Crucea
artistului*
Chiar
dacă pare mai puțin verosimil, în prezentarea imaginilor haiku-ul procedează la fel ca suprarealismul: apropie două
realităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate. Cu cât domeniile celor două
realităţi alăturate vor fi mai depărtate, cu atât imaginea va fi mai puternică
– şi cu atât puterea ei emoțională şi realitatea poetică vor fi mai pronunțate.
Dacă imaginea suprarealistă tinde doar să șocheze: „frumos – spune Lautréamont
- ca întâlnirea întâmplătoare pe o masă
de disecţie a unei umbrele cu o maşină de cusut“, haiku-ul pune o surdină peste
tentația alăturării țipătoare și păstrează doar intenția de a lăsa lucrurile să
vorbească singure despre faptul că s-au nimerit alături. Un haiku bun, și în
volumul de față veți găsi destule astfel de exemple, evidențiază acest mod de a
construi poemul.
mesaj
pe Facebook –
pe
masa prăfuită
stiloul
tatei
Textul doar numește, iar lucrurile,
doar alăturate, tac semnificativ. Alăturate, lucrurile iradiază apropouri. Despre
epoci, despre generații. Chiar și pe masa prăfuită, stiloul are altă prestanță
decît monitorul. Poate că stiloul e doar o relicvă, poate e o amintire dragă...
Ceva se-ntîmplă. S-a petrecut deja. Definitiv. Și ireversibil. Contemplăm momentul
și liniștea ne copleșește.
Ceea ce ți se impune de la prima
privire cînd citești un haiku bun este simplitatea deconcertantă a alăturării
imaginilor. Modul neașteptat și dezinvolt în care prezența lor laolaltă,
spontană și necăutată, transmite un mesaj tulburător.
trenul
în gară –
un
funigel mă leagă
de
prispa casei
Un tren și un funigel. O mașinărie
mătăhăloasă și zgomotoasă și un firicel tăcut, dus de vînt. Un mijloc de
transport de mare putere și un filament firav, aproape neputincios. Trenul e
gata de plecare, pasagerul simte însă, aproape dureros, că se va îndepărta și
se va rupe de locul natal. Simte plecarea cu forța inexorabilă a locomotivei.
Și mai simte că ceva esențial dar imponderabil îl ține încă (și poate nu-i va
da drumul niciodată) legat de locul unde a văzut lumina zilei.
Va rezista oare funigelul la atîtea
mii de cai putere? Se va putea întinde pînă la capătul pămîntului dacă soarta-l
va împinge pe călător atît de departe? Asta nu ne spune haiku-ul. Ne lasă să
simțim doar încordarea și să mizăm sau nu pe puterea sufletească împotriva
forței centrifuge a civilizației.
Această
indecizie, această stare de ambiguitate sugerată de simpla prezență a
lucrurilor este aceea cultivată de textul haiku-ului: prispa putredă – / muşchi şi toporaşi tocmind / scândura ruptă. Nu trebuie să cedăm pripit în fața tristeței
faptului că toate se trec și se duc. Viața continuă și mușchiul se va tocmi
veșnic cu toporașii, nutrindu-se din putrezeala aceleiași prispe. Îndreptățind
și nutrind firile contemplative.
La urma urmei, lucrurile și întîmplările
au înțelepciunea lor, cel mai adesea acidulat-ironică: gardul putrezit - / numai
amintirile / mai sar pârleazul. Dar, așa ghidușă, ea devine totuși tonică. Un
motiv ludic se poate strecura oricînd într-o împrejurare cu valențe deprimante
pentru a-i converti energia: v-aţi ascunselea – / lacrimile bunicii şi /
ploaia la geam. Chiar și cele sfinte nu sucombă înainte de a trece
vrînd-nevrînd prin ritualuri profane: schitul părăsit – / spini mari închinându-se / pe la
icoane.
Sticla aruncată-n
ocean este un vechi clișeu al imaginației: furtună în larg – / adunată în
sticlă / toată speranţa.
Șansele ca sticla să fie găsită și mesajul să fie citit sînt infinitezimale,
dar asta nu face ca simbolul să fie mai puțin tensionat. Și, în spiritul
haiku-ului, ceea ce e strîns închis în surdina sticlei să-și amplifice forța
explozivă.
De obicei, imaginile evocă momente,
fapte și lucruri, aducîndu-ni-le în fața ochilor: vremea plugului – / de sub
brazda reavănă / un ciob răsărind. Ele însă, prin prezența și sclipirea lor
tăcută, grăiesc aluziv și despre ceea ce a fost și numai e. Tăcerea este cel
mai adesea plină de apropouri la care cititorul meditează îndelung.
crucea
de piatră –
doar
o efemeridă
peste
anii şterşi
Cînd, încălcînd oarecum canonul
obiectivității imaginilor, poemul mărturisește ceva despre autor: caiși
înfloriți - / e timpul să curăț iar / vechiul patefon, e vorba mai mult de
o solidaritate universală în care sînt angajate toate lucrurile și ființele. De
o participare unanimă la lucrările de împrimăvărare. Caișii dau numai tonul.
Autorul consimte și e luat de val. Dar ispitei integrării expansiv-cosmice îi
corespunde simetric și o concentrare în universul domestic: ceaţă de toamnă
– / aburind ochelarii / cana cu compot.
La finalul volumului, ar trebui poate să
măsurăm, într-un fel sau altul, cu ce ne-am ales, unde-am ajuns sau măcar ce
repere certe am dobîndit. Răspunsul este unul malițios, care ne-ndeamnă să nu
ne culcăm pe-o ureche: busola spartă – / ascunsă iar după nori / steaua
polară. Urmele de care ne-am încîntat de fiecare dată au fost șterse de apa
strecurată în nisip și insomnia ne paște din nou:
urme
pe nisip –
număratul
oilor
fără
de folos
Să sperăm că doar pînă la prima carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu