clic pe logo

 siglaROKU

sâmbătă, 17 decembrie 2011

în timp ce nori veghează şi grâne se coc

Corneliu Traian Atanasiu

Cu titlul Haiku, editura Limes din Cluj, al cărei director este Mircea Petean, şi el autor de haiku, publică o plachetă de numai 60 de pagini cu poeme ale lui Herman Van Rompuy. Poemele sînt traduse din limba neerlandeză, limba locuitorilor din Flandra, regiunea nordică a Belgiei, de Constantin Abăluţă şi Jan H. Mysjkin.

Autorul este mai cunoscut pentru activitatea sa politică, fiind ministru, vice-prim ministru şi prim ministru al Belgiei între 1993 şi 2008. Din 2009 a fost ales preşedinte al Consiliului European al şefilor de state şi de guverne. A făcut studii de filosofie şi de ştiinţe economice la universitatea din Leuven şi a publicat mai multe volume de consideraţii politice sau de meditaţii personale.

În cuvîntul înainte al volumului, Herman Van Rompuy mărturiseşte că atracţia sa pentru haiku se datorează atenţiei speciale pe care acest gen de poem o acordă prospeţimii naturii ca repetiţie şi schimbare în opoziţie cu agitaţia oarecum haotică a lumii contemporane a omului, oferindu-i acestuia un sprijin spiritual. Scurtimea lui este ideală pentru omul extrem de ocupat din zilele noastre.

Volumul grupează poemele pe patru cicluri: Anotimpuri, Momente, Aici şi altunde, Pe drum, marcînd astfel temele cele mai uzuale ale haiku-ului. Fiecare poem este prezent în limba originară şi în traducere în limba română.

Poemele focalizează pe un detaliu sau un gest care – hop! – te teleportează unde nu crezi:


Ţopăind de zor,

pasăre prin iarbă, hop

în miezul verii.


Vară de vis:

sub prisoselnic soare

să tot prânzeşti.


Din nenumărate astfel de amănunte, prin aportul lor cumulat, pe nesimţite, vremea trece de la anotimp la anotimp, determinîndu-l pe cititor să fie una cu ele.


Gerul împietrind

şleaurile potecii.

Mîine iar dezgheţ.


Se apropie un ciclist.

Hulubi ţâşnesc din lan.

Freamăt de aripi.


Momentele schimbării risipitoare prin generoasa lor repetiţie sau întîmplările neaşteptate în spontaneitatea lor vie dau scurgerii, altfel neiertătoare a timpului, un farmec aparte şi o constantă seducţie.


Valuri se sparg

alb spumegând la ţărm.

Calm lucrez mai departe.


Gotic recules

castelul se zgâieşte

la larma noastră.


Ritmurile naturii şi lucrurilor sînt mai mereu altele decît cele ale firii noastre mult prea labile, dar ele ne dau o pildă, ne acompaniază, ne domolesc sau ne stimulează, ne mustră sau ne dau de ruşine.


Prieten în comă

în timp ce nori veghează

şi grâne se coc.


Tu m-ai învăţat

esenţa lucrurilor:

trăieşti, adică dai.


Dar lucrul cel mai important rămîne acesta: prin contemplarea lumii resimţi echilibrul său intrinsec care compensează tot răul. Esenţa a toate este generozitatea dedicării.

Căci, spune autorul în încheierea cuvîntului său înainte, haiku-ul este o formă poetică, dar şi un mod de a trăi care ne ameliorează fiinţa umană.




marți, 13 decembrie 2011

„Spasm of Light”, antologia saitului Wonder Haiku Worlds


A apărut „Spasm of Light”, prima antologie a poemelor publicate pe saitul Wonder Haiku Worlds. Selecţia poemelor a fost făcută de Narayanan Ranghunathan şi Shyam Santhanam, iniţiatorii saitului.

În cele 248 pagini sunt cuprinşi aproximativ 50 de autori care au contribuit la Wonder Haiku Worlds între anii 2005 şi 2007. Cartea are 6 părţi: Haiku, Haibun, Tanka, Senryu, General Short Verse şi Cinquain.

Cartea se găseşte pe internet, preţul ei este de 18 dolari SUA sau 300 de rupii, pentru locuitorii Indiei.

Autorii români de haiku prezenţi în antologie sunt: Corneliu Traian Atanasiu, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Dana-Maria Onica, Maria Tirenescu şi Eduard Ţară.

Cu haibun sunt prezenţi: Corneliu Traian Atanasiu, Magdalena Dale şi Maria Tirenescu.

Cu tanka, sunt publicaţi: Jules Cohn Botea, Şerban Cordin, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Maria Tirenescu şi Eduard Ţară.

Cu senryu sunt prezenţi: Corneliu Traian Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan, Dana-Maria Onică şi Maria Tirenescu.


http://wonderhaikuworlds.com/spasms_of_light1

joi, 20 octombrie 2011

Singurătatea – starea de graţie a contemplării*


Eugen Dorcescu
Scurtele şi intensele străfulgerări poetice din Străjer peste suflete, poezie grafică - recenta carte a doamnei Cezarina Adamescu – scriitoare cu bogate şi atât de variate înzestrări – aceste „aproape haiku, aproape senryu, aproape tanka” (după cum ne spune autoarea) se nasc la fericita întâlnire dintre două mari – adesea uriaşe – forţe ale eului: una aşa-zicând statică – singurătatea; cealaltă, dinamică (în planul greu accesibil al fundamentelor) – contemplarea. Şi una şi cealaltă din aceste energii au lucrat cu mare folos în istoria universală a poeziei (a creaţiei spirituale, în general: Eminescu, Lamartine, Jean Jacques Rousseau, mulţi, mulţi alţii le-au elogiat, cum prea bine se ştie). Cât despre Sfinţii Părinţi ai Pustiei, abia de mai trebuie pomenită pledoaria lor pentru retragerea din lume a celui doritor să-şi întărească împreuna-vieţuire cu fraţii întru credinţă şi apropierea de Dumnezeu (“Vrei, aşadar, frate, să iei asupra ta viaţa singuratică şi să zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştii ? Lasă grijile lumii, cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc, fără patimă şi fără de orice poftă, ca, făcându-te străin de tovărăşia acestora, să te poţi linişti într-adevăr” – Evagrie Ponticul).
Ca urmare, nu ne miră că o scriitoare a cărei opera este, în întregul ei, de factură spirituală îşi întemeiază demersul pe solitudine şi pe o privire iubitor-detaşată a ambianţei, consemnând şi comunicând o atare experienţă în structuri stilistice hiperconcentrate - dat fiind că singurătatea nu este, prin firea ei, câtuşi de puţin discursivă. Spre pildă:
Toamnă -
mă asurzeşte
uruitul
singurătăţii
Ori:
Singuratică
pe-o creangă spre vârf

ultima gutuie
Şi, mai cu seamă, rezumativ, emblematic:
Darul cel mai frumosprimit vreodată –
singurătatea
La un asemenea nivel, şi într-o asemenea interferenţă de impulsuri lăuntrice, contemplare nu mai înseamnă o investigare vizuală simplă, eventual durativă şi îngândurată, a suprafeţelor. Ci, hrănită de răbdarea nesfârşită a singurătăţii, desprinsă de contingenţe printr-un îndelung exerciţiu meditativ şi introspectiv, ea străbate învelişul lucrurilor (fără a-l ignora, însă), progresând, pas cu pas, înspre esenţă. Şi fiecare pas, fiecare etapă, fiecare secvenţă sau subsecvenţă, adunate şi clasate, oarecum tematic, în mai multe secţiuni (Prin capitalele lumii, Simfonie senzorială, Secvenţe de la Festivalul George Enescu, Felurimi, Scrinul cu amintiri, Contraste. Spulber de vis, Plânsul bucuriei perfecte, Vârste şi anotimpuri, Sevenţă la Balcic, Anotimpuri spirituale etc.) sunt fixate în crochiuri rapide - repere lirice, urme, semne, într-o înaintare fără sfârşit. Transcriem, deocamdată, primul pas:
Un glob de luminăa aprins un copacfără flăcări
Soarele, ochi astral-metafizic, îndreptat, din înalt, asupra ochiului pământesc. În drumul lui, ard, fără flăcări reale, copacii. Exprimarea e atât de autentică, încât, spre a convinge, nu are nevoie de nici o retorică.
*
Cum se vede, aşadar, lumea, de acolo, de pe platforma de-azur a singurătăţii? Cum apar cele ce sunt, lucrurile concrete, dar şi cele abstracte? Cum se înfăţişează cele sensibile, dar şi cele inteligibile? Încercarea de a răspunde – după puteri – la aceste interogaţii ne conduce spre trei niveluri de sens şi, implicit, spre trei direcţii de lectură.
Mai întâi, cât priveşte lumea sensibilă, ochiul, eliberat de asperităţile contingenţei, mult prea iluzorii şi prea superflue, căci mult prea redundante, reţine doar frumuseţea intrinsecă, durabilă, imuabilă a făpturii. Urâţenia e un accident, lucrurile, oricare ar fi ele, sunt, în sine, frumoase, aşa cum au ieşit din mâna Creatorului, fiindcă : « C’est l’homme qui a introduit le désordre dans l’univers » (La Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, Paris, 1973, p. 1170, nota). Spre a proba aceasta constatare, textul, deşi elocvent îndeajuns prin sine, îşi aduce în sprijin, în unele cazuri, imaginea. Ca o ilustrare deplin vizuală a ceea ce sugerează cuvântul. De exemplu, în cel de al doilea pas pe această cale ce duce, printre cele ce sunt, către Cel care este :
Cum să aduni în mănunchirazele scurseca printre degete ?
Sau prezenţa umană, dizolvată-n lumini şi penumbre :
O siluetă albăcoboară tiptil
printre arbori buimaci
Urmează, la un al doilea nivel, “chipul” lucrurilor, ideea lor, suportul lor inteligibil. Ceea ce se contemplă acum, în instantaneitatea intuiţiei, este sigiliul raţiunii divine din făpturi – bănuit, abia întrezărit, surprins cu bucurie şi înfiorare:
Cerul atât de senin -
de nesuportat.
Şi noi –
numai umbre.
Sau:
Cu vârfuri spre cer -
câte case
tot atâtea troiţe
În fine, ca o iluminare:
După mine – numai cuvintele.Aş vrea să fiu
ceea ce sunt.
La al treilea palier, eul singur şi contemplativ, desfăcut de cunoaşterea sensibilă şi de cea intelectivă, îmbogăţit prin traversarea lor, se descoperă în pragul revelaţiei, pregătit, parcă, a lua contact, atât cât e îngăduit omului de pământ, cu misterul însuşi. Iată cum e notat acest moment de elevaţie spirituală:
Toamna
orice sunet de frunză
devine muzică divină
La fel:
Soare, Foc şi Timp
aură, majestate –
putere sacră.
Drept încheiere (provizorie, desigur):
Să ştii să asculţi
în fiece om
vuietul Duhului Sfânt
Ori:
Din lemnul zeilor
Crucea lui Cristos
purtată pe Golgota!
Şi apoi, aşezarea în acest orizont, în aceste noi coordonate, a existenţei umane:
Paşii creştinuluinemăsuraţi -în drum spre biserică
Textul are o impresionantă unitate semantică, eflorescenţele lui tectonice, prozodice, imagistice (adesea memorabile) conlucrând fără cusur la sfericitatea întregului. Concluzia, transcrisă, discret, spre sfârşit (nu chiar la sfârşit), se adresează, interogativ, chiar titlului:
Cine e, Doamne,
altul decât Tine
Străjer peste suflete?
Şi răspunsul vine de la eul înduhovnicit, care, ajuns, după lunga sa nevoinţă, pe cea de a treia treaptă, şi-a câştigat dreptul să rostească:
Urma degetului Tău
pe piatra de temelie
a sinelui
* Prezentarea volumului Străjer peste suflete – poezie grafică - de Cezarina Adamescu, aflat sub tipar.

vineri, 9 septembrie 2011

POEME ÎN FILIGRAN, SEMINŢE DE ROUĂ ÎN OGORUL SEMĂNĂTORULUI

Cezarina Adamescu

Adevărată maestră a genului scurt de sorginte niponă, cu o impresionantă activitate în acest sens, Maria Tirenescu ne aduce în dar un foarte frumos volum de crochiuri, aşa cum le-a intitulat, de fapt, flash-uri picturale cu multe sugestii de interpretare, fără artificii şi preţiozităţi de limbaj, surprinzând în chip magistral natura în toată splendoarea ei, în contrapunere ori armonie perfectă, cu omul care o stăpâneşte.

Mărturisesc că pentru mine, acest grupaj de miniaturi reprezintă o adevărată revelaţie. Stenică şi cât se poate de confortabilă, invitând la meditaţie, la contemplaţie asupra imediatităţii din jur, micro-poemele respectă canoanele speciei tradiţionale, îngăduindu-şi totodată să aibă, o notă pregnantă de autentic. Cu alte cuvinte, Maria Tirenescu îşi îngăduie să aducă publicului cititor, specificul românesc într-o formă clasică de reprezentare a poeziei care se practică în Japonia ca mod de viaţă.

Aici e vorba, fără doar şi poate, de ochi exersat în delimitarea frumosului, şi de inspiraţia – de neînlocuit cu nimic – în acest gen de poezie tradiţională japoneză. Cât de gustat este un volum de haiku s-a dovedit cu prisosinţă, de-a lungul anilor, în nenumărate forme de manifestare: concursuri internaţionale şi naţionale, cluburi şi şcoli de haiku, antologii, culegeri, volume de autor – ceea ce dovedeşte interesul – din ce în ce mai crescut – pentru astfel de reprezentări, în formă scurtissimă, mai mult sau mai puţin liberă, în trei sau în cinci versuri, pline de miez, substanţă şi inefabil, aşa cum sunt haikuul şi tanka, dar şi celelalte forme care s-au adaptat gustului de lectură.

Personal, cred că e cea mai plăcută şi mai interesantă formă de materializare a instantaneului de gând, îmbrăcat în formă literară.

În plus, e uşor de lecturat şi se ţine minte.

Volumul cu pricina începe cu un grupaj liric intitulat „Semne de primăvară” – adevărate bijuterii spirituale, mărgăritare sufleteşti de atârnat direct pe inimă. Sunt atât de delicate şi parfumate încât îţi e teamă că, dacă le atingi, se pot spulbera. Cu toate acestea, nu poţi să nu remarci, frumuseţea şi prospeţimea imaginii pe care autoarea le-a adunat într-un bucheţel în care, numărul firişoarelor atinse de rouă nu contează, ci esenţa parfumului pe care-l degajă. Marea industrie de parfumuri ar trebui să ia aminte la aceste ingrediente care aduc boarea înmiresmată şi sporesc misterul.

Iată unul din exemple:

Susurul apei –

viorele brumate

lângă izvor

Ori:

Răsărit de soare –

păpădii înflorind

printre ruine

Din motive lesne de înţeles, n-am să intru în amănunt în analizarea tehnică a acestor mărgăritare. Îmi e de ajuns să le privesc şi să-mi închipui, cu ochii închişi că sunt acolo. De altfel, acesta e şi rostul acestor imagini-blitz, să te poarte cu gândul şi inima, într-o lume în care nu există conflicte, polemici, invidii, interese de clan, ierarhii. Fiecare autor este „primul dintre egali”, soarele răsărind la fel pentru toţi. Poate de aceea prefer acest gen democratic de manifestare lirică, pentru că n-am întâlnit la autori, sentimente potrivnice. Impresia mea este de pozitivitate, bunăvoinţă şi admiraţie reciprocă.

Deşi uneori reflectă adevăruri crude ale zilei, modalitatea de a le expune este de aşa manieră încât, chiar şi cea mai mare nenorocire, devine suportabilă. E vorba, oare, de o îmblânzire a spiritului într-o vreme neprielnică poeziei? Cred că da. În oceanul de pornografie, de superficialitate şi de ignoranţă, ba chiar de ignorare a celor mai elementare norme de ortografie, oaza de poezie, de curăţenie şi frumuseţe ale acestor versuri sunt dovada că bunul simţ, morala şi conduita tradiţională moştenită ale românului vor triumfa.

De ce nu mai scrie românul doine, balade, imnuri, ode? Creativitatea populară a secat? Nu. E doar ignorată, înnăbuşită, sugrumată de valurile de kitsch şi vulgaritate care tind să înăbuşe izvoarele. Şi totuşi, izvoarele nu pot fi astupate. Ele vor izbucni, cu şi mai multă forţă în alte locuri, fie şi printre stânci, fie şi printre dune, în pustiu.

Un regal de poezie autentică în volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu. Temele sunt variate şi păstrează regulile adevăratului haijin.

Mister, culoare, inefabil, un acut spirit de observaţie, putere de sugestie, în doar câteva cuvinte, mai precis în 17 silabe, ori chiar mai puţin. Poeme în filigran, adevărate seminţe în ogorul Semănătorului. Cultivatoarea este o doamnă a frumosului, o îmblânzitoare cu suflet curat, deschis, care, cu dulceaţa mierei aurii, sănătoase şi dătătoare de puteri nebănuite.

În plus, versurile au o anumită gingăşie şi eleganţă, pe care, doar o femeie adevărată le pot conferi. Faptul că Maria Tirenescu ştie să asocieze în chip liric, viaţa cu moartea, că, printre ruine ori în mijlocul cimitirului ea plasează, fie cântecul unei privighetori, fie un ciorchine de liliac, fie o floare firavă, fie lătratul unui câine, care înseamnă mişcare, viaţă, înviere, este dovada meditaţiei filozofice asupra acestor teme fundamentale, şi nu doar imagini frumoase. În felul acesta, până şi moartea se îmblânzeşte. Este o conduită creştină de inspiraţie franciscană. Se ştie că Seraficul Francisc a scris un Cântec al tuturor creaturilor, iar la sfârşit, i-a închinat câteva versuri şi „Surioarei Moartea” cu care trebuie să ne obişnuim şi chiar să ne împrietenim, pentru că ea ne deschide poarta spre adevărata viaţă. Cine poate distinge printre noroi, petalele de narcise, petale de cireş pe o cruce, acela este un poet, fără doar şi poate şi merită cu prisosinţă acest calificativ onorabil.

A şti să găseşti mărgăritare în ţărână, perla din stridie, pepita printre mormanele de nisip nu e lucru lesnicios.

Toate fenomenele cosmice: soare, vânt, stele, nori, ploaie, ninsoare, furtună sunt prezente în poezia Mariei Tirenescu, dovada legăturii netăgăduite a omului cu universul. De la această legătură nu ne putem sustrage. Registrul meditativ, reflecţia, sunt stări propice poeziei. Ele se reflectă în versuri neasemuite care ne fac plăcere, ne aduc linişte sufletească, sădesc în noi seminţele bucuriei, ale îngăduinţei, ne face mai buni, cu alte cuvinte, ne îmbunătăţesc, ne edifică.

Şi ce altă menire poate avea poezia? Ea nu va schimba radical faţa lumii, dar ne poate schimba într-un anumit grad, sufletul. A.P.Cehov, în piesa „Trei surori” are o replică magistrală rostită de maiorul Tusenbach: „Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în prejma lor!” Şi într-adevăr, după ce ai citit versurile miniaturale ale Mariei Tirenescu – şi ale altor confraţi de condei – nu poţi săvârşi o nelegiuire.

Cartea doamnei Maria Tirenescu – constituie – poate că nu întâmplător - pentru mine un dar, în zi de sărbătoare – în Ziua Naşterii Maicii Domnului – şi eu îi mulţumesc şi îl iau ca atare. Din ce în ce mai asupriţi de neliniştile şi nesiguranţa zilei – avem nevoie acerbă de astfel de puncte de sprijin în periplul nostru pământesc.

Candoare, supleţe, inefabil, spirit acut de observaţie, gingăşie, meditaţie, disciplină, toate în bucheţele înmiresmate de silabe – denumite „Crochiuri”. Dacă ar fi să ne luăm după definiţia din DEX a crochiului, - desen rapid care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc.; schiță – titlul nu s-ar motiva. Însă în limbaj peiorativ, versurile schiţate în câteva silabe, pot fi asemuite cu nişte crochiuri.

Într-adevăr, tuşate în câteva linii, micro-poemele din volumul de faţă, par nişte crochiuri ale unui pictor renumit care şi-a adunat schiţele pentru a le prelucra şi dezvolta în adevărate capodopere. Dintr-un astfel de crochiu se poate dezvolta – nu numai un poem – ci o adevărată schiţă literară, ori nuvelă, al cărei miez incandescent este un haiku.

Lipsite total de zorzonele, de orice fel de podoabă artificială, crochiurile au o frumuseţe şi o prospeţime aparte. Ele au gustul pământului reavăn de acasă. Flori proaspete de echinocţiu.

Pentru a gusta – însă – cu toţi porii – poemele acestea, îţi trebuie ochi de privit, urechi de auzit, gură de exclamat, o deschidere sufletească totală şi o clipă de graţie în care să te scufunzi în aceste frumuseţi aproape negrăite. Nu toţi cititorii sunt dispuşi la aşa ceva. În goana aproape nebună după instanţele zilei, oamenii nu-şi mai găsesc rostul, n-au destui ochi pentru frumuseţea din jur, miasmele răului îi acaparează, îi sufocă.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Bunicii” -.

Aceleaşi imagini suave de natură-nflorită sunt puse în contrast cu vechimea casei copilăriei, cu bătrâneţea şi neputinţa:

Înfloresc cornii –

grădina bunicii

în paragină


Piersic înflorit -

zeci de albine în zbor

şi moşul singur


O rândunică

peste cireşul înflorit –

bătrânii lăcrimează


Sfârşit de florar –

bunica îşi numără

ultimii bănuţi

Antiteza dintre frumuseţea de negrăit a naturii înconjurătoare, a făpturilor lui Dumnezeu care roiesc în jur şi precaritatea stării omeneşti, ajunsă în amurgul vieţii – invită la meditaţie asupra adevărului existenţei şi sfârşitului omului pe pământ. Cu toate acestea – un aer idilic stăruie şi face ca totul să devină suportabil. Poate aromele degajate de sufletul poetei?

Ultimul vals

dansat cu soţia lui –

ninge peste sat


Bunicul gripat –

din ultima lui ceapă

îşi face un ceai

Există, în pofida contrastelor, un joc spectral, o armonie de culori şi esenţe care constituie adevărata poezie. Poezia ambientală, alături de muzica de acest gen, fac sufletul să tresalte, să vibreze la frumos, cu alte cuvinte, să cânte. Aceasta este impresia, senzaţia pe care ţi-o dau poemele Mariei Tirenescu.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Vacanţa mare” şi este, poate, cea mai fascinantă prin spiritul ludic pe care-l degajă:

În cireş -

câteva feţe murdare

şi burţi pline


Vacanţa mare –

alergând după fluturi

cu plasa goală


Noapte senină –

doi copii îşi dispută

un licurici


Soarele peste câmp –

o coţofană ciugulind

biscuiţi

„Ploaie de vară” se intitulează o altă secvenţă lirică, în aceeaşi tonalitate ludică:

Ploaie de vară -

fetiţa îşi lipeşte

năsucul de geam


Aversă –

copiii făcându-şi umbrele

din frunze de brusture.


După aversă –

în fiecare baltă

câte o lună

Următoarea secvenţă plasează imaginile „La malul mării”. La fel de interesante, instantaneele surprinse de autoare în câteva tuşe, destul de pregnante ca să schiţeze o stare de autentic lirism, o clipă de lumină, o clipă de graţie. Şi omului, nici că-i trebuie mai mult să fie iluminat şi îmbunătăţit.

Pe plajă -

copiii privesc

delfinul mort

Maria Tirenescu nu e preocupată în mod permanent să numere silabele unui haiku. Mai degrabă o interesează emoţia pe care o trezesc imaginile surprinse într-o străfulgerare de privire.

Smocuri de iarbă

pe plaja pustie -

uite un melc

Aici, în peisajul inert, imaginea unui melc animă, trezeşte la viaţă, chiar dacă în chip molatic, cu lentoarea caracteristică acestui gasteropod. Talpa moluştei străbătând iarba de pe plaja pustie, degetul arătător spre melcul cărându-şi povara cochiliei în spate, sunt imagini poetice, destul de sugestive. Dar iată că în aburul îmbietor al cartofului copt în spuză la focul de tabără, se înfiripă poveştile pescăreşti, dezvoltând imaginaţia, nu numai a copiilor, dar şi a celor maturi, sensibili la mişcările şi transformările naturii înconjurătoare.

De fapt, acesta este şi rostul unui haiku: de a descoperi frumuseţea naturii, filtrată prin ochiul privitorului şi transpusă artistic de pana creatorului. Natura – obiect de studiu în sine - în strânsă corelaţie cu sentimentele umane sau într-un aparent contrast cu acestea – este domeniul predilect al autorului de haiku sau de orice altă formă de poezie tradiţională japoneză.

Poveşti pescăreşti

la focul de tabără –

cartofi în spuză

Maria Tirenescu a rezervat un capitol aparte şi culorilor toamnei.

Hambarul plin –

un şoarece apropiindu-se

pe furiş


Prima brumă

se aşterne pe dealuri –

câine vagabond


Frunze peste tot –

în vârful arinului

strigă o cioară

Nici „Miezul iernii” nu a fost neglinat de autoare. Dar aici, splendorile iernii sunt prefăcute în poveşti:

Pe foaia goală

doar un creion fără vârf –

ninge ca în poveşti


Noapte geroasă

cântecul greierului

în dosul sobei

Alt grupaj se referă la „Datini” şi sunt uşor de recunoscut în poemele Mariei Tirenescu – tradiţiile autentic româneşti.

Seară ploioasă –

icoana cu mucenici

în casa goală


Ouă de Paşti

petrecere în cimitir

printre lumânări


Bătrânul singur -

ciocnind o cupă de vin

cu poza babei

Ultima secvenţă, „Japonia, martie 2011” – nu mai are nevoie de prezentare. Într-un ton grav, plin de compasiune, autoarea suprinde momente dramatice din timpul şi de după catastrofa care a avut loc în ţara haiku-ului. Secvenţele îmi aduc aminte în mod automat de poemul „Lidice” al lui Eugen Jebeleanu. Imaginile sunt zguduitoare şi autoarea le-a redat, aşa cum le-a văzut cu ochii minţii, sporind emoţia cititorului:

Printre ruine –

o fetiţă

căutându-şi păpuşa


După cutremur

japoneza visează

cireşii în floare

Poate că nici un altul nu redă mai perfect tragedia, decât acesta:

Tsunami

înghite oraşul –

un mugur crapă

Ca şi acesta care mi se pare zguduitor:

Pe o colină -

ea scrie un haiku

despre tsunami

Micropoemele din volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu – dovedesc – o dată în plus – că poezia este „acel ceva plăpând, misterios şi sacru” – aşa cum a definit-o Platon. Câtă vreme se vor găsi oameni preocupaţi s-o scrie şi s-o dăruiască spre împărtăşire semenilor – încă nu e totul pierdut. Subscriem cu tot sufletul acestei realităţi.

Cartea, în format pdf, portretul şi date despre autoare se găsesc la Editura Semănătorul, secţia poezie.

MARIA TIRENESCU, “CROCHIURI”, Editura SEMĂNĂTORUL, online, 2011

link:http://www.semanatorul.ro/editura/2011/Maria_Tirenescu-Crochiuri_haiku.pdf