Autorul
este un umorist veritabil și asta îl face să scrie un haiku mai consistent și
mai însuflețit de exprimarea picant colocvială. Limbajul figurat, recursul la
expresii și la calambur face aluziile mai alerte și mai grăitoare: frumoasă
primăvară - / omul de zăpadă / îşi pierde capul.
În chemarea clopotului la solidaritate și rugă pentru dezlegarea apelor, se
strecoară și o notă de anchetare subversivă: nimic despre ploi - / clopotul bisericii / tras de limbă – să vedem ce conspirație a pus totul la cale. Și seriozitatea unei investiri
neașteptate este parcă mai vibrantă și mai ciudată cînd este rostită într-o
formulate glumeț-expresivă: ultima
frunză - / nucul se trezeşte cu / cerul în braţe.
Cînd
însă abordarea este aceea a unui senryu autentic, omonimia se asociază cu
expresia și tonul devine mai personal vezicant: pensii mărite - / în geanta poştaşului / apă de
ploaie, curent literar - / prin punga
haijinului / suflă vântul sau de-a dreptul caustic: e c-o logică - / când măturoiul doarme / gunoiu-i
pe soclu. Făcînd,
evident, doar haz de necaz: gala umorului - / politicieni români / citind
proiecte.
Într-o
atmosferă viciată deja: vorbe prin
sat - pe toate şanţurile / amplificatoare,
vorbe de clacă - / rezemată de gard / meliţa vecinei, tot
o vorbă de duh îi contrapune cu succes flagelului o împăcare a lucrului
dovedit: pace în lume - / bunica vine cântând / de la război. Bunica are alt război. Unul rodnic. Productiv.
O
bună parte dintre poemele volumului mărturisesc nostalgia vremilor trecute: drum
spre asfinţit - / doar umbra-n căutarea / paşilor pierduţi. Nu una
lacrimogenă ci mai degrabă tonic recuperatoare: casă-n ruină - / chipul
bunicilor / mai râde-n ferestre. Cu o notă de wabi-sabi, de tristețe
asumată:
prispa goală -
un păianjen mai caută
firul poveştii
printre
picături, împletind regretul celor pierite cu prospețimea mereu renăscută a
naturii: ciutură
veche - / ecoul privighetorii / printre picături. Revigorîndu-se în fața unui cocteil de
stele, savurînd vibrații care amestecă subtil energia stihiilor: fior prin trestii - / aripa cocorului / unduie luna. Sau o dispersează într-un tainic ritual al unui început perpetuu: barcă-n zori spre larg - / risipind cu
lopeţile
/ soarele-n
valuri.
Atmosfera preferată este aceea a
unei zile însorite de toamnă: tihna amiezii - / doar soarele mai umblă / foşnind
prin porumb, a unei nopți senine: oră târzie - / un
greier adoarme / în hamacul lunii, în care se petrec cu tot firescul fapte
mai presus de înțelegere: noapte
de toamnă - / într-un tei se dezbracă / de frunze luna.
Chiar
și toamna cea zăludă e transfigurată în viziunea empatică a unui haiku: ploi lungi de toamnă - / în balta din curte / s-adună
tot cerul. O baltă
devine un ultim refugiu al cerului ultragiat. Așa cum în vară își găsea alinare
în adîncul răcoros al fîntînii: vară fierbinte - / în
fântâna de-acasă / s-adânceşte cerul. E adevărat, în profunzimea lui acasă, departe de lumea
dezlănțuită care inhibă pînă și pornirile firii: munţi
de gunoaie - / un cireş temându-se / să înflorească.
Toate aceste notații ușor
cutremurate dar apte să surprindă tremurul vizionar al lumii sînt fără doar și
poate rezultatul unei îndelungi căutări și al unei aplecări spre îndeletnicirea
asumată și exigentă de ctitor al fîntînilor din versurile lui Blaga: Sapă,
frate, sapă, sapă, / pînă
cînd vei da de apă. / Ctitor
fii fîntînilor, ce / gura,
inima ne-adapă. Într-un limbaj mai potrivit haiku-ului,
autorul o mărturisește singur:
fântână nouă -
săpătorul iese
cu soarele-n palme
_____________________________
*Mihai Pascaru - Boabe de rouă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu