clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 20 martie 2013

Îndeletnicirea torsului





În ciuda faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puţin peste o sută de poeme, Maria adună în spaţiul său extrem de multă poezie. Şi asta nu doar pentru faptul că selecţia a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind abia al doilea de haiku, după cel din 2005 şi după capitolul de haiku din volumul publicat în 2007, ci şi pentru că maniera în care compune haiku-ul este una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva canoane clasice precum austeritatea textului şi a imaginilor, discreţia maximă în privinţa comunicării emoţiei, recuzita rezumată la lucruri, fiinţe scene din realitatea naturală imediată. Fiinţa umană apare rar şi abia schiţată prin prezenţa unor personaje mai degrabă generice şi stilizate precum mama sau bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers domestic, uşor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos şi peste el.

Munţii sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului, nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munţi – / în vale înfloreşte / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum, în preajma ei. Semnele schimbării lor, deşi tainice, le înţelegi fără cuvinte, din şuierul vîntului sau din pecetluirea urdinişului: Vîntul şuieră - / prin urdiniş nu trece / nicio albină.

Chiar dacă peste iarnă universul se contractă şi mai mult, ajungînd la dimensiunea unei singure odăi: Noapte geroasă – / ţârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă şi deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea şi truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic.

Regimul emoţiei respectă şi el această surdinizare şi reticenţă: Salcâm înflorit / sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbeşti despre bucuria şi tristeţea îngemănate atît de bine în această scenă sobră şi mai mult decît elocventă? Absenţa albinelor mărturiseşte mai pregnant irosirea florilor de salcîm.

La fel de stilizată şi de rezervată este şi scena următoare: Soarele apune - / pisica şi bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii apusului. Este unul din puţinele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte, dar îl face cu maximă discreţie şi cu deplină aplicaţie.

Dacă n-ar exista haiku-ul care să ne înfăţişeze totul aievea, am putea crede că seninul este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura şi totuşi... fericirea este cumpănită de contragreutatea mereu prezentă a  tristeţii: Niciun nor pe cer - / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.

Despre anotimpuri şi trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele. Plouă monoton - / în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referinţă la trecerea vremii, decît această schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului plecat? Credeţi că păsările nu au şi ele ritualuri  de înnoire a vremii precum acesta: Echinocţiu - / vrăbiile ţopăie / în cuibul berzei?

         Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care evoluează mai consistent şi mai concludent micile fiinţe: Un fluture dă / tîrcoale cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie şi echivocă: Nuc înmugurit - / un piţigoi îngînă / alt piţigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moşneagul.

         Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă şi omul îşi lasă baltă toate interesele şi încearcă să ia seama la pilda lor de a fi, evident mai autentică: Mijloc de mai - / pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut şi-şi abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală / doar un creion fără vârf - / ninge ca-n poveşti.

         Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conţine în sine un preaplin de emoţie pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:

Cer fără nori - / un zmeu se zbate-n vânt / deasupra plajei

Noapte senină - / pisica se piteşte / în cojocul vechi

Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale

Şoim în picaj - / printre munţi se înalţă / fâşii de ceaţă


         Deşi ştiu că îi rămîne destul de puţin timp pentru preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire a torsului. La geam, acolo unde răzbate şi o geană de lumină.


Zori înneguraţi –
bunica toarce la geam
vechile gânduri


__________________
*Maria Tirenescu – Amprente, Editura Pim, Iaşi, 2013




marți, 19 martie 2013

Maria Tirenescu - Amprente



La editura PIM, Iaşi a apărut cartea de poeme haiku  « Amprente » a Mariei Tirenescu. Lectura volumului ne oferă o incursiune în universul poetic al autoarei, văzut prin prisma anotimpurilor unei vieţi dedicate observaţiei lumii înconjurătoare. Titlul este foarte sugestiv, punând accentul pe trecerea inexorabilă a timpului care-şi lasă amprenta asupra naturii şi a oamenilor. Autoarea face o selecţie riguroasă a celor mai bune poeme scrise de-a lungul anilor, majoritatea premiate la diferite concursuri naţionale şi internaţionale.

Volumul cuprinde şapte capitole  urmărind trecerea celor patru anotimpuri, dar dedicând la final un capitol  bunicilor.Iată în ordine cele 7 capitole ale volumului:


  • Semne de primăvară 
  • Vacanţa mare 
  • Ploaie de vară 
  • La malul mării  (se pare că vara este anotimpul  preferat al poetei, deoarece îi oferă trei capitole)
  • Culorile toamnei 
  • Miezul iernii 
  • Bunicii.


Chiar de la primele poeme  se observă tehnica desăvârşită, eleganţa şi graţia unei artiste care şi-a însuşit perfect lecţia marilor maeştri:

Susurul apei –
viorele brumate
lângă izvor

Poeta dă dovadă de un pătrunzător spirit de observaţie a celor mai mici amănunte din natura care se trezeşte la viaţă, chiar acolo unde  moartea a luat un suflet.

Pâlc de toporaşi –
nici un nume pe crucea
plină  de muşchi

Singurătatea, tristeţea, (acel wabi-sabi cum este definit de  estetica japoneză) este mereu prezentă în poemele Mariei Tirenescu.

Pe crucea de lemn
cad petale de cireş –
singură mama

Un proverb românesc spune : « Cu o floare nu se face primăvară », dar poemele următoare  par să contrazică  regula prin imagini deosebit de sugestive:

Noapte înstelată –
într-un cireş bătrân
prima floare

Teiul bătrân –
pe singura creangă vie
numai o floare

Primăvara aduce cu ea renaşterea, dragostea, chiar când aceasta e văzută cu o ironie binevoitoare:

Din primul balcon
sare sticla cu apă  -
nuntă  de pisici

Poemul care încheie anotimpul primăverii este de o frumuseţe tulburătoare, creată de ambiguitatea sensului.

Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Oare luceafărul îşi ia strălucirea de la polenul de « pe o petală de crin » ori polenul crinului străluceşte sub razele luceafărului, sau poate astrul serii se odihneşte  « pe o petală de crin »?  Dar crinul nu seamănă chiar el cu un luceafăr?

Iată cum sensul poemului se schimbă complet dacă mutăm pauza (kireji), după primul vers :

Urme de polen  -
pe o petală de crin
luceafărul

De la mirosul îmbătător al florilor de tei, poemele Mariei ne duc spre vacanţa mare, cu ploile repezi de vară, cu serile de neuitat, pline de farmec, petrecute la malul mării.

Totul e scris sub semnul vremelniciei (ryuko), dar şi al eternităţii şi frumuseţii naturii (fueki, mei) :

Cătun părăsit –
încă mai cad cireşe
pe banca de lemn

Vacanţa mare –
alergând după fluturi
cu plasa goală

Aversă –
copiii îşi fac umbrele
din foi de brustur

Apus de soare  -
ridând faţa lacului
o libelulă

Deasupra mării
puzderie de stele –
bătrânul singur

Toamna, cu nenumăratele ei culori şi nuanţe, adânceşte sentimentul de wabi-sabi, acea dulce tristeţe a lucrurilor pieritoare, a amurgului vieţii.

Amurg de toamnă –
luna plină se iveşte
printre crengi de arţar

Vecernie –
înconjurat de corbi
schitul din vale

Iarna, anotimpul  rece al meditaţiei, al purităţii dar şi al austerităţii, al morţii vremelnice a naturii e simţită cu o mare acuitate de sensibilitatea poetei.

Fie că e vorba de sterilitatea inspiraţiei sau de jocurile ştrengarilor, iarna este  o perioadă de răgaz, o lungă aşteptare a renaşterii şi reintegrării în circuitul naturii.

Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti

Noapte cu lună –
felinarul din poartă
spart de un bulgăre

Bunică la rândul ei, Maria nu uită să le dedice câteva poeme de o mare delicateţe celor care i-au mângâiat copilăria cu poveşti nemuritoare. Singurătatea, tristeţea  aureolează chipul bunicilor cu o lumină pe care doar nostalgia copilăriei pierdute poate s-o evoce.

Zori în livadă –
printre cireşii-nfloriţi
bunicul singur

Poza bunicii –
cireşul de lângă poartă
alb de chiciură

Volumul  de haiku  « Amprente » reprezintă rodul unei munci de o viaţă. E un îndemn la meditaţie asupra  caracterului efemer al vieţii dar şi al eternităţii universului care se oglindeşte în sufletul uman.
Autoarea mărturiseşte : « Mi-au trebuit 10 ani să învăţ să scriu simplu. »
Toate astea ne amintesc cuvintele sculptorului Brâncuşi, vorbind despre simplitatea operei sale:

« Simplitatea nu este un ţel in artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. »