Clipe de tăcere între îndoială şi extaz

Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz

După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificăm.  Alăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţit – descopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  să observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună

brodează clipele în

fresca unui vis –

deşertul de regrete

brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat

 umbrele catargului

 şterse de valuri –

pun geană peste geană

 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.

Ana Urma (23.11.2016)