Roua de toamnă*
lecția de dans –
petala crizantemei
cu prima brumă
Cînd
e vorba de haiku trebuie să te aștepți ca elementele care îl compun să fie
înzestrate cu o mobilitate de invidiat. Să fie gata oricînd să-și asume o altă
identitate. Să se metamorfozeze prin simpatie devenind altele. Și să ia mereu,
după contextul în care se află, lecții de dans sau, înfiorate, să se schimbe-n
cuvinte: înfiorare - / o petală de
cireș / cade-n agendă.
Cînd notațiile pe care
autorul le culege sînt îndeajuns fasonate, făptura lor devine abundent
semnificativă. Capătă deodată libertatea de a evoca simultan un evantai de
înțelesuri, noime și tîlcuri. Cioplind în piatră se detașează, fără să
se dezică, și de truda ocnașului, și de arta sculptorului și evoluează către o
vocație în care totul pare să fie o predestinare, o chemare, o misiune. Ceva cu
care te confunzi și care te împlinește. O imagine a destinului. Cine și-o asumă
este asemenea apei care cizelează piatra: cioplind în piatră - / pârâul duce
la vale / scânteile. Pîrîul face oficiul firesc de a promova acest efort
titanic. Îl face profitînd de o anume corespondență lingvistică și de
colaborarea fizică a luminii reflectate. Toate scînteierile apei nu sînt decît
fascinante ecouri, metamorfoze ale scînteilor țîșnite din amnarul primordial.
Uneori, totul pare să fie
gata să intre în rolul pentru care stihiile au pregătit deja montajul: asfalt
după ploi - / stau să cadă frunzele / în clarul lunii. Și micile făpturi nu
pregetă să facă ore suplimentare pentru a însufleți cadrul: teatru de vară - / câțiva greieri rămași /
peste program.
E adevărat, unele fapte
sînt surprinse și adunate-n agendă, dar pentru asta sînt mii de altele care fac
clipă de clipă repetiții asidue: se ridică ceața - / în cădere o nucă /
trezind ciorile. Și nimeni nu le înregistrează: zbor de cocor / peste
mătasea-broaștei - / dirijând tăceri.
Dar lucrurile se echilibrează totuși
și cele surprinse deja au forța magică de a suplini lipsurile: cină pe
balcon - / îndestulați de mireasma / caprifoiului. Iar în momentele
prielnice pașii noștri se resimt: moină peste tot - / fiecare pas pe drum / tulbură
cerul.
Și dacă ni se pare că nimic nu durează destul: satul
strămutat - / peste prispa cu greieri / aceleași stele, cîteodată simțim că
parcă am îmbunat și convertit stihiile să consimtă la nevoile noastre mărunte: doar paragină - / de veghe
luna plină / măturând casa. Să-și împletească glasul și lumina cu bezna și
stridența noastră: scârțâie poarta - / în ecou un greiere / deschide seara;
candela stinsă - / gutuia din fereastră / mai priveghează.
Oricînd, parcursul nostru poate
oferi prilejul unor neașteptate convertiri: margine de drum - / o sânziană
sporind / numărul stelelor. Asta însă doar atîta vreme cît, oriunde-am fi, ne
păstrăm deschiși spre lumea mereu eterogenă, dar gata să ne fie aproape: iar
printre străini - / strâns în mănușă / fulgul și molia. Și
asta pînă-n cea din urmă clipă:
pregătit de drum -
ramura liliacului
închide poarta
______________________________
Mona Gheorghe - Teatru de vară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu