clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 26 iulie 2017

Poetul ca și soldatul



Poetul ca și soldatul*

Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă textul este intitulat pur și simplu Povestea soldatului, ea nu este aceea a vieții cazone ci mai curînd a celui aflat brusc și fără scăpare, în solda iubirii. Stagiul pe care îl prestează este fragmentat, conform micii povestiri care jalonează părțile textului, în patru episoade: Mirarea, Așteptarea, Îndepărtarea și Nostalgia.

Dacă vom considera povestea ca un pretext erotic pentru a înfățișa simbolic evoluția unei pasiuni, atunci avem în față o alegorie în care întîmplarea îndrăgostirii (din poveste) prilejuiește zugrăvirea puseelor unui ciclu al iubirii mai degrabă cosmice. Terținele, dintre care unele se apropie de sau sînt chiar haiku-uri, care jalonează periplul soldatului sînt astfel scurte răbufniri, cu sufletul la gură, a unor emoții doar aparent adresate cuiva: cincisprezece iriși - / dacă n-au să-ți placă? / albi și mov, pentru că, de fapt, persoana iubită există difuz în lumea pe care o străbate soldatul iubirii: în drum spre tine / m-a oprit un greiere - / nu știu cum să-ți spun.

Cosmosul în întregime, cu evenimentele lui ciclice, este impregnat de prezența celor doi, ca perpetuă mirare și așteptare spiritualizată: umbrele nostre/ apuse de soare / răsărite de lună. Prezență de multe ori tainică dar concentrată, fără să-și piardă prin asta forța emoțională: de nimeni știut / între petale-i doarme / un bondar. Dispoziția fundamentală a soldatului îndrăgostit este o neliniște benefică: ești peste tot - / liniștea singurătății / nu există – o certitudine a însoțirii.

Viața soldatului este una austeră, cum spune Nichita Stănescu: „Poetul e ca și soldatul / nu are viață personală”. Viața lui e dedicată: ars de soare / și bătut de vânt / aceleași gânduri. Și oarecum la dispoziția stihiilor care îl bîntuie:  vreme de nesomn - / prin suflet mi se plimbă / vuietul mării. Ocrotit și întărit paradoxal de propria vătămare:  strașnic în luptă - / scut soldatului îi e / rana din suflet.

Mirării inițiale îi urmează Așteptarea. Parcursul este marcat de consemnarea unor tresăriri de uimire. Treptat, așteptarea răbdătoare și prielnică obosește și așteptările se împuținează. Ceea ce era peste așteptări devine sub așteptări. Starea de miracol se sfîrșește cu o zi înainte de cifra promisă. Povestea e ciobită, ciclul se închide oarecum firesc, pierzîndu-se-n negură:   pădure în ceață - / îmi amintește de noi / totul neclar.

În cea de a 99-a noapte, spune povestea, soldatul s-a ridicat de pe scaun și a plecat. Ciclul unei iubiri s-a încheiat. De aici începe tărîmul nostalgiei, al rememorării pline de regrete: copac în iarnă - / mierla cu cântecul ei / cheamă frunzele.

________________________________
*Mihail Buraga – Povestea soldatului




luni, 24 iulie 2017

Dincolo de petale în vânt




Cezar Ciobîcă dincolo de petale în vânt*


Şerban Codrin

         Această carte depune o mărturie supărătoare pentru mulţi doritori să se afle în aceeaşi poziţie de a indispune: nu probabil, cu certitudine, Cezar Ciobîcă este cel mai strălucitor talent apărut în ultimele două decenii în poezia minimalistă de prin părţile noastre. Florin Vasiliu, zece ani cât a păstorit revista „Haiku”, editată de Societatea română de haiku, a fost în mare căutare de talente şi a găsit, pe unii acceptându-i, pe alţii nu. Cu unii a exagerat, inclusiv cu sine, pe alţii nu i-a tolerat. În primul rând apăruse cu mulţi ani înainte Radu Patrichi, un maestru al haikuului în formă liberă, poet încă nedescoperit fiindcă este prea puţin selectat şi editat. Cu trecerea timpului, talentul deceniului al IX-lea din secolul XX a fost recunoscut Eduard Ţară; ce face cu creaţia lui îl interesează, poate să o promoveze sau să o amâne, autorul este suveran. Cu Cezar Ciobîcă lucrurile sunt în mers, după „Memoria clepsidrei” (carte pe care nu o cunosc) şi „Caruselul anotimpurilor” (despre care mi-am exprimat opiniile), actualul „Petale în vânt”, editura Pim, Iaşi, 2017, nu consolidează un loc şi un talent, ci repetă ceea ce era mai bun în volumul anterior: imaginaţie bogată, ironie şi autoironie, uneori sarcasm, dar şi tendinţa de a confunda haiku cu senryu (prezentă la toţi poeţii români) şi înclinaţia spre forma liberă, pentru că forma canonică, este drept, ridică mari obstacole.

         Aproape fiecare poem poate fi analizat, de la forma exterioară spre profunzimile sugerate, inclusiv sezonale, modul de prezentare clasic acceptat de majoritatea poeţilor:
                  
Aniversare – sărmana suflă-n puful unei păpădii (primăvara)
Spovedanie – în confesional intră şi un păianjen (vara)
Ziua Recunoştinţei – orbu-i cumpără câinelui o lesă nouă (toamna)
Seară de priveghi – se aud doar stelele căzând din ţurţuri (iarna)

         Am realizat o listă a cuvintelor sezonale, lista se repetă la toţi poeţii, majoritatea luându-l pe Cezar Ciobîcă drept model, deoarece se află în centrul preocupărilor minimaliste pe internet, concursul lunar de haiku (concurs cu bune rezultate), concursul de senryu (de asemenea, strălucitor de cele mai multe ori). Prin urmare, este de aşteptat un nou volum, de data aceasta de senryu, unde Dan Norea cam face legea şi impune limitele. Unde este tanka anunţată şi necunoscută?

         O problemă se ridică. Cezar Ciobîcă poate fi suveran pe un anumit segment al poeziei minimaliste, împreună cu alţi autori puternici, câteva nume se află mai sus, dar pentru creaţia unui poet important este nevoie de lărgirea cât mai mult a suprafeţei, cum se spune, a universului liric. Trebuie să evadeze spre alte zone, dincolo de tanka, haiku, senryu. Haibunul îi poate oferi orizonturi imaginative nelimitate, pentru a sugera o singură soluţie. Poate încerca eseistica poetică, comentariul critic, sau pur şi simplu alte forme fixe, fie orientale, fie occidentale, de la rubayat, pantum, pantun la epigrama lirică, sonet, rondel, cum a reuşit un maestru al formelor poetice, Ion Roşioru.

         În caz contrar, va apărea oboseala, chiar expresivă, repetiţia, chiar interesantă, variaţională, şi ar fi mare păcat pentru un talent cu atât de multe şi interesante posibilităţi, încât în Cezar Ciobîcă ai tendinţa de a spune că s-ar scurtcircuita forţele energetice ale mai multor poeţi.

Pană de curent – la fereastră luminând liliacul alb
Fată sărmană – miresme de tei umplând lada de zestre
Sat îmbătrânit – peste tot miroase-a prune putrede
Noapte geroasă – pulberea Căii Lactee scârţâind sub tălpi

         Puţini poeţi români ştiu ce este un haiku, limitele lui în afara literaturii japoneze; Cezar Ciobîcă a ajuns până acolo încât poate transforma în poezie cu sens profund orice observaţie efemeră transpusă în numai câteva (17) silabe; calea sa are toate şansele să continue, numai poetul să aibă ambiţia de a nu se opri, ci de a persevera prin diversificare.

         O observaţie: recitiţi poemele selectate. De ce kireji (pauza de sens) apare numai după prima secţiune (de 5 silabe), şi niciodată după a doua (de 12 silabe)? Pentru că prima variantă este mai simplă. Obligaţiile unui mare poet sunt să aleagă variantele mai complexe şi să lase ucenicilor libertatea de a alege varianta mai simplă. În caz contrar, se pot modifica rolurile.

_____
*Cezar Florin Ciobîcă - Petale în vânt

marți, 11 iulie 2017

Clipe de tăcere între îndoială şi extaz



Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz


După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună
brodează clipele în
fresca unui vis –
deşertul de regrete
brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat
 umbrele catargului
 şterse de valuri –
pun geană peste geană
 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.


Ana Urma (23.11.2016)

Doi epigramiști scriu senryu împreună

 


Doi epigramiști scriu senryu împreună*


 Corneliu Traian Atanasiu

Că doi epigramiști scriu senryu, nu-i de mirare, pentru că ambele poeme, epigramă și senryu, sînt specii ale aceluiași gen – poezia umoristică. Epigrama este cultivată în Occident din antichitate și are în literatura română rădăcini vechi și maeștri consacrați. În conștiința cititorilor este deja un brand reputat. În raport cu ea, senryu, poem de sorginte extrem orientală, este un proaspăt venit care necesită o minimă prezentare. Din punct de vedere formal este aproape identic cu poemul haiku, specia ce mai cunoscută și mai răspîndită în lume de poezie niponă, are trei versuri de 5-7-5 silabe și, de obicei, o cezură, o rupere a poemului în două părți care dialoghează doar aluziv între ele. Este varianta ironică a haiku-ului, considerat un poem sobru și serios.

Cei doi combatanți, Dan Norea și Eugen Deutsch, care se întîlnesc în acest volum într-un dialog cordial, fac asta în virtutea precedentelor existente în trecutul celor două specii literare. Epigramiștii se duelează cu voluptate, dîndu-și replici acide și adesea contondente, autorii de senryu moștenesc o veche tradiție a scrierii poemelor în lanț la care participă mai mulți autori. De data asta, cei doi au ales să dialogheze pornind de la o temă comună de inspirație. Volumul este structurat astfel pe secvențe de cîte trei poeme aflate sub titluri și teme (aproximativ) identice. Dialogul este doar un pretext pentru că, în fapt, cei doi autori, dincolo de tema comună pe care și-o impun, nu-și prea răspund unul altuia și nu se duelează precum epigramiștii. Impresia este cea a două monologuri, mai degrabă paralele, care încearcă să exploateze tema dată cu mijloace mai mult sau mai puțin adecvate pentru a compune texte umoristice. Exersînd de fapt împreună.

Prima și cea mai frecventă tentație a celor doi autori a fost, cum era și firesc, aceea de a apela la jocurile de cuvinte și la expresiile consacrate. Cînd aluziile și formulările au fost bine echilibrate, poemele au fost unele pe cinste. Textul eliptic și apropourile verbale au concurat la a realiza poeme acidulate cu măsură: pisica-n solar - / buldogul face toată  / salata varză (DN), la gura sobei – / tot ard gazul degeaba / moşul şi  baba (ED), a bătut vântul - / la bufetul suedez / platouri goale (DN). Umorul a fost unul tonic: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie (DN) și cooperant cu ironia involuntară a lumii din jur:  singurel în parc – / privind ţepii rozelor / scriu epigrame (ED). Și asta în ciuda faptului că nu au apelat la temele clasice ale umorului: politica și sexul, soția și soacra. Sau poate tocmai de aceea.

         Merită însă să fie remarcate și poemele care se dedau la deliciile politicii și încearcă să șfichiuie metehnele persoanelor care fac politică: de pe afișe / cel cu nasul cel mai lung / a ieșit primar (DN), masă rotundă – / capetele pătrate / fac politică (ED), secetă în sat - /doar primarului nu îi /crapă obrazul (DN), felul cum sînt promovate noile talente: fata-i frumoasă – / merge şi la „Cameră” / şi ca amantă (ED) sau cum se cîștigă voturile: două grămezi de / sacoșe electorale - / alesul oilor (DN), masă rotundă – / toţi oamenii sunt egali / când beau cot la cot (ED). Concluzia finală nu e deloc încurajatoare: caz paradoxal – / strada Prosperităţii / duce spre-o râpă (ED).

         Fiind vorba de doi bărbați n-au lipsit nici textele în care să fie încondeiată viața conjugală: șah cu soția – / propun un schimb  de dame / spre-a ieşi din pat (ED), cu suișurile: Ziua Victoriei - / soața mea recunoaște / că am dreptate (DN) și coborîșurile ei: chiromanţie – / vreau să citesc în palma / ce mi-a dat-o ea (ED), cu episoade aventuroase: prins c-o bombă sexi - / soața cu capsa pusă / explodează (DN),  vremuri de război - / întors prea devreme din / delegație (DN) sau îndrăzneț-inovatoare: orizonturi largi - / soția și-un prieten la / o partidă-n trei (DN) și adesea cu final nebănuit: partaj reușit - / mi-a rămas mie cuibul / rândunicilor (DN). Rezultatele sînt însă meditații pline de o înțelepciune asumată cu stoicism: înc-o petală - / ce bine se văd țepii / trandafirului! (DN), îmi sug un deget - / dulceaţa de trandafir / înţepătoare (DN).

         Ochiul umoristului a fost atent și la obiceiurile conaționalilor: Ziua Recoltei - / cinci capace de canal / și un celular (DN), căruța plină / cu un cablu de cupru - / fierul vechi în șanț  (DN). La ieșirea omului civilizat în natură: picnic de-ntâi mai - / în apa cristalină / valuri de peturi (DN), la progresele medicinei: maternitate - / eprubete aşteptând / fertilizarea (ED) dar și la paradoxul căsătoriei moderne: eficiență -  / după luna de miere / e-n luna treia (DN). La efectele bizare ale prosperității: toamnă bogată – / carele încărcate / ară asfaltul (ED), care nasc nedumeriri îndreptățite: om sau cimpanzeu – / care dintre ei este / originalul? (ED).

Poemele cele mai bune mi s-au părut cele care găsesc umorul mai puțin în obsedante (și de multe ori căznite) jocuri de cuvinte și recurgînd la contexte situaționale închipuite, dar perfect verosimile, a căror tensiune rezultă din împletirea elipselor cu aluziile: orbul pipăind / atent o răzătoare – /„Analfabeții!” (DN). Sau acelea care sînt foarte aproape de haiku pentru că nu mai știi dacă ironia nu este mai curînd doar nostalgie amară: sat îmbătrânit – / cireşii aşteaptă în van / vechii cireşari (ED), email spre Spania - / mamă s-au copt și aici / căpșunile (DN).

În mulțimea poemelor (600 toate) apar inevitabil și unele care surprind, făcînd haz de necaz, sterilitatea demersului, lipsa esențialului: scriind un senryu – / cuvintele dansează însă / nu zâmbesc (ED). E firesc ca visele, hiperbolizînd, să dea de gol mai prăpăstios situația: coșmar de poet - / versurile, coala și / cerneala albe (DN).

Într-unul din poeme m-am regăsit și eu căsăpind poeții în somn: coşmar  de poet – /  critici cu halebarde / disecând barzi (ED). Sper ca la trezire să nu-mi poarte pică.

_____
*Dan Norea, Eugen Deutsch - Calendar în 17 silabe