O
carte importantă: MULCOM PICURÂND
Șerban Codrin
Din importantă, acestă carte semnată
de Corneliu Traian Atanasiu are toate şansele de a deveni foarte importantă.
Despre ce este vorba?
Criticii literari români nu sunt
informaţi corect, cel puţin nu au un răspuns aproximativ la o întrebare: ce
este „haiku”? Din această cauză, nu sunt interesaţi ce se întâmplă în poezia
scurtă românească şi internaţională. Cum sunt conştienţi că fenomenul există,
se spală pe mâini şi reduc totul la un nume: singurul creator român în domeniu
este Nichita Stănescu. Cum au ajuns la această concluzie? Prin necunoaştere şi
prin autoritatea unui nume.
Cine sunt vinovaţii că s-a ajuns la
acest şir de greşeli decât cei implicaţi direct în promovarea poeziei scurte? Societăţile
de haiku sunt considerate asociaţii cu programe neserioase, care editează
reviste demne de acelaşi calificativ, semnate de nume periferice în poezia
română contemporană. Florin Vasiliu, primul preşedinte al Societăţii române de haiku,
s-a aflat în relaţii încordate cu toţi criticii literari. În locul dialogului
se ajunsese la polemici, la acuzaţii reciproce, fapt prelungit şi fără sorţi de
a se stinge prea curând. Cărţile editate de Florin Vasiliu nu au fost luate în
seamă tocmai din aceste cauze.
Societatea
de haiku din Constanţa a editat volumul Ocolind iazul, Editura Muntenia, Constanţa, 1994, în care se
încerca un răspuns la aceeaşi obsedantă întrebare: ce este un haiku?
Între timp cartea
a devenit caducă moral din următoarele cauze: antologatorul s-a adresat unor
persoane fără autoritate în poezia română, „haijini”- prieteni personali, fără
urme importante în poezie. Nici un critic literar român nu se află în sumar,
cel puţin pentru a răspunde că nu se pricepea la domeniu. Contribuţiile persoanelor
din străinătate rămân le fel de suspendate: ce autoritate aveau în afara
faptului că se erijau în garanţii unui autor român fără talent literar?
Probabil era prea devreme pentru poezia română să se redacteze o astfel de carte,
autorii importanţi nu apăruseră, criticii literari lipseau prin respingere sau
marginalizare, pentru că nu intrau în sfera de orgolii locale.
Mulcom
picurând, Editura Pim, Iaşi, 2013, apare în cu totul alte împrejurări.
Apele s-au mai limpezit, s-au editat destul de multe antologii româneşti de
haiku, fiecare cu calităţi şi fisuri, teoria literară specifică domeniului a
început să se maturizeze. Mai mult de atât, au apărut autorii români împortanţi
de tanka, renku, haiku, senryu, haibun, iar numele lor se află pe coperţi de
cărţi sau sunt recunoascuţi ca atare în asociaţii din ce în ce mai serioase.
În mod ciudat, preşedinţii
societăţilor româneşti de haiku nu s-au arătat interesaţi de editarea unor
manuale specifice, pentru informarea cui trebuie şi pentru iniţierea tuturor
celor interesaţi. Nici măcar fragmentar, Antologia
de haiku de R.H. Blyth (4 volume), sau Manualul
de haiku de William J. Higginson nu
s-au tradus în limba română, spre deosebire de altele, mai puţin faimoase.
În
acest spaţiu aflat în aşteptare, apare un autor care vine în întâmpinarea
tuturor întrebărilor şi începe, din ce în ce mai accentuat, să propună
rezolvări. Materialul de analiză îi aparţine, deoarece l-a selectat în ani şi
ani de activitate metodică şi perseverentă pe internet. Situl lui Corneliu
Traian Atanasiu, ROMANIA KUKAI, prin
concursurile periodice, prin eseurile analitice, prin descoperirea şi
susţinerea unei pleiade întregi de autori fundamentează, fără împrumuturi din
contribuţiile consistente ale societăţilor, o teorie românească a micropoemului
haiku alături de toate exemplele capabile să susţină orice idee în domeniu.
Este foarte clar, eseistul, traducătorul, poetul, organizatorul de concursuri,
autorul de selecţii (în mod direct, sau indirect, prin jurii), editorul,
într-un cuvânt omul extrem de organizat şi, cel mai important, pasionat de
domeniu, are un proiect şi-l urmăreşte cu fiecare nouă apariţie electronică,
lunară.
Cine urmăreşte situl nu este prea
mirat de sumarul volumului: Ce este
haiku-ul, Interferenţe, Studii tematice, Cum am scris poemul, Poeme comentate.
Mirarea începe în altă parte: dacă s-ar completa capitolele deja editate, dacă
s-ar adăuga capitole noi, probabil după un dialog cu poeţii, cu criticii literari
ai domeniului, unde C. T. Atanasiu deţine un loc privilegiat, ne-am afla în
faţa unui manual de iniţiere în haiku de înaltă ţinută, demn de a fi cercetat
de specialişti în istoria şi critica literară, de poeţii dispuşi la iniţiere,
de orice cititor dornic să se aventureze în noi universuri literare. Să o
spunem direct, Mulcom picurând are
aceste calităţi.
I-aş reproşa unele inconsecvenţe: mici
indecizii în ortografierea textelor, când cu majusculă în primul vers (absolut
normal), când cu literă mică (derogare nejustificată), apariţii de virgule
(haiku evită acest semn de punctuaţie, pe care îl consideră inutil), notarea
uneori a pauzei de sens prin liniuţă, alteori nu, unele texte pleonastice
(numele anotimpului adăugat cuvântului sezonal), unele confuzii între haiku şi
senryu. Un manual nu trebuie să îngăduie astfel de neglijenţe, de multe ori de
înţeles la un poet, dar nu la un maestru care este obligat să impună o formă
absolut corectă, mai ales când are o plajă generoasă de selecţie.
Poemele sunt semnate de Radu Patrichi,
probabil cel mai important autor român de micropoeme şi de haiku în formă
liberă, Eduard Ţară, cel mai premiat autor român la concursuri internaţionale,
Dan Doman, un poet important, Cezar Ciobîcă, Vasile Conioşi-Mesteşanu, Valentin
Busuioc, Aidar Bekir, Manuela Miga, Livia Ciupav, Valeria Tamaş, Iulian
Dămăcuş, Dan Norea, Cristina Ailoaei, Andra Andronic, Gabriela Beldie, Corneliu
Beldiman, Henriette Berge, Doina Bogdan Wurm, Claudia-Ramona Codău, Cornel C.
Costea, Ioana Dinescu, Gabriel Iordan Dorobanţu, Manuela Dragomirescu,
Genovel-Florentin Frăţilă, Petru-Ioan Gârda, Corina Ion, Dan Iulian, Ildiko
Juverdeanu, Lavana Kray, Maria Doina Leonte, Mihai Mateiciuc, Cristina-Monica
Moldoveanu, Flavia Muntean, Virginia Popescu, Ion Răşinaru, Maria Tirenescu, Ana Urma. Dintre ei,
enumeraţi aici sau nu, se vor alege acei creatori reprezentativi de care poezia
română are nevoie pentru a marca în mod creator un fascinant domeniu: poemul
scurt, canonizat.
O astfel de excepţională carte în
toate privinţele, claritatea proiectului, claritatea expunerii, distincţia şi
frumuseţea majorităţii textelor, autoritatea fiecărui poet în parte, are toate
şansele să fie considerată demnă de studiu inclusiv de criticii literari
neîncrezători că poezia scurtă extrem de canonizată se află pe mâinile unor
poeţi talentaţi şi supravegheată de instanţe critice demne de a fi luate în
considerare. Ar fi spre binele poeziei şi spre corectarea prea multor confuzii.