Postfață
Corneliu Traian Atanasiu
Primele șapte volume ale cocorilor n-au beneficiat de o
prezentare care să analizeze calitatea poemelor, tendințele și evoluția
grupului de autori angajați în exercițiul competiției săptămînale RH. E
adevărat, începînd cu volumul IV pînă la cel de al VII-lea, datorită
insistenței mele de a stimula comentarea poemelor, s-au ivit cîțiva comentatori
care făceau cu rîndul comentarea poemelor cîștigătoare din fiecare etapă. Am putut
astfel să avem în paginile fiecărui participant la volum și cîte un poem
comentat. În anul VII însă efervescența interpretativă s-a stins și aproape
toate comentariile le-am făcut eu, multe special pentru momentul editării
volumului. Anul acesta m-am gîndit la formula unei postfețe în care să încerc
să surprind cîteva trăsături ale poemelor scrise de acest grup. Și anume,
faptul că există cîteva tipuri de poeme, cîteva moduri de compunere și anumite
tehnici nu numai preferate ci și eficiente în care autorii și-au dovedit
măiestria. În mod firesc a trebuit să aleg un număr restrîns de poeme, toate
din prima parte a volumului, care să corespundă viziunii pe care am urmărit-o
și care să ilustreze această intenție. Sînt citate mai jos poeme a două treimi
din participanți. Sînt convins că alt comentator ar fi ales altele conform
viziunii lui.
Intenția urmărită de Romanian
Haiku a fost de la bun început aceea de a stimula scrierea haiku-ului în
limba română. Urmărind evoluția celor care sînt angrenați de 8 ani în acest
concurs, pot afirma că autorii din grup au sesizat și au pus la lucru cu
ingeniozitate resursele limbii române, dovedind că există cu certitudine un
specific al poemelor provenit din chiar geniul limbii în care sînt scrise dacă
sînt scrise cu talent. Un specific care, pentru anumite poeme, implică nu doar
intraductibilitatea în alte limbi, dar și faptul că merită să scrii haiku în
românește tocmai pentru bucuria descoperirii și punerii în valoare a unor
oportunități sui-generis care aparțin doar acestei limbi. Poeme de calitate,
premiate în concurs, pot demonstra cu brio acest lucru.
Un procedeu discret de a face doar aluzie la emoția
neexplicitată în poem este apelarea la polisemia cuvintelor. Folosit în imagine
la propriu, fizic, sensul figurat al tremuratului
se insinuează pe furiș și în suflet: ceaiul fierbinte - / teiul din fața
casei / tremură-n ploaie (Cristina Oprea).
Tremurul poate fi însă și al apei: zi cu vânt – / tremurând sub pod / vechiul oraș (Ana Drobot), și al urbei, și al sufletului sensibil. Polisemia și sensul figurat cu aluzie la
articulațiile îmbătrînite sînt prezente și în poemul Valeriei Tamaș: azil
de bătrâni - / scîrțîind din balamale / pînă și poarta.
De articulații ce să mai vorbim: o scară de
lemn - / scârţâitul treptelor / urcă în genunchi (Costin Iliescu). Nicio
reacţie, spune poemul lui Cezar-Florin
Ciobîcă, la ora de chimie și
are dreptate, elevii sînt captivați de cântecul mierlei și, chiar dacă
s-ar folosi de reacții (chimice), profesorul nu i-ar putea abate de la ceea
ce-i fascinează pe moment.
Mai pregnant se simte acest lucru cînd aluzia se face prin
intermediul unei expresii consacrate: târg de vechituri - / ploaia umple
paharul / încă o dată (Vasile Conioși-Mesteșanu). Imaginea fizică, semnificativă și ea, este
surclasată de sensul figurat al insuportabilității acestei vieți pline de
necazuri. Țesătura de aluzii este și mai consistentă atunci cînd expresia este
eliptică și, ca în poemul următor, sugestia la minciuni este multiplă: îngheață
apa - / poveștile pescărești / încă proaspete (Elena Malec). Și mixajul de
mai jos mustește de aluzii alegorice la adresa politicienilor care îndrugă verzi și uscate la fel de abundent cum
cad frunzele toamnei din pomi: afişe
rupte / şi frunze-mprăştiate – / verzi
şi uscate (Grigore Chitul). Apelul la expresii, savuroase altfel, dar imposibil de
explicat, este și surprinzător, și hazliu cînd îi găsește formulei și o
motivație ad-hoc: furtună pe câmp - / scoasă
din pepeni şi / sperietoarea (Cezar-Florin Ciobîcă). Se poate lesne înțelege că sperietoarea a fost
dărîmată din cîmpul cu pepeni pe care-l
apăra, ceea ce ar fi și înfuriat-o.
Polisemia poate însă mai mult, sensul
figurat al cuvîntului permite saltul de nivel al înțelesului, a măcina
derapează ușor spre spre un sens distructiv: a ruina, a roade, a mânca, care, asociat cu înserarea și
secționarea sterilă a văzduhului de către palele morilor, închipuie o mașinărie
atotnimicitoare: apus de soare - / măcinând veșnicia / morile de vânt (Constantin Broșu). Măcinișul poate fi însă și mai fantastic: moara-n ruină – / măcinate prin fisuri / razele lunii (Genovel-Florentin Frățilă),
prelucrînd o materie primă mai inconsistentă decît hainele împăratului din
poveste. Aplicată unei trăsături imateriale: vară toridă - / şi aura sfinţilor / e scorojită (Rodica P.Calotă), jupuirea, cojirea,
coboară în profan ceea ce părea să fie neatins de năpastele lumești.
Persiflarea unuia dintre anglicismele care
au invadat limba are însă bătaie mult mai lungă: primul after school - / nucul de lângă şcoală / neîncăpător (Vasile Conioși-Mesteșanu) – a dispărut din păcate petrecerea ludică a timpului
liber din vremurile cînd astfel de instituții nu existau.
O particularitate a limbii care face ca realmente un poem
să nu poată fi tradus este însă folosirea în compunerea lui a unei omonimii
precum cea din: ceaunul de tuci - / lumina lunii sare / în mămăligă (Constantin
Iliescu), și ea parțială, între substantivul sare (de bucătărie) și verbul a
sări la persoana III-a, indicativ prezent. Veți observa lesne că, dacă punem o
virgulă între lunii și sare, dispare propoziția și sare în mămăligă devine doar o ipostază
(gramatical o apoziție) a luminii lunii.
Dacă polisemia implică o familie de sensuri înrudite, iar expresiile își pot
găsi echivalente, omonimia este arbitrară (nemotivată și nemotivabilă) și
imposibil de tradus. Încercarea de traducere în engleză a Anei Drobot: the cast iron cauldron - / moonlight
sprinkles its rays / into the polenta, pierde cuvîntul sare și merge doar pe o aluzie la modul de a săra mămăliga, sprinkle însemnînd a presăra. (Traducerile din japoneză
în română prin intermediul englezei sau
francezei cred că pierd tocmai aluziile unor omonimii de care se spune că este
plină limba japoneză.)
Mai savuroase sînt însă poemele înclinate spre ironie, în
care procedeul tehnic este folosirea unei sintagme cu două înțelesuri: Ajun de Crăciun - / Moşul ispitit din nou / de poale în brâu (Vasilica Grigoraș). Sigur că acum este vorba de
familiarele plăcinte și ironia lui din
nou mărturisește că sensul erotic nu mai e actual. Ironia poate fi însă mai
nuanțată, cuplîndu-se cu o reverență făcută expresiei luate (aparent) în
derîdere: Noaptea-Nvierii – / răsuflând ușurată / echipa de transplant (Vasile Conioși-Mesteșanu). Reușita operației are, se
pare, și ceva providențial. Și, invers, un cuvînt specializat pentru uzul
medical poate fi folosit la propriu: reanimare
- / între ferestre învie / primele
muște (Cezar Ciobîcă),
descriind starea de incubator pentru insecte pe care, înainte să apară
termopanele, o revedeam cu toții primăvara. O sursă inepuizabilă pentru
jocurile de cuvinte rămîne lista numelor compuse din flora și fauna locală: balul bobocilor - / pe rochia decoltată / ochiul boului (Vasilica Grigoraș). Specialitatea casei rămîn însă poemele care persiflează sintagme nume
de sărbători, folosindu-le în sensul lor desolemnizat, lipsit de prestigiu: Ziua Victoriei - / soața mea recunoaște / că
am dreptate (Dan Norea). Și iată și nelipsita și ironizata zi a muncii
însoțită de sensul figurat al verbului a toarce: ziua muncii - / în fosta
filatură torc / numai mâțele (Cezar-Florin
Ciobîcă).
Remarcabil este însă și faptul că autorii au deprins în
această ambianță stimulativă, mai mult sau mai puțin sistematic sau de-a
dreptul prin contaminare, modalități subtile de a aborda scrierea haiku-ului.
Unul din procedeele tehnice prin care se evită numirea faptului, dacă e vorba
de moarte, pare a fi de-a dreptul eufemistic. Din rațiuni mai degrabă pioase
spunem doar aluziv că cineva a pierit, s-a prăpădit, s-a stins, s-a mutat la
cele veșnice. Fără să fie exclusă evitarea unui cuvînt nedorit, și scenariul
care amintește de mutarea care face mat, și dispariția partenerului de joc fac
aluzie în acest poem la un deces recent: jocul
de șah / la ultima mutare - / singur pe bancă (Roxana Dumitrache). Și
poemul Valeriei Tamaș, tovarăși de drum -
/ și florile prunului / pleacă cu tata, se ferește de cuvintele directe și
preferă sugestiile ultimului drum și ale florilor scuturate peste sicriu.
Într-o tipologie a soluțiilor de compoziție a haiku-urilor, aș grupa aceste
proceduri sub titlul eufemismul liric.
Jocul de mai sus implică refuzul de a spune lucrurilor pe
nume, vorbirea eliptică prin apropouri. Procedeu prin care se creează o bună
parte din tensiunea poemului, dînd de lucru cititorului pentru a complini o
situație lacunară. Pentru Constantin Iliescu noapte(a) cu viscol –
implică lipsa evidentă a stelelor. Paradoxal însă, aprinzând mii de stele / becul
de pe stâlp, face apel la experiența celui care, mai mult ca sigur, a
reținut fenomenul fascinant al scînteierii fulgilor și s-a delectat de multe
ori cu el. Cezar Florin Ciobîcă aruncă altă nadă glumeață: noaptea la copcă
- / mult prea-ngustă gaura / ca
să iasă luna. Ironia
imposibilității nu e greu de recuperat: luna va ieși din apă doar cînd copca, ochiul
de apă, va fi suficient de mare ca să o poată oglindi. Pentru că, iată, luna
stă la pîndă ca să izbucnească de oriunde s-ar iți ochiul apei: se zvântă norii
– / din ciutura fântânii / răsare luna (Oana Gheorghe). În jocul oglindirilor poate însă răsări la fel de
miraculos și soarele: fierul plugului - / scos la lumina zilei
/ soarele pe-un ciob (Constantin Iliescu).
Un
apropo la o posibilă eclipsă de soare și un gest inutil, bunica-și șterge-n zadar / ochelarii (Claudia-Ramona Codău),
revelează cataracta avansată dar încă neasumată a bunicii și mărturisește
totodată compasiunea tandră a nepoatei.
Măiestria compunerii unor poeme de
calitate implică cel mai adesea perceperea subtilității situațiilor și a
interferenței lor. În poemul ploaie de toamnă - / nu-şi mai ascunde
lacrimile
/ fata
bătrână
(Claudia Ramona Codău), dezlănțuirea ploii capătă un
firesc care asimilează eșecul fetei și o absolvă de vreun exces sentimental
exhibat prea ușor. În felul acesta, situațiile (cu actori diferiți) se pot
potența reciproc: se lasă ceaţa – / tot mai apăsătoare / tăcerea-ntre noi (Grigore Chitul) sau se
pot confirma în tristul lor înțeles: zile
tot mai reci - / în cutia poştală
/ nicio scrisoare (Oana Gheorghe).
Nu-i nevoie de mare lucru ca, într-un cadru cu valențe
reveriace pe care-l experimentezi direct într-o noapte senină - lacu-ncremenit, situația să capete alura
fabuloasă a unei aselenizări imprevizibile: un
ţânţar pregătit să / calce pe lună (Grigore Chitul). Întîmplările neverosimile ale oglindirilor pot declanșa
oricînd fapte aflate pe muchia incertă a irealului: nori răzleți pe lac – / o
lebădă atingând / vârful muntelui (Cristina
Oprea) sau: boaba de rouă – / o lume răsturnată / în firul de iarbă (Grigore Chitul).
Și nu doar
oglinda apei poate fi declanșatorul ci și ispita irezistibilă a unui gest: geamul aburit - / răsare îndată un / soare desenat (Elena
Malec). Poate că în sufletul contemplativ există un resort al compensației care
acționează reflex pentru ca lipsa să fie contrabalansată: pană de curent -/ umplându-se cu stele / perdeaua din geam (Genovel
Florentin Frățilă) sau: seară de priveghi
- / printre crengile goale / luna plină (Cezar Ciobîcă). Sau poate că
imaginarul asimilează și identifică lucrurile după criterii mai puține bănuite:
flori de noapte - / se-așează printre ramuri / stelele (Ana Drobot).
Haiku-ul se dovedește de multe ori o bruscă
intuire a realității prin identificare afectivă: cireși în floare – / la
lecția de pian / note uitate (Daniela-Lăcrămioara Capotă).
Este normal ca trăirea empatică, prea intensă, să producă abateri de la
comportamentul rutinier. Nu poți trece neatent pe lîngă ceea ce te solicită
imperios: autostopiști / la marginea pădurii – / primii ghiocei (Roxana Dumitrache)
și, pe moment, îți poți schimba brusc prioritățile: magnolia-nflorită – / scrisoarea
rămasă / nedesfăcută (Claudia-Ramona Codău). Sau poți ajunge la un puseu de
abandon și dezertare a la Topârceanu: Zău că-mi vine să-mi las baltă / Toate interesele!, surprins în manieră senryu: tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul (Petru-Ioan Gârda). Iar în
cazul care urmează, nu-i vorba însă nici de dezertare, nici de oboseala
bătrîneții și nici măcar de proverbiala lene românească ci de uitarea de sine
întru contemplare: merii în floare - / bătrânul
se proptește / în coada sapei (Valeria Tamaș). Sau de un fel de constatare
regret a stîngăciei celor ce s-ar dori asemenea fluturilor: doi fluturi în
zbor – / stingher se ţin de mână / umbrele noastre (Oana
Gheorghe).
Și, chiar dacă nouă ne scapă pe moment semnele prin care ni se atrage
atenția, haiku-urile nu uită să le consemneze scrupulos: de Înălțare – / de sub placa de beton / un fir de iarbă (Cezar-Florin
Ciobîcă) și folosind uneori cuvinte la fel de penetrante ca emoția pe care o
conține fapta celor ce nu cuvîntă: lacăt
ruginit - / tufa de iasomie / străpungând gardul (Vasile Conioși-Mesteșanu).
Alteori sîntem introduși în plin miracol:
salcâmi înfloriți – / zumzetul albinelor / sporind liniștea (Petru-Ioan
Gârda), luînd parte la convertirea contrariilor.
Cîteodată sîntem gata să credem că lucrurile ne dau mereu cîte o lecţie de viaţă, precum prin asfaltul fisurat / verdele ierbii (Carmen Duvalma). Că ne pot
servi pilde: poarta-ncuiată - / se deschide în voie / floarea de ciulin (Ildiko Juverdeanu)
sau modele: ceartă-ntre vecini - / trecând gardul umbrele / se-mbrățișează (Valeria Tamaș). Că pot
suplini, adesea cu asupra de măsură, ceea ce pare că ne lipsește: prispa pustie - / în loc de felinare / pâlpâie stele (Argentina Stanciu).
Sînt poeme care-și împlinesc sensul doar atunci cînd le alături o
expresie știută, un fel de loc comun ascuns eliptic la compunerea poemului.
Ceea ce nu era prea ușor de descifrat în alăturarea: urme în omăt – / plină cu bastonaşe / prima dintre foi (Ana Urma)
devine limpede dacă-ți aduci aminte de expresia: cîmpul alb, oile negre... Și în poemul următor: frunze veștede – / o
colecție de toamnă / într-un toc cui
(Iliescu Costin), fiecare sintagmă atrage o aluzie preexistentă: frunzele veștede – culorile diverse și
nuanțate, colecția –prezentările de
modă, tocul cui – ținuta elegantă
nepotrivită cu vremea. Ironia soartei, colecția nedorită este plimbată pe tot
traseul, de obicei, spre locul de muncă. Și fără ironie, îmbinarea apropourilor
este singura care poate împlini sensul poemului: casa bunicii – / neatinsă-n
ogradă / zăpada de ieri (Petru-Ioan Gârda). Zăpada neatinsă este simultan și cea de azi, în casa bunicii nemaifiind
nimeni care s-o calce, și cea a albului
nepoluat (și intangibil) din amintire. Și aici: omăt neatins - / tot singur
se-nvârte / cocoșul de tablă (Vasile
Conioși-Mesteșanu), părăsirea, puritatea și nostalgia convoacă doar simboluri
de demult.
De multe ori, directețea constatărilor urmează un traseu care este
orientat de o logica emoțională: cureaua veche - / nimeni să mai ascută / briciul tatei (Valeria Tamaș). Regretul este
provocat doar de vederea curelei. Și încîntarea în fața promoroacei de pe
crengi se asociază aproape imediat cu părerea de rău că iglițele nu mai pot fi
mînuite: chiciură-n copaci - / iglițele bunicii / mâncate
de cari (Cezar-Florin Ciobîcă). Și nu doar lucrurile prezente sînt
grăitoare, și lipsa lor e plină de tîlcuri și de mustrări: iarna sfârșită -
/ în patul bunicilor / o pernă lipsă (Radu Tudosan) sau: satul cu bătrâni - / în Ajun din ușă-n ușă / numai viforul (Valeria Tamaș). Un gest greu de calificat, pios și față de cireși, și față de vremurile
cînd bunica își trăgea singură fotoliul la geam: cireși înfloriți - / trag lângă geam fotoliul / gol
al bunicii (Petru-Ioan Gârda)
Sînt poeme care pot fi considerate poeme de observație pentru că ele scot
în evidență un fapt greu de remarcat sau neluat de obicei în seamă și prin
urmare nefructificat. Simțul observației este totdeauna amplificat de interesul
și intenția autorului: mătura din colţ -
/ paingu-i croşetează / o husă nouă (Costin Iliescu). De data
asta, ironia lui a observat, poate chiar din consecințele nefolosirii ei, că
mătura a devenit doar un obiect de decor și insinuează că păianjenul o
protejează. În poemul următor, gura știrbă, surprinsă într-un zîmbet excesiv,
provocat și de bucuria primăverii, și de lipsa dinților, și grebla în reparație
formează o indubitabilă unitate a contrariilor: livezi fumegând - / c-un zâmbet larg bunu mai / pune-un
dinte greblei (Marcela Ignătescu).
Rochiile mamei trimit același parfum delicat ca și brîndușele: parfumul mov / al rochiilor mamei - / pâlc
de brândușe (Cezar-Florin Ciobîcă) – un fel de atmosferă cromatică pe care
n-ai cum s-o apuci deși, fără să vrei, te înglobează și o respiri. Aceeași
stare de spirit volatilă, de protecție și încurajare, răzbate și din șalul
căduros al mamei: cântec de leagăn –
/ şalul mamei aşezat / pe umerii mei (Capotă Daniela
Lăcrămioara). O fîlfîire a hainelor, atîrnînd lălîi pe bețele sperietoarei,
devine un semn de bun venit: se-ntorc cocorii- / fluturându-şi
mâneca / sperietoarea (Constantin Iliescu).
Sînt
poeme în care încîntarea provine din dezinvoltura cu care autorul se mișcă
între planurile alegoriei: concert
nocturn - / dirijând fulgerele / felinarul de vânt (Costantin Iliescu).
Aici irealul hiperbolic este cel care se convertește în real. Concertul este
posibil să fie doar unul vizual, fulgerele sînt poate undeva departe și
tunetele nici nu ajung aici, felinarul de vînt se zbate însă în rafalele de
vînt sosite-n avangarda ploii, dirijînd o fantastică orgă de lumini.
Sau
din îndrăzneala cu care ne propune ceva greu de crezut: micul cerşetor - / în
bocceaua cu lucruri / „Prinţul
fericit” (Ildiko Juverdeanu), dar care merită să fie consemnat
pentru ceea ce ne sugerează sau ne reamintește despre copilărie. Din
înflăcărarea cu care notează o neașteptată viziune: grâul treierat - / țipătul ciocârliei / până la soare (Constantin
Broşu). Și poate din nonșalanța și promptitudinea cu care face o glumă: luna plină -/ ţânţarii vin mai repede / ca
ospătarul (Vasile Conioşi-Mesteşanu).
Merită
să continui cu cîteva poeme în duhul umorului nesecat al unei țări (altfel)
triste dar mai mereu înfierbîntate: tot caniculă - /
bunica îşi face vânt / cu facturile (Vasile
Conioși-Mesteșanu). Gata însă în orice clipă să se bucure de confirmarea
faptului că se poate și mai rău (la alții): zi
senină – / pe
gardul vecinului / o
piele de capră (Petru-Ioan Gârda).
Și,
ca să nu închei într-o notă prea frivolă, o să amintesc trei poeme diferite ca tematică
și mod de compunere care îmi plac prin nota lor de simplitate neafectată dar
profundă. Primul, ciutura spartă - / sunetul picăturii / umple fântâna (Constantin Iliescu), alege parcă înadins elemente deficitare, minimale,
inconsistente, prăpădite pentru a plăsmui cu ele plenitudinea. Al doilea
construiește, în maniera altfel specifică haiku-ului, pe alăturarea
întîmplătoare a două imagini diferite: la masa de cărți - / vântul pune peste ași / o frunză moartă (Argentina Stanciu), un avertisment malițios pentru oricine nu-și asumă ce poate aduce
hazardul. Ultimul revine la o notă de optimism care aduce la masa împăcării
generațiile viilor și morților:
sâmbăta morților
–
din vatra
cuptorului
zboară hulubași
Ion
Cuzuioc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu