Strecurînd
timpul* este un titlu mai mult decît incitant. Mai ales pentru
un volum de haiku. De cînd a apărut clepsidra, strecurarea timpului, omologat
nisipului, nu mai este o metaforă ci o realitate tehnologică, în care importante
pentru măsurare sînt calibrul deschiderii prin care are loc filtrarea,
cantitatea şi granulaţia firelor de nisip.
Este însă
evident că haiku-ul nu este interesat de măsurarea timpului şi strecurarea, în
cazul lui, ar viza mai degrabă o separare a timpului-nisip de altceva ce poate
fi reţinut ca mai rar, mai valoros şi mai durabil. Clepsidra nu mai e întoarsă
odată ce pepita a rămas în sită după ce nisipul s-a scurs prin spălare.
Totuşi,
timpul nu este granular ci mai degrabă fluid, el curge, picură, se prelinge. Nu
ştim precis dacă strecurîndu-l ne putem alege cu ceva. El se prefiră ca apa
printre degete, iar jocul acestei furişări printre degete rămîne încă şi de-a
pururi fascinant. Lucian Blaga surprinde în Cîntec sub stele acest
gen de joc în care timpul se prefiră printre degetele, care, fără a-l putea
reţine prea mult în palme, îi simt şi îi savurează mîngîierea.
Cu alesături
de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la cîte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi
astru poartă lîngă astru,
răzbunîndu-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
trebuie să-l las să-mi scape.
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la cîte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi
astru poartă lîngă astru,
răzbunîndu-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
trebuie să-l las să-mi scape.
*
Halda de steril
La o primă aruncătură de privire, ceea ce impresionează
în acest volum este mulţimea compunerilor care s-au strecurat claie peste
grămadă în halda de steril: a trecut iarna - / miei, fluturi, albine, flori, / toate-s
de-a valma. Se vede că strecurătoarea a fost decalibrată şi n-a
reuşit să păstreze deasupra pepitele în care să strălucească exigenţele
autorului. Le-a scăpat la loc, odată cu nisipul şi apa.
Cele mai multe încercări sînt doar observaţii şi notaţii
spontane, neprelucrate ulterior. Scrise pe fugă, simpliste în intenţii şi, de
multe ori, stîngace în exprimare:
seceta verii - / că le-a fost luat râul / sălciile plâng
primul s-a topit / derdeluşul de pe deal - / ţinut doar
la cald
frunzele strânse / de cald câinilor sărmani - / până ieri
umbră
natură moartă - / în coş struguri şi mere / vinul şi
cidrul
Altele
sînt, în plus, şi declarativisme, sentinţe, deducţii care nu se susţin prin forţa
concretă a imaginilor :
vreau floarea
pură / în cireşul înflorit- / poate la anul…
seară de Ajun - / aranjatul bradului / ne face copii
neaua mieilor
/ face ghioceii mai albi - / vine Paştele
Li se
adaugă mici pastelurile siropoase:
în macul roşu / nemişcat un fluture - / soarbe lacrima
Dar şi cîte-o
imagine excelentă care se iroseşte într-un poem ratat din cauză că, în partea a
doua, îşi pierde consitenţa:
ia din cimitir / tina
să-şi facă iar cuib - / gânduri
ascunse
Ciclul vieţii şi al morţii
prezent în prima imagine nu cuplează cu sintagma, mult prea confuză în context,
aleasă pentru partea a doua. Prima imagine este o experienţă aproape
identică cu aceea însemnată de Blaga în Orizont pierdut: « unde lacrima cade-n ţărînă, / rîndunica mai ia si
acum cîte-o gură de tină / să-şi facă sub streaşină casa », lucru care nu poate fi decît de dorit, în măsura în
care există poeţi care au găsit fără să ştie de haiku imagini atît de potrivite
pentru el. Imaginea din haiku este însă, aşa cum se vede lesne, mai concisă şi
mai eliptică.
Precum şi
poeme puse pe hîrtie în grabă fără a mai reveni asupra lor pentru a le cizela.
e un ger solemn -
fumul ce iese pe horn
a înţepenit
Cu puţină atenţie, cele trei verbe ar fi putut fi eliminate
fără nicio pierdere: ger solemn - / fumul ieşit pe horn / înţepenit.
Sclipiri de pepite
Strecurînd mai atent producţiile îngrămădite în haldă poţi
însă găsi şi pepite - poeme autentice şi valoroase, bine lucrate şi pline de
sens. Aurul lămurit apare doar cînd au fost eliminate toate impurităţile. Cînd
autorul a catadicsit să se dea de-o parte şi să lase să strălucească doar filigranul
pur al imaginilor. Ce poate vorbi mai bine despre solidaritatea dintre cîine şi
vînător decît imaginile din poemul de mai jos:
mereu alături –
lîngă sobă cismele
şi cîinele ud
Absenţa omului (şi, evident,
a autorului obsedat de a se posta mereu în centrul fotografiei) dă rotunjime
poemului. Este şi el undeva dar numai ca persoană care are grijă de foc. Fără
menţionarea lui poemul este mai sobru şi mai discret, iar emoţia este mai
obiectivă.
La urma urmei, un poem haiku ar trebui să dea impresia de
spontaneitate, obiectivitate şi impersonalitate, trăsături cu care ne
gratulează chiar natura cînd este lăsată să se spovedească: frunzele ce cad / s-au lipit de paletă - / tablou nesemnat. În fond, natura oferă
suficiente asemenea tablouri care nu trebuie decît notate cu acurateţe şi
discreţie:
ploaie de vară -
pe pânza paingului
prinşi doar câţiva stropi
Este un cadru care surprinde
nu atît (sau nu numai) faptul ca atare cît caracterul său trecător de aversă
estivală. Atmosfera efemeră şi blîndeţea unei scurte ploi de vară. Pornită şi
oprită din senin. Şi urmele fragile ei care se vor evapora curînd.
În imaginile următorului poem sînt evocate două gesturi
simetrice. Simetrice, deşi diferite ca intenţionalitate: luntraşul este obosit
şi absorbit de visele sale, salcia pare doar curioasă sau poate ocrotitoare. Aşa
aplecaţi par însă să împărtăşească aceeaşi taină. Poate că luntraşul se visează
salcie care contemplă luna şi salcia luntraş...
luntraş moţăind –
salcia se apleacă
deasupra lunii
Cînd poemul e bine lucrat, el revelează tensiunea unui
paradox şi poate face apel la o expresie consacrată şi la un joc de cuvinte
care să-i dea vioiciune. Clopotele, cu bătaia lor rară şi puternică, par, în
poemul ce urmează, doar un catalizator care limpezeşte liniştea, o pune în
ordine, o aşează.
cînd bat clopotele
se trezeşte liniştea –
să se aşeze
Aluziile sînt suficiente unui poem autentic. Doar cuvîntul
Ajun şi circumstanţele menţionate sînt suficiente pentru a reface atmosfera
Naşterii Sfinte, care e trecută cu discreţie sub tăcere. Economia de mijloace
face ca emoţia să fie mai puternică şi mai reţinută. Sobrietatea formulării
este evocării sacrului.
Seară de Ajun -
în iesle fânu-i proaspăt
şi aburu-i cald
Ce poate fi mai potrivit pentru şirul de vehicule oprit la
barieră decît pilda nepăsătoare şi ritmul mulcom al melcului. La barieră înveţi
să te rupi din vertijul vitezei şi să auzi cum înaintează şenila melcului.
Opriţi la semnal -
până ce vine trenul
trece doar
melcul
Cu puţină imaginaţie, un haiku poate însă să surprindă şi
fapte verosimile atunci cînd vrei să ilustrezi un sens. Prospeţimea unui ţîrîit
de greier poate anula pînă şi lucrătura păianjenului. Cu consimţirea lui
binevoitoare.
paingul îşi ia
plasa pusă în uşă –
un greiere-n prag
În aceeaşi manieră, candoarea copilăriei poate depăşi orice
frustrări. Gustul multor lucruri ţine doar de investiţia sufletească pe care
eşti dispus s-o faci în ele.
Copilul sărman
desprinzând un ţurţure –
gust de acadea
Nu fac oare la fel şi ghioceii din
poemul ce urmează:
clopote mute -
cu şoapte ghioceii
topesc zăpada
Este aici şi o metaforă, şi o
personificare, dar sensul poemului se nutreşte din ele.
*
Coperta şi ilustraţiile cărţii sînt realizate de Mihaela
Brumar. Desenele abia schiţate din atingerea delicată a pensulei se potrivesc
cu sugestia surdinizată a haiku-ului.
_______
*Stecurînd timpul, Radu Ilie Ignătescu, Editura Pim, Iaşi, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu