marți, 2 octombrie 2012

Maria Doina Leonte - Karumi


Tehnică şi dezinvoltură

        Autoarea volumului de faţă nu scrie de prea multă vreme haiku, deşi preocuparea sa pentru literatură este mult mai veche. De obicei, autorii de poezie cu vechi state se acomodează mai greu la exigenţele poeziei de factură niponă. Pentru Maria Doina Leonte adaptarea a fost însă foarte rapidă, şi asta mai ales pentru că ea s-a produs în atmosfera efervescentă şi stimulativă a concursurilor online, alături de autori mai vechi din grupul RO KU. Dar ceea ce a contribuit cel mai mult la aceasta a fost abilitatea de a dobîndi cu rapiditate şi acurateţe tehnicile acestui gen de poezie, lucru pe care voi încerca să-l pun în evidenţă în continuare chiar prin poemele acestui volum.

        Excelent plasat la începutul volumului, poemul:

capul aplecat –
la marginea zăpezii
primul ghiocel

deschide o perspectivă asupra haiku-ului însuşi. Imaginea pe care o surprinde în primul vers este de un desăvîrşit firesc, capul aplecat este gestul natural al celui ce priveşte uimit şi totodată încîntat primul ghiocel din an. Asta în planul imediatului, căci, în plan secund şi alegoric, gestul este în acelaşi timp şi unul simbolic şi polemic. Simbolic pentru că totdeauna are şi alte tîlcuri. Polemic pentru că impactul dintre cele două imagini dă de-o parte sensul prudent şi oportunist al evitării riscului (sabia aflată deasupra capului) şi mizează decisiv pe îngrijorare, dedicare, consacrare. Cele două imagini sînt de un firesc organic şi fac un cuplu de o absolută verosimilitate. Dar în firescul alăturării lor există o doză evidentă de suprafiresc pe care e menit s-o reveleze haiku-ul. Care, aşa cum spune Mircea Eliade, surprinde, ca şi alte creaţii spirituale, sacrul camuflat în profan. Capul aplecat devine astfel gestul cuvenit al celui care-şi asumă umilitatea liber consimţită în faţa neînsemnatelor dar revelatoarelor întîmplări ale lumii.

Gestul cuvenit, fără a fi în niciun fel predicat altora, este prezent şi în poemul de mai jos. Cînd îşi deschide păunul coada, nimic n-o mai poate concura şi închiderea evantaiului e o atitudine de minimă decenţă.

evantai închis –
doar coada păunului
cât curcubeul

Există în această manieră de a pune alături de un gest o imagine uimitoare o pildă tacită, un mod de a recomanda subtil o atitudine decentă plină de reticenţă şi reverenţă.

        Textul poemului de mai jos pare simplu şi firesc, iar imaginile naturale şi totodată pline de tîlc. Dar, în ciuda firescului aparent, poemul cultivă ambiguitatea evocării, deloc  întîmplătoare, prezentă şi în prima, şi în a doua imagine. Brazdele uscate sînt şi pe ogor şi pe obrazul tatei, umbra norului este şi îngrijorare prezentă pe chipul lui şi speranţă în ploaia care pare să se anunţe printr-o firavă umbră de nor purtată peste cîmp.

brazde uscate –
pe obrazul tatălui
umbra unui nor

        Tot ambiguitate este şi în jocul de cuvinte pe care-l permite substantivul irişi – pupile sau stînjenei. Chiar dacă e vorba doar de un ochi de geam, e loc suficient ca ochii să vadă şi cerul, şi stînjeneii.

geamul de-o şchioapă –
destul să se-ntâlnească
cerul şi irişii

        Adevărata sărbătoare a muncii este una austeră şi delicată totodată, dar cum să sugerezi doar, fără să-l decretezi, acest lucru? E suficient un joc de cuvinte simplu şi eficace: sărbătoarea sînt chiar lacrimile care udă lăcrămioarele abia culese, balsam pe palmele rănite. Căci ziua muncii e oricare dintre zile. Dacă ai învăţat să-i meriţi sărbătoarea.

de ziua muncii –
în palmele rănite
lăcrămioarele

        De multe ori, toată tensiunea benefică a poemului este asigurată de o elipsă, de o omisiune elocventă. Cititorul este provocat să afle singur că, în lipsa soarelui, umbra de pe alee este o fiinţă împuţinată de vîrstă. În zorii zilei o fiinţă aproape de asfinţit.

în zorii zilei
o umbră pe alee –
soare niciunde

        Tot fără a fi numită este prezentă doar aluziv şi apropierea înnegurată a morţii pe care, cu candoare, bunicul ar vrea s-o mai scruteze cu ochelarii lui vechi cu dioptriile expirate de mult.

neguri aproape –
bunicul scoate din toc
ochelarii vechi

        Vagul unei aluzii evocă şi casa, aproape sigur doar amintită, a bunicii. Negurile vieţii de azi sînt cele care o aşează, cu soarele în geam, pe piedestalul unui deal mai mult visat. Verosimilitatea tabloului interferează cu  simbolismul său.

în vale neguri -
pe deal casa bunicii
cu soare în geam

        Şi în poemul următor, ceea ce nu se spune trebuie intuit, dedus din cele două imagini. Colindele au trecut şi pe la casa unde nu mai e nimeni să rupă filele din calendar. Dar şi în varianta: de atîta fervoare sărbătorească în zilele lui decembrie oamenii au neglijat să mai rupă filele. Timpul curgînd banal a sublimat în sărbătoare.

ultimul colind -
în fila de calendar
tot noiembrie

        Gradarea crescătoare a imaginilor ţintind aceeaşi simbolistică are un efect mai puternic, cumulativ. Impresia de părăsire şi pustietare e tot mai intensă trecînd de la clopotul care nu mai sună, la cuibul gol al cucuvelei şi apoi la pînza de păianjen care se întinde unde nimic nu mai mişcă. Dar şi cele trei lucruri evocate sînt în mod obişnuit asociate cu moartea.

clopot nemişcat –
în cuibul cucuvelei
pânze de paing

        Un efect de supriză produce aproape totdeauna existenţă unui contrast puternic între imagini. Prezenţa albului unei fiinţe delicate şi fragile pe epava ruginită accentuează impactul senzorial al ambelor imagini.

vechea epavă –
 pe catargul ruginit
un fluture alb

        Contrastul rămîne puternic şi atunci cînd cele două imagini sînt ale unor lucruri din universuri diferite, precum obuzul şi buburuza, simbolizînd evident războiul şi pacea alăturate prin prezenţa bocancului militar.

ultimul obuz –
pe rama bocancului
o buburuză

        Un poem cu o tehnică mai complexă opune şi totodată face ca lucrurile să conveargă într-un sens comun. Moşii şi Babele sînt zile, primele de sărbătoare, celelalte de vreme schimbătoare. Poemul vrea însă să evidenţieze faptul că zilele, festive sau nu, trec ca un fum şi totuşi au parfumul lor. Jocul de cuvinte şi calamburul reuşesc să realizeze această ţesătură ambiguă de sensuri.

moşii de iarnă
se duc precum Babele –
par fum în caişi
       
La fel de interesant poate fi un joc de cuvinte care face aluzie doar la alt cuvînt, e clar că bostanul este umflat şi asta îl face să pară îmbufnat ca un bos(s)-umflat. Cuţitul, care-l va face să zîmbească, îi va decupa însă, rănindu-l, o gură largă şi veselă.

bostan bosumflat –
doar cuţitul îl face
să mai zâmbească

        Aş putea enumera şi alte poeme care să ateste că sensibilitatea autoarei este cuplată mereu cu o tehnică adecvată semnificaţiilor pe care ţine să le transmită poemul. Cele de mai sus sînt însă suficiente, cred, atît pentru a-i convinge pe cititorii versaţi, cît şi pentru a-i îndruma pe cei care abia acum întîlnesc această specie ciudată de poezie. Spiritul care a condus la scrierea acestor poeme este numit în japoneză, aşa cum, în mod inspirat a fost intitulat volumul, karumi – adică simplitatea adâncă a formei literare.

Karumi, termen introdus chiar de Bashō, cel mai mare maestru al haiku-ului japonez, pentru a numi noua orientare a poeziei pe care o practica, este uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil şi totodată indispensabil. Pe cât de fragil, pe atât de grav. Cu cuvintele celui mai reputat autor român de haiku, Şerban Codrin, el este ”triumful simplităţii în arta de a folosi cuvîntul”.

Gruparea poemelor din prezentul volum respectă canonul clasic al împărţirii pe anotimpuri, dar numele fiecăruia din cele patru anotimpuri este însoţit şi de o expresie simbolică a lor: Primăvara - Muguri de cireş şi ţipăt de cocori, Vara - Floarea-soarelui umbrită de fluturi albi, Toamna - Frunze de arţar în cuibul gol al berzei, Iarna - Flori de gheaţă-n geam la ultimul colind, ultimul, rezervat de obicei Anului Nou, este înlocuit cu unul grupînd poeme umoristice numite senryu: Al cincilea anotimp - Limba soacrei şi zâmbete de ciocolată amară.

        Bucuria acestui nou volum se adaugă celei prilejuite de alte patru volume individuale publicate în acest an de membrii grupului RO KU: Radu Ignătescu, Ion Răşinaru, Florentin-Genovel Frăţilă şi Julia Ralia. Felicitări tuturor!



Picuri de rouă




Corneliu Traian Atanasiu

  Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

  Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul ROMANIAN KUKAI şi o menţiune de onoare la Al doilea concurs Japonia-UE 2011.

*

  Nota caracteristică a poemelor* lui Genovel-Florentin Frăţilă este cursivitatea expresiei, ceea ce le dă acestora un aer de jovialitate, un fel de comunicativitate voioasă şi un pic glumeaţă. Şi asta cu atît mai mult cu cît, în unele cazuri cele două părţi ale poemului par a fi înscenarea unui mic dialog, nu atît cu cititorul, cît cu banalitatea spusei dintîi care trebuie rapid scoasă din amorţirea clişeului verbal. Prima imagine primeşte prompt o replică căreia cititorul îi simte imediat efervecenţa.


Ger siberian –
şi luna şi stelele
cioburi de gheaţă

prea multă iarnă –
izvorul a îngheţat
cu tot cu susur

nicio victimă
Carul Mare răsturnat
în lacul Morii

paznicul urbei –
cocoţată pe releu
luna de argint


A doua imagine pare doar o confirmare, o concretizare a primeia, dar există în ea mereu un mic grăunte de umor, o perspectivă puţin poznaşă, o abordare neprotocolară.

  Tema satului este abordată cu sobrietate fără accente lacrimogen patriotarde, mai curînd în maniera unei geografii blînd evocatoare a veşniciei (care, zice-se, s-ar fi născut la sat) decît în aceea a unei sociologii vexate de schimbările tranziţiei capitaliste (cu vechi rădăcini socialiste).

 Aripa serii –
dealurile se-aprind
sătuc cu sătuc

Lamentarea pentru părăsirea satului este lăsată în seama jeluirii obiective a stihiilor.


Nici ţipenie –
pe uliţa-ngustă
colbul uitării

nicio lumină –
pe uliţa pustie
doar vîntul hai-hui


Săteanul apare doar cu statura lui impunătoare, prezenţă arhaică şi taciturnă, întrebîndu-se mut ce rost mai au mîinile sale pe această lume.

Stejar secular –
bătrînu-şi priveşte
tăcut mîinile

Asta cît timp vremea nu-şi iese din ţîţîni şi şubrezenia satului nu este încercată năprasnic de năpaste peste fire. Atunci timpul se opreşte într-o clipă de uluială şi singura salvare este doar reîntoarcerea la miturile de demult.


Omăt cît casa –
pe-un perete crăpat
ceasul îngheţat

sat înzăpezit –
în casa bătrînului
Arca lui Noe


  Oricum, anumite imagini par să semnaleze o ameninţare tăcută care planează deasupra locului şi să figureze un fel de dispariţie apotetică a lumii satului într-un rug universal.


Porumbul cules –
deaspupra cocenilor
secera lunii

seară de toamnă –
odată cu miriştea
arde şi cerul



  Şi poate cel mai trist este faptul că acolo unde morţii se mai întîlneau cu viii, nu mai e nimeni viu la întîlnire care să oficieze ritualul sau să-i plîngă pe cei duşi.


Crucea uitată –
doar salcia bătrînă
plînge lîngă ea

Ziua Morţilor –
doar iedera aprinsă
la crucea veche


  Viaţa la oraş, în schimb, pare mai degrevată de gravitatea şi profunzimea trăirilor, ia lucrurile mai uşor şi are mai mult umor, e mai predispusă la reverii domestice sau la comparaţii calofile.


Primii fulgi de nea –
prin oraş un iz discret
de naftalină

noapte senină –
luna stă atîrnată
de-o macara

seara de iarnă –
parfumul iasomiei
în cana cu ceai

luna de argint –
doar ecoul liniştii
tulbură noaptea

rupere de nori –
oraşul a căpătat
iz veneţian

apus sîngeriu –
soarele sfîrtecat de
eoliene


Atunci însă cînd lucrurile sînt privite cu seriozitate, primejdia iminentă implică recursul şi reîntoarcerea la recuzita mai sobră a peisajului rural.


Capătul lumii –
în calea unei furnici
pămîntul crăpat

vară toridă –
peste cîmpul însetat
apa morţilor


Numai în acea dispoziţie contemplativă în care te identifici cu făpturile mărunte ale lumii poţi simţi mai bine integrarea ta cosmică şi poţi împărtăşi îngrijorări pentru ceea ce te înglobează laolaltă cu toate lucrurile şi fiinţele lumii. Şi, uneori, te poţi bucura de strălucirea soarelui redistribuită în porţii minuscule pentru o sete mai presus de cea a trupului.  

Picuri de rouă –
soarele împrăştiat
în mii de bucăţi

_________
*Picuri de rouă, Genovel-Florentin Frăţilă, Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2012



Prefaţa volumului

          E inutil şi pueril să crezi că în numai două pagini ai putea afla ce este haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele. Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul.

          De aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:

porumbul cules –
deasupra cocenilor
secera lunii

Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.

          La fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi mărturisească zgomotos simţirea. 

          Ce spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia sa.

          Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia pe care o scriu.

          Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.

          Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat), cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia tîlcului lucrurilor.

          Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte, deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.

          A doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.

          Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De împăcare liniştită.

          Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a cititorului.

*

          Genovel-Florentin Frăţilă este unul dintre autorii de haiku din noua generaţie a celor care au aflat de haiku pe internet, prin intermediul concursurilor desfăşurate pe Romanian Haiku şi ROMANIAN KUKAI. Cele două concursuri şi proiectele adiacente lor s-au dovedit a fi o adevărată şcoală de haiku adaptată noilor oportunităţi pe care ni le oferă tuturor internetul. Poate că, locuind în Râmnicul Sărat, n-a avut încă ocazia să se întîlnească faţă-n faţă cu niciunul dintre cei care, ca şi el, scriu haiku stimulaţi de efervescenţa iscată pe web. Dar, cu siguranţă, este în permanet contact virtual cu o întreagă comunitate de iubitori ai haiku-ului care frecventează site-urile specializate.

          Scrie haiku doar de trei ani, dintre care unul a făcut pauză. A fost inclus în volumul colectiv al grupului RH cu titlul Dimineţile cocorilor din 2008-2009. Dar adevărata consacrare s-a produs în anul care a trecut, cînd a obţinut primele locuri I la concursul RK.

          Este însă primul dintre cei din noua generaţie care se încumetă să publice un volum de haiku. Nu am văzut întregul volum, dar sînt convins că există în el şi alte poeme de valoarea celui de mai jos:

sat înzăpezit –
în casa bătrînului
Arca lui Noe

          Cum îi stă bine unui haiku, poemul face doar o aluzie vagă la urgia care a lovit satele îngropate în zăpadă. Nu vituperează, dar empatizează cu cei atinşi de prăpăd. Tragedia claustrării în casa acoperită de nămeţi şi ameninţarea posibilei inundaţii este rezumată în imitaţia închipuită a gestului legendar. Poate că singura speranţă a bătrînului este aceea de a sta cu ochii pironiţi pe o machetă a arcei biblice.