Un spin în polei

 

Un spin în polei

 Corneliu Traian Atanasiu

            Volumul de față este unul care a întîrziat mai mult decît ar fi fost de așteptat. Și, deși este unul de debut, nu cuprinde decît o mică parte din poemele scrise de autor timp de peste 25 de ani. Sînt aici doar poemele cu care Eduard a participat la concursurile Romanian Kukai și Haiku Club. Celelalte poeme, majoritatea premiate la concursuri din afara țării și scrise în alte limbi, vor apărea în alt volum. Oricum, pentru că este un poet reprezentativ al haiku-ului românesc, poemele sale s-au aflat deja de multă vreme pe net într-un număr omagial al revistei online RO KU, la care oricine dorea să le citească ajungea fără nicio opreliște.

            Poate că abordarea cea mai potrivită pentru a pune în evidență anvergura unui autor este aceea de a-i remarca laconismul textului și modalitatea particulară în care o realizează – stilul personal.

Reiterînd succint în prima parte a unui poem aluzia la cel mai cunoscut poem al lui Bashō: în urma broaştei / un plescăit în noapte, partea a doua începe cu un și deosebit de sugestiv:

 

şi... luna ţăndări

 

un și... pe care-l folosim de obicei retoric, prelungind pauza semnificativă de după el, cînd, povestind, vrem să ţinem ascultătorul cu sufletul la gură în aşteptarea neaşteptatului. Şi, în acest caz, resimţim lesne că el continuă de fapt povestea, dar la un mod mult mai înalt și mai vibrant, trimiţîndu-ne simultan la o urmare instantanee şi la o consecinţă imprevizibilă și aproape de neînţeles. E vorba de un şi concluziv şi totodată adversativ, o prescurtare a expresiei şi, ce crezi?!, căci el introduce o consecinţă suplimentară, nebănuită şi de departe mai importană decît banalul plescăit. E un şi care supralicitează, care accentuează hiperbolic plescăitul.

Cititorul avizat ştie însă că tot poemul este doar o alegorie şi că isprava broaştei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta şi deci, cu atît mai mult, pentru viaţa fiinţelor şi a omului. Saltul este traseul unei vieţi, iar impactul cu apa dispariţia, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal şi repede uitat...

Şi totuşi... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă, uneori,  discul de argint al lunii...

În poemul de mai jos este mărturisită, în maniera caracteristică haiku-ului, revelaţia surprinzătoare a unei corespondenţe nebănuite:

 

O ciocîrlie –

dintr-o dată albastrul

atît de adînc

 

 Cerul, cu seninul său, este potenţat în adîncimea lui de cîntecul ciocîrliei. Nu doar că ridici capul în căutarea cîntăreţului celest, dar, urmărindu-i înălţarea, măsori totodată amploarea şi intensitatea albastrului, rezonanţa lui sufletească. Seninul cerului se adînceşte, amplificat de trilul ciocîrliei, pînă la simţămîntul serenităţii.

            Desigur, efectul unui boţ de humă zburătoare asupra boltei albastre este de-a dreptul neaşteptat. Observaţia este însă reală, deși ea notează o revelaţie. Ceea ce vedem şi simţim este de fapt o viziune, zborul şi cîntecul ciocîrliei deschid cerul, limpezesc albastrul, mărturisesc înaltul.

Poemul care urmează, ilustrînd cu brio efectul realizat de un kireji autentic, evocă două imagini, două fapte suficient de diferite și de îndepărtate prin contextele lor reale încît să îmbine la perfecție contemplarea imaginilor cu meditația asupra timpului:

 

Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

Primind provocarea lor,  simţim mai întîi,  în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, prospeţimea perpetuă a timpului. Ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim totodată, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine un ţinut. Un tărîm miraculos.

Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără de margini a rătăcitorului.

Alegoria este mai evidentă și mai vibrantă atunci cînd faptele evocate, relevante și pentru om, sînt date în seama altor ființe:

 

 

O creangă de tei –

pentru întâia oară

privind peste zid

 

            Subiectul pare a fi teiul crescut între ziduri. Privirea peste zid pare a fi, în această interpretare, dovada unei staturi care a depăşit stadiul de puiet, dar parcă şi una a jindului către spaţiul liber care i-a fost atîta vreme prohibit. De remarcat felul reţinut în care autorul îşi mărturiseşte bucuria (şi indirect compasiunea pentru sechestrarea teiului în creştere), dar şi plasarea zidului incriminat la sfîrşitul poemului, mărind tensiunea aşteptării.

            Într-o altă interpretare, poate fi vorba de un bolnav, ţintuit pentru multă vreme la pat de o boală nefastă, care se ridică pentru prima oară în capul oaselor şi poate privi peste zid avînd bucuria de a (re)întîlni prospeţimea lumii aproape uitată.

            Trebuie remarcată concentrarea forţei expresive a poemului într-o sintagmă pe cît de eliptică tot pe atît de revelatoare a (re)începutului: pentru întîia oară.

            Alegoria se poate combina și cu un anume fel oblic de a oferi o pildă:

 

Nopţi de arşiţă –

tot mai puţin univers

oglindit în iaz

 

Haiku-ul observă de multe ori lucrurile mai puţin învederate, cu o pondere aparent mai scăzută în economia lumii, mai delicate şi mai neînsemnate, cum ar fi umbrele, licăririle, oglindirile... În cazul de faţă, existau o grămadă de alte consecinţe ale secetei, unele îngrijorătoare, altele neplăcute, multe sărind de-a dreptul în ochi. Autorul a ales-o pe una care nu preocupă nicidecum pe toată lumea: se restrîng suprafeţele de oglindire. Este un lucru marginal şi totuşi el împuţinează o facilitate de o absolută şi nediscriminatorie generozitate: reflectarea. Şi afectează astfel întreg universul.

Ne putem lesne gîndi dacă nu cumva şi capacitatea şi amplitudinea de a reflecta a sufletelor noastre uscate şi secătuite nu trece cumva printr-un anotimp nefast, bîntuit de febra nesănătoasă a consumismului care ne restrînge universul la rafturile cu mărfuri.

Imaginea pe care o poate propune un haiku este simultan naivă și cu valențe mitice deosebit de convingătoare:

 

Bătrînul pescar
trăgînd un fir din lună -
cerul destrămat

 

Sînt covins că firul subţire şi aproape invizibil de gută pe care pescarul îl trage poate da impresia că este tras din luna care nu trebuie închipuită neapărat la zenit. Imaginea nu este atunci deloc abstractă şi tocmai de aceea poate profita de jocul între concretul văzut şi fabulosul mitic. Pescarul capătă brusc alura unei fiinţe din vremurile eroice care, avînd în vedere textura norilor din acel moment, pare că deşiră cerul întreg. Pentru mine, valoarea de haiku a poemului este dată de faptul că surprinde atît de bine, prin lentila unui fapt mărunt şi banal, un orizont adînc de mit virtual.

Dar haiku-ul nu este deloc pretențios, atunci cînd poate evoca un fapt surprinzător nu ezită să-l noteze cît se poate de sec, provocîndu-ne închipuirea:

 

 Pe-asfaltul străzii,

un pocnet de castană

trezind ciorile

 

Citind întregul poem, ne dăm seama că el evocă un moment de linişte pe o stradă retrasă şi necirculată sau undeva în miez de noapte. Asfaltul este doar o tobă bine întinsă pe care castana căzută are ecou. Pocnetul castanei este un kigo de toamnă, iar tresărirea ciorilor ţine isonul neliniştii declanşate de banala întîmplare – a venit toamna... Un pocnet de castană în acea linişte deplină echivalează cu un foc de armă. Lumea este plină de mister și ceea ce se petrece are mereu o notă de reconfortantă ciudățenie:

 

Spre dimineaţă –

luna călăuzeşte

un şir de bostani

 

            În zori, cînd ziua se-ngînă cu noaptea şi lumina cu umbra, cînd realitatea mai este încă un vis neterminat... Înţelegem că luna e foarte jos, la orizont, un bostan mai mare în şir cu bostanii din cîmp pe care îi călăuzeşte cu autoritate. Ziua începe cu o procesiune a bostanilor, oare ce ritualuri atît de matinale îndeplinesc? Ce mistere, necunoscute nouă, celebrează lumea vegetală?

 

Calea lactee –

păstorul pregătindu-şi

toiagul de drum

 

Obiceiul de a pleca de cu noapte ca să fii departe cînd răsar zorii este unul care nu se mai practică. E adevărat, oamenii de azi se înghesuie pe întuneric în felurite mijloace de transport pentru a ajunge încă mahmuri la vreo slujbă îndepărtată de casă, dar nu mai străbat drumuri sub stele. Şi nu mai simt mireasma nopţii, nu mai savurează liniştea stelelor, nu mai văd roua din zori. Calea lor nu mai este una a spovedirii tainelor lumii. Nu e greu de observat cum calea din primul vers îşi găseşte un corespondent în toiagul din ultimul. Într-un anume fel, păstorul este simbolul celui pus la cale care îşi asumă şi îşi urmează neabătut dar pe îndelete drumul vieţii.

Şi poate n-ar trebui să uităm: Calea lactee, potrivită pentru păstorul a cărui ocupaţie este laptele, este numită şi Calea robilor, simbolică pentru toiagul tuturor călătorilor prin viaţă.

            O imagine vizuală percutantă şi cu incalculabile repercusiuni:

 

Ciocul stîrcului

zdruncinînd universul –

ploaie de stele

 

Prestaţia, pe cît de vitală, tot pe atît de modest-nutritivă, a stîrcului produce, neaşteptat, zdruncinarea întregului cer oglindit în baltă. Un privitor în stare de reverie poate resimţi lesne stîrcul în postura de pasăre mitologică care beşteleşte şi pedepseşte firmamentul pentru impasibilitatea lui. Mai mult încă, impresia cutremurării apei poate fi asimilată drept aceea a prăbuşirii catapetesmei siderale într-o precipitată ploaie de stele.

            Dar nimic nu e definitiv cîtă vreme clipele se succed și surpriza poate veni de oriunde:

 

primul vis din an –

încă un cântec scapă

din colivie

 

Și chiar dispozițiile noastre alternează între libertatea ofensivă a viselor și nepăsarea nirvanică:

 

sfârşit de sezon -

de ce-aştept oare-altceva

decât liniştea

___________________________

*Eduard Țară - Țurțuri picurând