SIMFONIA ANOTIMPURILOR

De ce o masã aranjatã profesionist de Revelion, undeva, într-un local sau chiar într-o sufragerie, nu te-ar duce cu gândul, dinspre vizual, la sugestia migraţiei şi concentrãrii sezoanelor din România într-un punct nodal, deodatã?... Aşa s-a fãcut cã scrierea lui Dumitru Ene-Zãrneşti, clarã, uşor anticalofilã, cu un titlu ce trimite, poate obligatoriu, spre ,,Anotimpurile’’ lui Antonio Lucio Vivaldi, şi-a câştigat dreptul la re-citire; la însemnare. Apãrutã în 2009, la Editura Ex Ponto, Constanţa, în variantã bilingvã, românã plus englezã, cartea poate fi receptatã primordial drept un concert al prezenţelor; în subsidiar, disecţia sau reconstrucţia peisajelor, practicate uzual de autor, sunt definitorii pentru texte. Ştim cã haibun-ul, adicã proza scurtã îmbogãţitã de mici poeme hokku, nu este nimic altceva, dupã înţelesul dat de Matsuo Bashõ, pãrintele acestui vechi gen literar nipon, decât drumul îngust pe care mergi spre tine însuţi. La fel, ne putem gândi cã este în esenţã întreaga operã (când e valoroasã) a cuiva; calea pe care (şi-)o deschide prin hãţişul semiotic dat poporului din care face parte. Iar pentru a o întrezãri, cât de cât, pe cea urmatã de militarul de carierã-jurist, în zona literaturii, cel mai sigur e sã-i prezentãm, cronologic, titlurile volumelor publicate anterior: ,,Bãtrâne Cronos, de-ai mai vrea’’ (versuri), Ed. Muntenia, Constanţa, 1993; ,,Clopote de lut’’ (versuri), Ed. Europolis, Constanţa, 1995; ,,Zefir nipon’’, Ed. Europolis, Constanţa, 1996; ,,Cocorul de pazã’’, Ed. Leda&Muntenia, Constanţa, 2000; ,,Albastrul mãrii’’, Ed. Ambasador, Târgu Mureş, 2001; ,,Fulguraţii lirice’’ (versuri), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003; ,,Şarpele şi genţiana’’ (roman), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007; ,,Gânduri haijine’’, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007 şi ,,Sentinţã amânatã’’ (roman), Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008. Dupã cum se vede, un autor dedicat mai ales literaturii clasice de sorginte asiaticã, despre care mai ştim cã este unul din fondatorii Societãţii de Haiku din Constanţa, dar şi membru, din 2007, al Societãţii Scriitorilor Români. Haibun-ul este şi poate fi considerat, fãrã a se cãdea în oarece eroare, povestea unei epifanii. Grãitor in situ nu poate fi însã decât textul, aşa încât am ales, spre exemplificare, câteva fragmente din haibun-ul lui Dumitru Ene-Zãrneşti, intitulat eminescian ,,Copii fiind’’: Eram elev în clasele primare. Am plecat împreunã cu sora mea la oraş ca sã facem diverse cumpãraturi şi, în special, rechizite şcolare. Pentru a face banii necesari, trebuia sã vindem ceva, şi cum tata nu avea decât vin, ne-a umplut douã botiţe. Cam pe la unsprezece noaptea, cu botiţele în spate, am plecat spre oraş, gândind ca la ziuã sã fim acolo.(…) Desculţi fiind, abia mai suportam durerea degetelor picioarelor, când deşteptam din somn câte o piatrã din drum.(…) Mi-am adus aminte din ce ne povestea tata, cã, în vremurile trecute, aici bandiţii ieşeau în calea drumeţilor şi îi despuiau de tot ce aveau, uneori luându-le chiar viaţa. Uitându-ne în toate pãrţile, încercam sã nu facem cel mai mic zgomot. Auzeam freamãtul frunzelor de salcâm din marginea şoselei. Ne-am simţit mai în siguranţã când am ajuns mai aproape de oraş.(…) Aici, un grup de miliţieni şi civili opreau şi scotoceau în cãruţele ţãranilor. La marginea şoselei erau depozitate mai multe vase cu vin. Înainte nu se mai putea merge. Drumul era blocat.(…) Vigilenţi, miliţienii s-au luat dupã noi, fugãrindu-ne ca pe iepurii de câmp. Cu ultimile eforturi, fugeam cât puteam pentru a nu fi prinşi. La un moment dat, m-am împiedicat şi am cãzut cu faţa în ţãrâna unui şanţ. În timp ce surioara se chinuia sã mã ridice, un vlãjgan in civil m-a apucat de guler, mi-a tras o înjurãturã strajnicã de mamã şi ne-a luat botiţele, ultima noastrã speranţã de a face bani pentru caiete. M-am uitat la sora mea. Şiroaie de lacrimi îi brãzdau obrajii. Am început sã plâng cu sughiţuri. Nesomnul şi oboseala dispãruserã.(…) Am ajuns în fundul unei încãperi mari, unde erau depozitate mai multe vase cu vin. Am rugat pe un nene sã îmi dea botiţele. Acesta m-a privit lung, m-a îmbrâncit, m-a înjurat şi mi-a tras câteva picioare în fund, de-am zburat cãtre uşa pe care intrasem.(…) Obosiţi şi flãmânzi, ne-am aşezat pe treptele Palatului Comunal, în speranţa cã se va întâmpla o minune. Era în Joia Mare din Sãptãmâna Patimilor. Aproape cã se lãsase seara. Printre picãturile de ploaie ce se înteţeau din ce în ce, mirosul de pâine caldã venit dinspre brutãria din apropierea Palatului ne gâdila nãrile, mãrindu-ne şi mai mult foamea. Dar noi nu aveam bani nici pentru un covrig. Oboseala ne-a rãpus şi culcaţi spate în spate, am adormit pe o treaptã rece a scãrii.
Joia Patimilor -
Prin ploaie
miros de pâine caldã

Astfel se sfârşeşte textul propus lecturii Dvs., aşa cum de curând, chiar pe când scriam la acest material, am aflat (graţie Internet-ului) cã Dumitru Ene-Zãrneşti nu mai este. Ne-a pãrãsit pe 2 decembrie 2009, pentru o lume mai bunã. Mãrturisesc cã, fizic, nu ne întâlnisem decât de douã ori. Îl simţeam însã aproape mie; parcã mereu mã aducea cu gândul la termenul impus prima oarã de Johann Peter Eckermann, secretarul particular al lui Goethe: afinitãţi elective…Aşa cã acum, când ,,omul partidelor’’ bântuie peste tot şi luptã, se zbate, se combinã cu alţii, ca sã acapareze orice poate fi contabilizat fizic, am realizat: ultima carte a lui Dumitru Ene-Zãrneşti, ,,Simfonia anotimpurilor’’, devenitã parcã testament al acestuia, este şi cea prin care ne atrage atenţia asupra esenţei naturii, esenţei naturii umane.

02 ianuarie 2010