Pana recuperată*
Ne-am obișnuit să spunem prea lesne
că haiku-ul evocă realitatea. Este însă vorba de o realitate empatică care manifestă,
miraculos, afinități neașteptate cu sufletul nostru. Care se transfigurează
pentru a mărturisi corespondențe incredibile cu aspirațiile umane. Și astfel, autorului
nu-i rămîne decît să noteze cu promptitudine faptele observate. Cu tot, cu
deviația lor abia intuită dar mai mult decît generoasă.
dansul
frunzelor -
vântul
știe secretul
balerinelor
Există în ceea ce se întîmplă în
haiku un fel de ca și cum neexplicitat, difuz, infuzat lumii și asumat
ca o exigență comună atît autorului cît și
complicelui său - cititorul. Mirarea cititorului în fața celor
comunicate de autor este una admirativă, ea confirmă o realitate mai bogată,
mai împlinită, avidă mereu de isprăvi demne de poveste: după furtună - / agățată de-un copac / doar luna plină. De multe s-a ales praful, dar luna, doldora de imaginația omenească, s-a
salvat.
Surpriza
unui haiku nu constă însă doar în ceea ce se povestește fățiș. Cursul celor
relatate ia de multe ori o direcție neașteptată: mâinile tatei - / mai strălucitoare
/ coada sapei. Te aștepți parcă la un elogiu al trudei, dar poemul refuză o
soluție atît de facilă și strălucirea nu este un atribut al muncii sau
al mîinilor care o îndeplinesc ci un simplu efect al lustruirii cozii unei
unelte, și de muncă, și de tortură. Și din ea nu rezultă nicicum vreo
splendoare eroică a vieții ci mai curînd
cazna, chinul și epuizarea lucrătorului înrobit muncii.
Nu-i de
mirare că în poemul următor găsim filtrată morala din Fata moșului și-a
babei. Corcodușul intuiește că în casa cu ferestre sparte e cineva la
ananghie:
fereastră spartă -
un corcoduș generos
întinde-o creangă
Necuvîntătoare, lucrurile și ființele conlucrează cu omul și,
mai mult sau mai puțin pe furiș, sînt angajate, după orarul prestabilit, în
lucrări și acțiuni de amploare: amurg
pe ponton - / luna împinge ziua / după păpuriș. Altfel nu s-ar explica
ordinea acestei lumi. Și nici energia aparent inepuizabilă a insectelor
fosforescente care se recuperează din voia bună a oamenilor: foc de tabără -
/ licuricii-și încarcă / bateriile.
Vorba de duh este în multe situații
înlesnită de urechea ageră a autorului și de abilitatea lui de a plasa mucalit
ceea ce limba știe dintotdeauna în alte circumstanțe: știrile
zboară / cu viteza vântului - / zmee din ziar. Fără situații reale care să structureze
un context cu valențe ironice, e greu să faci o glumă consistentă: miros
de cafea - / împart dimineața / cu vecinii. Mai mult ca sigur acolo era un
gard, nu și o invitație, dar autorul a profitat cît a putut de generozitatea
mirosului pe care ni l-a servit și nouă.
Se pare că, de cele mai multe ori,
singurătatea e și mai productivă. Ea oferă un cadru și mai ofertant pentru
surprize solitare:
singur pe prispă -
o stea căzătoare
în ceașca cu ceai
Și poate tot pe prispă, autorul a
avut inspirația să noteze un poem simplu și rezumativ cu referire la amurgul
satului. Sînt destule poeme în care este surprins nu doar declinul ci și
falimentul satului, dar acesta este de departe mai expresiv:
punte șubredă -
la războiul de țesut
urzeala-i ruptă
Totul e compromis, și nu doar pe drumuri ci și în matricea
creatoare – urzeala-i ruptă.
Creatorul
nu e însă demoralizat. Există în continuare resurse care să-i întrețină tonusul
la cote ridicate. E suficient să aibă răbdare și să contemple cu modestie și
recunoștință energia stihiilor pentru ca și bateriile lui să se reîncarce:
albastrul mării -
pana abandonată
în călimară
___________________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu