Povara unei frunze

Povara unei frunze*

 Corneliu Traian Atanasiu

          Dacă te-ai lua după recuzita poemelor Oanei – mărțișor, toporași, pomi în floare -, ai putea crede lesne că e vorba doar de o poezie delicată, plină de drăgălășenii feminist-liricoide.

mărţişor în piept –

în sfârşit un donator

compatibil

stare de război -

bunul pliveşte din strat

toţi toporaşii

pomii în floare –

în curtea spitalului

un cireş uscat

Numai că mărțișorul nu e decît un pretext pentru a vorbi, uzînd ironic de termeni medicali, despre un lucru mult mai grav, potrivirea și consistența gestului. Războindu-se cu toporaşii, bunicul deviază aversiunea lui faţă de război, înglobînd-o activităţii cotidiene de grădinar domol şi ticăit: bunul nu vrea să încurajeze proliferarea armelor şi stîrpeşte toporaşii… înainte să crească prea mari. Pomii în floare lipsesc simptomatic tocmai din locul unde ar fi mai doriți și unde pînă și cireșul s-a uscat.

          Nu gingășia sau grația unor atingeri (aseptice) este relevată în poemele de mai jos, ci mesajul vibrant sau tragic simțit de cei în cauză nemijlocit, pe pielea lor.

nu-şi mai feresc

atingerea palmelor –

amurg de toamnă

primul vis din an –

sub palme atât de gol

locul de-alături

          O frunză și o adiere? Lucruri fără pondere aproape, simțite ca o uriașă povară. Printre ruine, socul nu e doar înflorit, emană instantaneu fericirea suverană de a fi în viață. Cît de puternică i-ar fi mireasma, caprifoiul urcat pe casă impresionează nu doar ca o binecuvîntare ci și ca un neașteptat contrafort.

pe ramul uscat

povara unei frunze –

adie vântul

printre ruine -

tufele de soc încă

înfloritoare

casa pustie –

Mâna Maicii Domnului

sprijină zidul

         

În unele poeme nu poți decide ce e mai bine să alegi ca înțeles, a amuțit cîntecul păsărilor sau al celui care fredona la fereastră? Îngînarea vîntului e doar un surogat strident sau un alt cîntec mai potrivit anotimpului?

         

cântec amuţit –

ramura din fereastră

îngână vântul

          Să fie iarba cosită doar o dulce moarte? O fi vorba chiar de-o rîndunică despuiată sau de răsturnica lui Ion Barbu? 

iarba cosită –

„rochița rândunicii”

într-un scaiete

          Și în poemul următor poți urmări două piste. Vecinii se ceartă, mireasma e aceeași, n-are hotar. Dar se pare că tocmai ăsta este motivul de supărare: mireasma nu doar trece (prin și peste gard) ci întrece orice îngrădire. Cum s-o oprești?

sfadă la hotar -

mireasma căpşunilor

întrece gardul

          Gestul bunicului în sine, este unul meditativ, și absent, și oarecum îngrijorat. Să fie oare părul lui sau stratul de omăt căzut în iarna vieții cel prin care-și trece mîna?

tăcut bunicul

îşi trece mâna prin păr -

miezul iernii

          Și vremea, și vîrsta te fac să nu mai ajungi la merele care-ți strepezeau atît de voluptuos dinții. De fapt, nu mai ai nici gustul lor, nici al cățăratului în pom. Verzitura e prohibită, prospețimea dispărută din viața ta odată cu trecerea vremii.

merele verzi –

gustul copilăriei

pe un ram prea sus

          Înșirate pe foile albe, poemele Oanei au aceeași naturalețe a macilor înfloriți de înaintarea anotimpurilor sau de o mînă dibace care brodează harnic.

poalele albe –

macii înfloresc pe rînd

urma acului

__________

* Oana Gheoghe - Fluturi încotro?...