Covorul roșu destrămat

 

Covorul roșu destrămat

 Corneliu Traian Atanasiu

pană de cocor –

între pământ și cer

pus un kireji

        

         Kireji, întreruperea dintre cele două părți ale poemului, este un spațiu gol ispititor, o invitație făcută cititorului de a-și încerca puterile închipuirii pentru a lega poemul.    Juxtapunerea de calitate face din capul locului un apropo. Unul, aș zice însă, pentru un cititor deja avizat, care s-a mai întîlnit cu aluzia florii de măr la neaua abundentă. Așa că e vizată direct avalanșa: mărul în floare – / cu risc de avalanșă / zborul din cuib. Și, pentru că acest mod eliptic de a trata compunerea oferă spațiu semantic suplimentar, este pomenit și potențialul declanșator al închipuitului dezastru – zborul unei păsări.

         Același măr, alte contexte. De data asta, mulțimea florilor ar trebui să se intersecteze sau să se suprapună cu cea a cuvintelor. Dar lor li se adaugă alte două aluzii, una a învățului și alta a lui Nichita: mărul în floare – / la lecția de astăzi / Necuvintele. Se pare că e vorba de o lecție care nu poate fi verbalizată.

         Jocul și intersecția aluziilor sînt mai bogate în haiku-ul următor și contextele se îmbrățișează. Albeața stabilește, peste linia de kireji, o corespondență între ghiocel și dinte: ghiocel în crâng – / după nopțile albe / pruncul c-un dinte. Nopțile albe sînt de fapt cele nedormite de părinții care așteaptă răbdători dureroasa erupție.

         Cîteodată, modul în care se insinuează aluziile în substanța textului este deconspirat chiar de un poem:  mălin înflorit – / în scrisori printre rânduri / parfumul mamei. O face invizibil și penetrant, dar persistent precum parfumul mamei sau mireasma mălinului.

         Și, de cele mai multe ori, realitatea este îmbogățită: petale de cireş – / de-o vreme gândurile / împrăştiate. Contaminate, gîndurile se comportă ca petalele. Nu te mai obsedează, se scutură de tine.

         Iată și o legătură mireasmă autentică:

 

o urmă de ruj –

după picnic și-n oraș

aromă de fragi

 

O urmă de ruj abia vizibilă. Dar cu prospețimea aromei de fragi. Păstrată stăruitor de buzele stigmatizate. Invadînd orașul. Avem de a face cu o multiplă transfigurare prin cumul aluziv.

         Aluzivul bine pus în scenă reușește să creeze o situație cu cît mai echivocă cu atît mai expresivă:  pustiu de iarnă – / din prag până la poartă / aceeași urmă. Insistența revenirii la poartă, sugestia aceleeași urme singuratice, anotimpul devenit vîrstă construiesc un spațiu virtual mult mai consistent decît vreo realitate searbădă și banală.

         Lucruri aparent desperecheate, evocate parcă sacadat, compun pe planul amintirii o succesiune de o nostalgie amețitoare: vârtej de frunze – / un copil cu role noi / tot mai departe. Sfîșietoare.

         Miniatursimul micului poem impune autorului talentat să nu irosească motivele aluzive ivite firesc pe parcurs: castane coapte – / căscând gura pe alei / puii de arici – este folosit tot materialul, și castanele, și cojile. Motivul broderiei, odată ivit, se extinde fără opreliști de la florile gerului la nesațul moliei: flori de gheață-n geam – / mănușile brodate / de o molie. Cu desăvîrșită migală, poți fructifica potențialul sugestiv al elementelor incluse în poem ca pe o mină fabuloasă de aur: mină de aur – / un vierme și-o furnică / într-o gutuie.

         În final, iată și un poem care surprinde alura și statura deșirată a autorului de haiku:

 

desculț prin iarbă

în țârâit de greieri -

cu capul în nori

____________________________

*Luminița Petrea - Puf de păpădii