clic pe logo

 siglaROKU

luni, 2 septembrie 2013

Daniela Lăcrămioara Capotă - Acuarele


         Pentru scurta perioadă de cînd scrie haiku, Daniela Lăcrămioara Capotă dovedește o deosebită aplicație. E adevărat că, așa cum mi-a mărturisit, aplecarea ei spre acest poem aparte a fost serios susținută de studiul asiduu al informațiilor găsite acum într-un volum mai mare pe internet. Dar la fel de mult cred că a ajutat-o și prezența în grupul Romanian Haiku printre autori mai vechi și mai versați.

         În culegerea de față este remarcabil faptul că a respectat sau, mai bine zis, a interiorizat exigența discreției autorului care nu trebuie să fie prezent în poem nici exhibîndu-și emoția, nici rătăcindu-se printre lucrurile sau ființele evocate. Un singur poem menționează existența autorului: cireş înflorit – / departe sunt de lumea / dezlănţuită. Dar el amintește de o licență asemănătoare din poemul lui Șerban Codrin, cel mai cunoscut dintre autorii români de haiku: merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală. La urma urmei, ideea este aceeași, desprinderea de lumea agitată sau nesățioasă, pe care ți-o facilitează reveria în fața înfloririi impetuoase a pomilor și alegerea altui registru al al nutriției.

         Iată un poem demn de pana unui autor consacrat:

colbul uliţei –
în ciutura fântânii
nici urmă de nor

Nu-ţi trebuie prea multă perspicacitate ca să simţi, în ciuda expresiei eliptice, sugestiile poemului. Aluzia colbului din uliţă este convergentă cu lipsa norului din ciutură. Şi nu-i vorba doar de cerul senin, fără pic de nor, ci de puţul secat din care ciutura nu mai poate scoate oglinda apei pentru a cerceta sau certa cerul prea arzător.

         O înscenare la fel de sobră și în poemul care urmează. Două imagini, fiecare cu elocvența ei: frivolitatea ciulinilor (duși de vînt) și clătinarea greoaie (și oarecum tristă) a ciuturii. Și un joc de cuvinte – în cumpănă – care, vizual, ține de cadrul firesc și natural al toamnei evocate de ciulini și vînt, dar simbolic pare să mărturisească atitudinea unui observator nemenționat în text. Lucrurile se mișcă, dar cineva, șovăind, încearcă să găsească un echilibru.

ciulini în joacă –
în cumpănă ciutura
bătută de vânt

         Autoarea știe însă să mînuiască nu doar imaginile în simplitatea lor desăvîrșită și grăitoare totodată ci și jocurile de cuvinte. Strada Domnească pare să fie, în următorul poem, calea care se cuvine înaintării maiestuoase a miresemelor de tei cărora nimic nu le poate interzice, prin semne așezate abuziv în calea lor, răspîndirea. Căci, în colindul său, parfumul suveran al teilor se lasă sedus doar de capriciile adierilor.

strada Domnească -
doar parfumul de tei pe
sensul interzis

         Mai jos, un alt poem exprimînd mai delicat, tot printr-un joc de cuvinte, o părere de rău pentru casa ruinată. Cu ironie, cititorul este îndemnat să vadă-n gura leului sau o încercare de a păzi casa speriind trecătorii, sau doar o tentativă de a le atrage privirile către o dramă a neputinței.

casă-n ruină -
ivită prin gardul rupt
gura-leului

Abur și ceață în opoziție. Primul cu efect benefic, exorcizînd tulburarea neguroasă de afară. Gîndurile risipite (necalificate printr-un adjectiv) se vede că sînt cele rele, care te muncesc. Reveria în fața aburului cafelei pare un ritual intimist binefăcător și, evident, revigorant. Nimic pretențios, o scenă domestică aburoasă cu aura ei simbolică.

abur  de cafea
risipind gândurile -
afară  ceaţă

         Am să închei cu un poem extrem de delicat care profită de două imagini reale pentru a le distorsiona doar atît cît e necesar pentru a isca o atmosferă de o infinită nostalgie. Radioul cu lămpi, un aparat banal, vetust și inutil în zilele noastre, evocă o întreagă epocă, iar Lili-Marlen introduce toată anxietatea războiului și tristețea soldaților din tranșee. Cine nu s-ar simți ca un fluture atras de scînteierea discretă a lămpilor? Sau de ochiul său magic?

radio cu lămpi -
un fluture ascultă
Lili-Marlen

         Am convingerea că autoarea a făcut o pasiune pentru acest poem și că talentul ei o va face să rămînă mereu în preajma lui.

Corneliu Traian Atanasiu

Cezar Florin Ciobîcă - Caruselul anotimpurilor





         Volumul de față este cel care a cîștigat a doua ediție a concursului de debut al Grupului Ro Ku pe anul 2011. Ca și cîștigătoarea concursului din 2009, Livia Ciupav, Cezar Florin Ciobîcă și-a făcut debutul prin participarea la concursul ROMANIAN KUKAI, devenind ulterior unul din membrii și organizatorii concursului desfășurat peRomanian Haiku. În scurt timp, a cîștigat nenumărate premii nu doar în concursurile din România ci și în cele din afara țării. 

         Absolvent de filologie și profesor de germană, Cezar promovează haiku-ul și prin susținerea unui cenaclu școlar din rîndurile căruia s-au ridicat două eleve de certă valoare, antrenate, alături de el, în competiții internaționale.

         Fără să le epuizez, voi enumera cîteva dintre calitățile pe care autorul le dovedește în poemele acestui volum, virtuți care ne-au făcut, pe mine, pe Șerban Codrin și pe Dan Doman, să-l declarăm cîștigătorul acestei ediții a concursului.

Înclinarea sa pentru haiku este probată de calitatea observației: sensului promovat de o anume imagine, el îi găsește cu ușurință, chiar la sursă, dublete, replici, ison. O casă-n ruină este acompaniată perfect de o altă imagine aflată la fața locului: pe frânghia de rufe / numai volbura; în vechea livadă este remarcat imediat și ironic faptul că doar ciocănitorile mai curăță pomii; de Ziua Eroilor - / pe vechiul câmp de luptă / doar maci sângerii mai permit închipuirii să dea frîu liber emoției pios amintitoare.

Pe de altă parte, autorul simte că ceea ce se întîmplă-n natură interferează paradoxal, parcă dorind să-i fure sensurile, cu  lumea omului. În Noaptea-Nvierii - / un cariu ia lumină din  / nimbul lui Iisus sau, luînd pilda sfîntă, tot în Noaptea-Nvierii - / din insectar se-nalță / o gărgăriță. Aparent doar imitații, întîmplările sînt pline de o mare taină.
Poeme care par să curgă de la sine trădează totuși o abilă și complexă punere în scenă prin valorificarea jocului de cuvinte:  vânt printre sălcii - / mâțișorii zgreapțănă / Calea Lactee – vîntul clatină crengile salciei care atinge cu amenții oglindirea în apă a Căii Robilor. O elipsă elegantă  dar ușor de suplinit folosește aceeași oglindire doar subînțeleasă: câmpul cu orez– / stelele umplu spațiul  /  dintre răsaduri. Ființa hibridă a mîțișorilor, coabitarea stelelor cu răsadurile sînt și ele fapte pline de tîlc.

Jocurile de cuvinte sînt exploatate cu sucees și în alte poeme, unde se simte că sînt prezente simultan și sensul propriu, și cel figurat al cuvintelor:  De Înălțare / dintr-un telefon mobil / Oda bucuriei; Zi caniculară- / numai fata morgana / bate câmpii. Coincidențe mirabile fac ca lumea să pară pătrunsă de semnificații nebănuite care o înviorează și-i dau o altă consistență.

O altă resursă, cu multiple valențe aluzive, pe care autorul știe să o abordeze cu talent este candoarea copilului:  Inundație – / băiatul meu îmi cere / să-i fac o arcă. Fapta lui Noe ne apare astfel de-o ingenuitate la fel de paradoxală ca dorința fiului. Sau, îndeplinind în joacă dorințele fiului, tatăl simte și o anume penitență liber consimțită:  Ajun de Florii- / mă costumez în măgar / pentru  fiul meu.

În multe poeme, situația-n sine spune mucalit totul: Pe malul mării – / un cerșetor / își înalță / castel de nisip; Teatru-n ruină - / seara ies la rampă / numai greierii; Haltă-n câmpie - / cântecul greierilor / la clasa întâi. Doar cîteun cuvînt buclucaș smintește abia simițit, dar aducîndu-i nuanța unui parfum aparte, sensul.

Și la fel de firești se dovedesc și minunile de zi cu zi: Tunete-n amurg - / pe tarabă un harbuz / se crapă-n două; După aversă - / găurile din asfalt / pline cu stele; Ploaie de vară - / luna va răsări din nou / în puțul secat– există o intimă comunicare între toate registrele firii, totul e să știi să o vezi, să te bucuri de ea și să o împărtășești altora. La fel cum face, cu bucurie și uimire, și fătul deja din pîntecul mamei: Tunete în zori - / bebelușul nenăscut / dă din picioare.

         Haiku-ul n-ar fi totuși haiku dacă nu ar fi mai mereu la granița ironiei și ea este acolo unde natura se întîlnește, cel mai adesea mailițios, cu omul: Breaking news- / toți țânțarii se-adună / pe monitor; Plajă de nudiști - / o femeie își scoate / chiar și peruca.

         În spiritul zen este ca omul să simtă și să exprime considerația și prețuirea față de ceea ce este pentru el sacru: Bătrânul arcaș / pune deoparte săgeata - / curcubeul. La fel de bine însă el poate rămîne mut în fața irosirii faptelor și edificiilor umane : Vechiul bastion - / doar sângele-voinicului / pe metereze.

         Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte care-l cîștigă și-l cucerește pe cititor. 
 
Corneliu Traian Atanasiu