Clipa de umbră*,
invocată în titlul volumului, este şi aceea care bîntuie încă prin bună parte
din poemele autoarei înainte de momentul de iluminare care o va face să renunţe
definitiv la micropoeme sau să le exileze într-un alt volum, diferit de acela
de haiku. Mulţi dintre cei care se apropie de haiku nu pot să se dezbare de
anumite atitudini caracteristice poeziei occidentale. Unii nici nu vor s-o facă
şi, pînă se hotărăsc dacă să accepte sau nu să se supună unei scriituri mult
mai austere (cazul ultim fiind de obicei renunţarea la această poezie), declară
ritos şi sfidînd exigenţele noului gen că scriu aşa cum simt. Şovăiala există
şi în volumul Iuliei Ralia Raclaru. Chiar primul poem al volumului trădează
echivocul acestei nehotărîri.
Norii vorbesc?
peste iarba cîmpului
umbre de cocori
Alături de o imagine autentică,
firească pentru haiku, apare o întrebare retorică, improprie genului, care, pe
lîngă faptul că personifică inutil norii, denotă că autoarea se mai alintă într-un
declarativism mascat şi nu lasă lucrurile să vorbească singure (desigur, fără
cuvinte), rezumîndu-se să le asculte şi să le evoce celor ce sînt şi ei dispuşi
s-o facă.
Şi prezenţa eului în prea multe poeme – caut aroma, ascult c-un fior,
privirea-mi lunecă, văd gîndurile trecînd, împart zîmbete, privim stejari - este o reminiscenţă a lirismului occidental care
contravine discreţiei aproape impersonale a poeziei de factură niponă. Iar cuvintele abstracte precum cuminţenia, sublimarea, metafore ca vârful
gândului, suflarea zânei,
mărturisirea emoţiei din iar inima bate,
regrete de ieri, inima rătăcită contravin şi ele pe de-o parte concreteţei care
se adresează simţurilor, pe de altă parte surdinei şi reticenţei în
mărturisirea emoţiei care trebuie să fie prezentă într-un corelat obiectiv şi
concret al ei (un obiect, o scenă) şi nicidecum în text.
Cînd imaginile nu mai implică în niciun fel prezenţa sau
amestecul eului şi sînt evitate clişeele subiective ale lirismului occidental, poemul
se umple miraculos de spiritul obiectiv al haiku-ului.
Sub luna nouă –
de streaşina casei
vîntul se-ascute
Clarul de
lună face mai acută senzaţia de frig pe care ne-o transmite, aproape vizual,
vîntul. Iar cuvintele vîntul se-ascute nu trimit doar la
simpla înteţire a vîntului ci şi la locul unde, în mod concret, simţim auditiv
acest lucru, ceea ce pare isprava unei fiinţe fabuloase frecîndu-şi spinarea de
streaşină.
Boabe mari albe
legănate pe corzi –
cântec în templu
Două imagini, una vizuală şi una auditivă, sînt suficiente
pentru a comunica o stare de reverie, de contemplare şi de identificare cu
locul şi momentul evocat. Emoţia este toată în această legănare care ţine
isonul cîntecului din templu.
Ultime raze -
umbra căruţaşului
trece peste noi
Epurarea
de intruziuni parazitare lasă lucrurile să mărturisească mai mult decît ar
putea spune o mie de cuvinte. O umbră, imensă în acel moment tîrziu al zilei,
atinge pe cei care o receptează cu o neaşteptată înfiorare. Noi este ambiguu, poate fi cuplul sau,
extrapolînd, noi toţi – oamenii. Scena pare să spună ceva despre destinul
nostru. Să fie căruţaşul un Charon travestit?
Firimitura
pentru porumbul stingher –
suflet pereche
Chiar şi
clişeul tocit al sufletului pereche
este recuperat şi reabilitat în contextul unui poem bine făcut. Empatia şi
solidaritatea cu o fiinţă, pe moment la fel de singură, dă o adîncime nebănuită
sintagmei. Iar primul cuvînt al poemului – firimitura
– devine o emblemă a puterii nemăsurate a unui neînsemnat şi umil haiku.
Imaginile poemului de mai jos sînt divergente. Dar
cititorului nu-i va fi greu să le găsească înrudirea. Două lucruri resimţite în
impactul lor efectiv şi perceptibil interferează undeva în aura lor simbolică.
Şi în această aură se regăseşte, nenumită, o teamă, o îngrijorare,
presentimentul că s-ar putea întîmpla ceva rău.
Casa bunicii –
atât de aproape
o stea căzătoare
Deşi în acest volum poemul este într-o variantă mai slabă şi
mai şovăielnică, închei cu poemul care a cîştigat premiul anual al revistei RO KU în 2010 şi cu comentariul de care
el s-a bucurat cu acel prilej:
dantelă veche –
doar promoroaca-i mai ştie
meşteşugul
Un poem simplu care joacă totul pe muchia subţire dintre
metaforă şi realitate. Cum poţi comunica mai direct regretul infinit pentru o
îndeletnicire care a pierit odată cu lumea altor vremuri? Apropierea dintre
luxurianţa fantastică a chiciurii şi lucrul migălos cu igliţa al femeilor de
altădată spune însă mult mai multe: dantela pe care ele o împleteau era de fapt
armătura magică a unei lumi care, deşi pierită, mai dăinuie, pentru cine
priveşte cu ochiul din frunte, în ochiurile ei, poate uşor patinate.
Extazul pe care îl simţim cu toţii în faţa amplorii chiciurei
este astfel deturnat de poem spre nostalgia faţă de lumea efemeră care a pierit
fără a mai avea vreodată şansa de a croşeta, în complicitate cu gerul, toată
dantelăria, e adevărat, simbolic la fel de trecătoare, a promoroacei.
* În clipa de umbră, haiku şi micropoeme, Iulia Ralia Raclaru, Editura Pim,
Iaşi, 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu