Maria Doina Leonte - Karumi

Tehnică şi dezinvoltură

        Autoarea volumului de faţă nu scrie de prea multă vreme haiku, deşi preocuparea sa pentru literatură este mult mai veche. De obicei, autorii de poezie cu vechi state se acomodează mai greu la exigenţele poeziei de factură niponă. Pentru Maria Doina Leonte adaptarea a fost însă foarte rapidă, şi asta mai ales pentru că ea s-a produs în atmosfera efervescentă şi stimulativă a concursurilor online, alături de autori mai vechi din grupul RO KU. Dar ceea ce a contribuit cel mai mult la aceasta a fost abilitatea de a dobîndi cu rapiditate şi acurateţe tehnicile acestui gen de poezie, lucru pe care voi încerca să-l pun în evidenţă în continuare chiar prin poemele acestui volum.

        Excelent plasat la începutul volumului, poemul:

capul aplecat –

la marginea zăpezii

primul ghiocel

deschide o perspectivă asupra haiku-ului însuşi. Imaginea pe care o surprinde în primul vers este de un desăvîrşit firesc, capul aplecat este gestul natural al celui ce priveşte uimit şi totodată încîntat primul ghiocel din an. Asta în planul imediatului, căci, în plan secund şi alegoric, gestul este în acelaşi timp şi unul simbolic şi polemic. Simbolic pentru că totdeauna are şi alte tîlcuri. Polemic pentru că impactul dintre cele două imagini dă de-o parte sensul prudent şi oportunist al evitării riscului (sabia aflată deasupra capului) şi mizează decisiv pe îngrijorare, dedicare, consacrare. Cele două imagini sînt de un firesc organic şi fac un cuplu de o absolută verosimilitate. Dar în firescul alăturării lor există o doză evidentă de suprafiresc pe care e menit s-o reveleze haiku-ul. Care, aşa cum spune Mircea Eliade, surprinde, ca şi alte creaţii spirituale, sacrul camuflat în profan. Capul aplecat devine astfel gestul cuvenit al celui care-şi asumă umilitatea liber consimţită în faţa neînsemnatelor dar revelatoarelor întîmplări ale lumii.

Gestul cuvenit, fără a fi în niciun fel predicat altora, este prezent şi în poemul de mai jos. Cînd îşi deschide păunul coada, nimic n-o mai poate concura şi închiderea evantaiului e o atitudine de minimă decenţă.

evantai închis –

doar coada păunului

cât curcubeul

Există în această manieră de a pune alături de un gest o imagine uimitoare o pildă tacită, un mod de a recomanda subtil o atitudine decentă plină de reticenţă şi reverenţă.

        Textul poemului de mai jos pare simplu şi firesc, iar imaginile naturale şi totodată pline de tîlc. Dar, în ciuda firescului aparent, poemul cultivă ambiguitatea evocării, deloc  întîmplătoare, prezentă şi în prima, şi în a doua imagine. Brazdele uscate sînt şi pe ogor şi pe obrazul tatei, umbra norului este şi îngrijorare prezentă pe chipul lui şi speranţă în ploaia care pare să se anunţe printr-o firavă umbră de nor purtată peste cîmp.

brazde uscate –

pe obrazul tatălui

umbra unui nor

        Tot ambiguitate este şi în jocul de cuvinte pe care-l permite substantivul irişi – pupile sau stînjenei. Chiar dacă e vorba doar de un ochi de geam, e loc suficient ca ochii să vadă şi cerul, şi stînjeneii.

geamul de-o şchioapă –

destul să se-ntâlnească

cerul şi irişii

        Adevărata sărbătoare a muncii este una austeră şi delicată totodată, dar cum să sugerezi doar, fără să-l decretezi, acest lucru? E suficient un joc de cuvinte simplu şi eficace: sărbătoarea sînt chiar lacrimile care udă lăcrămioarele abia culese, balsam pe palmele rănite. Căci ziua muncii e oricare dintre zile. Dacă ai învăţat să-i meriţi sărbătoarea.

de ziua muncii –

în palmele rănite

lăcrămioarele

        De multe ori, toată tensiunea benefică a poemului este asigurată de o elipsă, de o omisiune elocventă. Cititorul este provocat să afle singur că, în lipsa soarelui, umbra de pe alee este o fiinţă împuţinată de vîrstă. În zorii zilei o fiinţă aproape de asfinţit.

în zorii zilei

o umbră pe alee –

soare niciunde

        Tot fără a fi numită este prezentă doar aluziv şi apropierea înnegurată a morţii pe care, cu candoare, bunicul ar vrea s-o mai scruteze cu ochelarii lui vechi cu dioptriile expirate de mult.

neguri aproape –

bunicul scoate din toc

ochelarii vechi

        Vagul unei aluzii evocă şi casa, aproape sigur doar amintită, a bunicii. Negurile vieţii de azi sînt cele care o aşează, cu soarele în geam, pe piedestalul unui deal mai mult visat. Verosimilitatea tabloului interferează cu  simbolismul său.

în vale neguri -

pe deal casa bunicii

cu soare în geam

        Şi în poemul următor, ceea ce nu se spune trebuie intuit, dedus din cele două imagini. Colindele au trecut şi pe la casa unde nu mai e nimeni să rupă filele din calendar. Dar şi în varianta: de atîta fervoare sărbătorească în zilele lui decembrie oamenii au neglijat să mai rupă filele. Timpul curgînd banal a sublimat în sărbătoare.

ultimul colind -

în fila de calendar

tot noiembrie

        Gradarea crescătoare a imaginilor ţintind aceeaşi simbolistică are un efect mai puternic, cumulativ. Impresia de părăsire şi pustietare e tot mai intensă trecînd de la clopotul care nu mai sună, la cuibul gol al cucuvelei şi apoi la pînza de păianjen care se întinde unde nimic nu mai mişcă. Dar şi cele trei lucruri evocate sînt în mod obişnuit asociate cu moartea.

clopot nemişcat –

în cuibul cucuvelei

pânze de paing

        Un efect de supriză produce aproape totdeauna existenţă unui contrast puternic între imagini. Prezenţa albului unei fiinţe delicate şi fragile pe epava ruginită accentuează impactul senzorial al ambelor imagini.

vechea epavă –

 pe catargul ruginit

un fluture alb

        Contrastul rămîne puternic şi atunci cînd cele două imagini sînt ale unor lucruri din universuri diferite, precum obuzul şi buburuza, simbolizînd evident războiul şi pacea alăturate prin prezenţa bocancului militar.

ultimul obuz –

pe rama bocancului

o buburuză

        Un poem cu o tehnică mai complexă opune şi totodată face ca lucrurile să conveargă într-un sens comun. Moşii şi Babele sînt zile, primele de sărbătoare, celelalte de vreme schimbătoare. Poemul vrea însă să evidenţieze faptul că zilele, festive sau nu, trec ca un fum şi totuşi au parfumul lor. Jocul de cuvinte şi calamburul reuşesc să realizeze această ţesătură ambiguă de sensuri.

moşii de iarnă

se duc precum Babele –

par fum în caişi

       

La fel de interesant poate fi un joc de cuvinte care face aluzie doar la alt cuvînt, e clar că bostanul este umflat şi asta îl face să pară îmbufnat ca un bos(s)-umflat. Cuţitul, care-l va face să zîmbească, îi va decupa însă, rănindu-l, o gură largă şi veselă.

bostan bosumflat –

doar cuţitul îl face

să mai zâmbească

        Aş putea enumera şi alte poeme care să ateste că sensibilitatea autoarei este cuplată mereu cu o tehnică adecvată semnificaţiilor pe care ţine să le transmită poemul. Cele de mai sus sînt însă suficiente, cred, atît pentru a-i convinge pe cititorii versaţi, cît şi pentru a-i îndruma pe cei care abia acum întîlnesc această specie ciudată de poezie. Spiritul care a condus la scrierea acestor poeme este numit în japoneză, aşa cum, în mod inspirat a fost intitulat volumul, karumi – adică simplitatea adâncă a formei literare.

Karumi, termen introdus chiar de Bashō, cel mai mare maestru al haiku-ului japonez, pentru a numi noua orientare a poeziei pe care o practica, este uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil şi totodată indispensabil. Pe cât de fragil, pe atât de grav. Cu cuvintele celui mai reputat autor român de haiku, Şerban Codrin, el este ”triumful simplităţii în arta de a folosi cuvîntul”.

Gruparea poemelor din prezentul volum respectă canonul clasic al împărţirii pe anotimpuri, dar numele fiecăruia din cele patru anotimpuri este însoţit şi de o expresie simbolică a lor: Primăvara - Muguri de cireş şi ţipăt de cocori, Vara - Floarea-soarelui umbrită de fluturi albi, Toamna - Frunze de arţar în cuibul gol al berzei, Iarna - Flori de gheaţă-n geam la ultimul colind, ultimul, rezervat de obicei Anului Nou, este înlocuit cu unul grupînd poeme umoristice numite senryu: Al cincilea anotimp - Limba soacrei şi zâmbete de ciocolată amară.

        Bucuria acestui nou volum se adaugă celei prilejuite de alte patru volume individuale publicate în acest an de membrii grupului RO KU: Radu Ignătescu, Ion Răşinaru, Florentin-Genovel Frăţilă şi Julia Ralia. Felicitări tuturor!