Am grupat o secvență de cinci poeme
la începutul volumului. Cînd am revenit asupra lor, mi s-au părut, toate
împreună, o relatare plină de un optimism bine temperat a încă unei zile în
care te reîntîlnești cu lumea fireștilor minuni. Cu lumea care parcă te aștepta
loială dar sobră, fără entuziasme de prisos: întâlnire-n zori – / prin fereastra deschisă, / florile
de prun.
Văzîndu-și de treabă tocmai pentru a-și manifesta solidaritatea printr-o
diversitate complementară de preocupări:
zi de vizită – / de pe treptele ude / coboară un melc; Buna Vestire – / în poartă, bătrânii / joacă table, de la mirabila buburuză: linişte adâncă – / prin geamul spart
coboară / o buburuză, pînă la umilul cerșetor: o floare de prun / se
opreşte-n pălăria / cerşetorului.
Nici
nu-i de mirare, drujbei care defrișează codrii i se opune secera magic-recuperatoare
a lunii care nutrește noapte de noapte seva altei păduri: secera lunii – / împrejurul
ciotului / lăstari cu muguri. Chiar antagonice fiind, ființele sporesc într-o
armonie lipsită de vrajbă: prunii în floare – / păianjenul îşi ţese / o altă
pânză. Și nu poți ști niciodată dacă în fapta lor este o unanimă tandrețe
sau o rapace acaparare: capătul străzii – / liliacul îmbracă / zidul
părăginit. Iar pilda lucrurilor și ființelor trăind în devălmășie nu rămîne
fără ecou. Cititorul o adoptă fără rezerve:
după cutremur –
adunând în palme
petale de cais
Nici
vorbă ca totul să fie însă încheiat printr-un echilibru dulceag și definitiv. Prospețimea
lumii e perpetuă și echivocă – fragilitate și cruzime laolaltă. Fiecare poem
este încă un prag de trecut în dinamica neașteptată a vieții: cireșe
amare – / îmbrac doar cu gândul / rochia albă.
Regretele și renunțările se împletesc cu eroice și iscusite transfigurări: noapte fierbinte – / pe tavan, umbra
lunii / ia formă de nor. Și cursul
vremii le aduce celor care le așteaptă compensații alinătoare:
stea căzătoare –
bebelușul încearcă
primii pași
și chiar surpriza unor urgii
virtuale convertite mirabil la echilibru lăuntric: oprire
pe pod – / frunzele arţarului / ard fără
flăcări.
Alteori,
un eveniment neașteptat te derutează: după ploaie - / pe
telefon deodată / un mesaj de-adio. Și nu doar pe tine: noiembrie
– / din baltă răsare / o lună bolnavă,
lucrurile se adună, se amplifică și-ți țin isonul: ziua morților – / un zmeu purtat de vânt / spre
nicăieri. Începi să te confunzi cu lumea-n declin: ţărmul în ceaţă – / refluxul
târăşte / epava în larg. Și totuși ceva rămas undeva-n rezervă, o
responsabilitate neștiută, ține piept restriștei, te cheamă înapoi:
aniversare –
la ușa mea un câine
fără stăpân
Există desigur în volum și tristeți
tonice. Formulări care rotunjesc un gînd și lustruiesc cuvintele pînă la a
obține un șirag de mătănii ale resemnării. Le poți prefira printre degetele mîinii
cu un curaj contemplativ mai presus de dimensiunea lor măruntă. Aparent
insignifiantă. Sînt pline de o energie spirituală revigorantă.
Imaginile sînt mai mereu unele
atinse de patina vremii: din
nou acasă – / pe soba fără tăciuni / ceașca
ciobită. Dar, în tristețea lor rămîne nepieritoare
amintirea reconfortantă a unor vremuri ale plenitudinii, cărora sufletul tău le
va ține mereu partea. Și le va recunoaște, la fel de tenace, și în alte
situații în care lucrurile singure își dau replica de parcă ar fi și ele, la
fel ca omul, însuflețite de o neprecupețită generozitate.
cruce fără nume -
rămas de veghe
un măr stafidit
Cîteodată,
întunecimea nu mai e animată nici măcar de licărirea îndepărtată și rece a
astrelor: nopți fără stele – / nimic din ceea ce știm / nu va mai fi,
ce-ți mai rămîne de trăit? Nimic decît simplul fapt că o ființă gîndește, se
îndoiește și totuși suportă, adăugînd uneori încă o mărgică în lungul șirag de
mătănii: Ajun de Crăciun – / păianjenul începe / decorarea.
Alteori
e vorba doar de o penitență liber consimțită și poate reciprocă: față în față / niciun cuvânt de spus - / valul
pleacă. Valul o știe mai demult și face asta cu o ritmicitate de invidiat.
Mai
e însă, aparent la îndemîna celor care nu sînt prea trufași, o cale de a îndura
cu fruntea sus toate încercările soartei – umorul. Atunci cînd zaci voluptuos în
hamac și aștepți în sfîrșit roadele trudei de-o viață, să accepți ironia
soartei:
ziua recoltei –
din hamac se revarsă
grămezi de frunze
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu