Vali Iancu - Amici de-o clipă

Vali Iancu scrie haiku de peste doisprezece ani. Volumul de faţă este rodul acestei îndelungate activităţi şi, cum e şi firesc, oferă o selecţie serioasă a poemelor incluse în acest, totuşi, prim volum.

Amici de-o clipă* nu a fost ales doar degeaba ca titlu al volumului. Fluturele aşezat pe umăr, cel puţin pentru cei dedulciţi la haiku, poate fi şi acea fluturare fulgurantă şi nepretenţioasă a inspiraţiei care se opreşte pentru un scurt popas amical şi încurajator pe umărul oricui are o tresărire de uimire şi de uitare de sine. El pare atunci atins cu o spadă imaginară care-l învesteşte ca potenţial autor sau măcar cititor de haiku. Căci asemenea întovărăşiri întîmplătoare cu fapte numai aparent banale se pot adînci în deschideri către orizonturi de spiritualitate nebănuite.

un fluture

s-a lăsat pe umărul meu –

amici de-o clipă

Cum se vede, autoarea ştie să convoace în faţa simţurilor noastre forţa magică a unor imagini mai mult decît grăitoare. Imagini care pentru scurtă vreme ne răpesc din lumea preocupărilor cotidene şi ne conectează la viaţa cea mare a firii în care şi noi sîntem entităţi la fel de neînsemnate sau de nepreţuite ca oricare dintre lucrurile acestei lumi.

bolta senină –

un avion străpunge

secera lunii

Parcă seninul este dintr-o dată universalizat, iar obiectele de pe firmament, pătrunse de această stare, devin atît de diafane încît par imateriale şi, fără niciun zgomot, pot trece unele prin altele. Două imagini ale unei luminoase mulţumiri sufleteşti care, şi ele,  fuzionează în atmosfera unei veri fără sfîrşit. Nu-i însă vorba aici  doar de bucuria cuiva ci de o stare de slavă cosmică în care sînt integrate toate lucrurile şi fiinţele acestei lumi, o stare căreia nu-i poţi rezista pentru că şi substanţa ta este pe moment una la fel de inconsistentă precum lava pe care, în asemenea clipe, şi poetul nostru, Blaga, a văzut-o pătrunsă de lună.

         Calitatea haiku-ului, etalată şi în poemul anterior, este aceea de a concentra întregul lumii într-o schiţă. Alegerea şi decupajul imaginilor, măreţe sau mărunte,  pe care le foloseşte şi le  alătură ţine însă de capacitatea lor simbolică de a invoca o lume cu contrastele şi particularităţile ei disctinctive, doar ele reuşind să-i confere şi amploare, şi profunzime.

urlă viscolul –

în curtea grădiniţei

scîncet de leagăn

         Viscolul ar avea aici doar o solemnitate stearpă dacă prin vuietul lui nu s-ar putea auzi, abia ghicit, scîncetul leagănului pe care-l zgîlţîie fără folos. Şi iarna, surprinsă în acest cadru expandat între manifestarea cumplită şi infimul ecou, n-ar mai fi atît de vitregă fără această timidă tînguială.

         Să vezi şi să auzi momentul în care o castană coaptă cade pe pămînt şi instantaneu, din coaja crăpată, se arată în toată strălucirea goliciunii sale este o adevărată revelaţie. Nu-i de mirare că, fără să o facă explicit, textul reuşeşte să dea întîmplării o anume tentă, sugestia unei despuieri erotice liber consimţite. Ghimpii cochetăriei cu refuzul capitulează spectaculos şi brusc:

ghimpii la pămînt –

în toată goliciunea

castana coaptă

         Uneori, ca în poemul următor, apar şi fiinţe umane. Dar rostul apariţiei lor este acela de a pune în paralel atitudinea umană cu generozitatea naturii care se revarsă peste insignifianţa opreliştilor şi a o face de ruşine. Căci haiku-ul nu admonestează, nu vituperează, ci pune alături de meschinăria umană o imagine a inocenţei şi a abundenţei generoase a celor care nu cuvîntă.

vecini în vrajbă –

doar pomii peste garduri

încărcaţi cu flori

         Alteori, năzdrăvăniile nepoţilor sînt consemnate, uşor eliptic dar cu deplină înţelegere, prin înfăţişarea finalităţii jocului. Să fi ţintit ei cu adevărat asemănarea sau potriveala merge oricum dincolo de recuzita împrumutată ad-hoc?

omul de zăpadă –

cu ochelari şi pipă

leit bunicul

         Imaginile sînt însă grăitoare şi fără vreo prezenţă umană. Scorbura unei sălcii este la fel de protectoare pentru puiul de brad precum bunica povîrnită pentru nepoţelul neştiutor. Colţul de stîncă şi floarea reginei îngăduie suveran tupeul unui nume pe care-l va şterge curînd ploaia şi-l va zvînta vîntul.

iubiri ascunse –

în scorbura salciei

creşte-un pui de brad

un colţ de stîncă –

lîngă floarea reginei

trufaş un nume

         Unele poeme sînt construite în aşa fel încît o anume lipsă să fie doar prilejul manifestării mai tensionate a unui preaplin. Bruma şi gîzele absente fac ca universul interior să reverbereze în armoniile în care muzica le-a sublimat. Liniştea exterioară nu este decît o surdină care face mai pătimaşă trăirea unei absenţe. Poate că mama este de mult singură cu violetele, poate că mama nu mai e şi violetele îi suplinesc cît de cît lipsa. Absenţa devine miraculos prezenţă.

                                                       

a căzut bruma –

afară nicio gîză

în surdină Brahms

fereastra mamei

plină cu violete –

afară ninge

         În poemul de mai jos, nu poţi spune că, aşa, fără zumzet şi fără mireasmă, promoroaca n-ar avea o vibraţie consistentă. De unde vine oare această prospeţime dăltuită de migala neobosită a gerului din inconsistenţa ceţii?

livezi în floare –

nici zumzet nici mireasma

doar promoroacă

         Atunci cînd ninge liniştit,  atmosfera suverană a ninsorii reuşeşte să domine lumea nocturnă şi să infuzeze un calm de poveste întregului poem. Cu atît mai mult, în această linişte de vată, frisonul salvării se resimte mai cutremurător.

ninge liniştit –

doar sirena salvării

prelung în noapte

         Cum să surprinzi atmosfera începutului capricios de primăvară? Cum altfel decît introducînd elementele nesuferite ale iernii, care nu cedează aşa uşor, într-un montaj jucăuş care le arată dintr-o dată debile dar dispuse să se dea bătute doar aşa... în joacă.

soarele ascuns –

babele-n hîrjoană

c-un pui de viscol

         Sau pe aceea a invaziei neauzite a iernii? Imaginea tăcută de mai jos este edificatoare.

raţe lopătînd –

gheaţa se tot întinde

să le cuprindă

         Dar, parcă în ciuda a tot şi a toate, un haiku cuprinde în el un elixir ambiguu care face viaţa dulce-amăruie:

noaptea dintre ani –

deschid o sticlă plină

cu noi iluzii

_______________

*Vali Iancu – Amici de-o clipă, haiku, senryu, tanka, Editura Betta, 2013