clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 20 martie 2013

Îndeletnicirea torsului





În ciuda faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puţin peste o sută de poeme, Maria adună în spaţiul său extrem de multă poezie. Şi asta nu doar pentru faptul că selecţia a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind abia al doilea de haiku, după cel din 2005 şi după capitolul de haiku din volumul publicat în 2007, ci şi pentru că maniera în care compune haiku-ul este una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva canoane clasice precum austeritatea textului şi a imaginilor, discreţia maximă în privinţa comunicării emoţiei, recuzita rezumată la lucruri, fiinţe scene din realitatea naturală imediată. Fiinţa umană apare rar şi abia schiţată prin prezenţa unor personaje mai degrabă generice şi stilizate precum mama sau bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers domestic, uşor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos şi peste el.

Munţii sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului, nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munţi – / în vale înfloreşte / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum, în preajma ei. Semnele schimbării lor, deşi tainice, le înţelegi fără cuvinte, din şuierul vîntului sau din pecetluirea urdinişului: Vîntul şuieră - / prin urdiniş nu trece / nicio albină.

Chiar dacă peste iarnă universul se contractă şi mai mult, ajungînd la dimensiunea unei singure odăi: Noapte geroasă – / ţârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă şi deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea şi truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic.

Regimul emoţiei respectă şi el această surdinizare şi reticenţă: Salcâm înflorit / sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbeşti despre bucuria şi tristeţea îngemănate atît de bine în această scenă sobră şi mai mult decît elocventă? Absenţa albinelor mărturiseşte mai pregnant irosirea florilor de salcîm.

La fel de stilizată şi de rezervată este şi scena următoare: Soarele apune - / pisica şi bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii apusului. Este unul din puţinele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte, dar îl face cu maximă discreţie şi cu deplină aplicaţie.

Dacă n-ar exista haiku-ul care să ne înfăţişeze totul aievea, am putea crede că seninul este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura şi totuşi... fericirea este cumpănită de contragreutatea mereu prezentă a  tristeţii: Niciun nor pe cer - / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.

Despre anotimpuri şi trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele. Plouă monoton - / în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referinţă la trecerea vremii, decît această schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului plecat? Credeţi că păsările nu au şi ele ritualuri  de înnoire a vremii precum acesta: Echinocţiu - / vrăbiile ţopăie / în cuibul berzei?

         Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care evoluează mai consistent şi mai concludent micile fiinţe: Un fluture dă / tîrcoale cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie şi echivocă: Nuc înmugurit - / un piţigoi îngînă / alt piţigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moşneagul.

         Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă şi omul îşi lasă baltă toate interesele şi încearcă să ia seama la pilda lor de a fi, evident mai autentică: Mijloc de mai - / pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut şi-şi abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală / doar un creion fără vârf - / ninge ca-n poveşti.

         Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conţine în sine un preaplin de emoţie pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:

Cer fără nori - / un zmeu se zbate-n vânt / deasupra plajei

Noapte senină - / pisica se piteşte / în cojocul vechi

Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale

Şoim în picaj - / printre munţi se înalţă / fâşii de ceaţă


         Deşi ştiu că îi rămîne destul de puţin timp pentru preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire a torsului. La geam, acolo unde răzbate şi o geană de lumină.


Zori înneguraţi –
bunica toarce la geam
vechile gânduri


__________________
*Maria Tirenescu – Amprente, Editura Pim, Iaşi, 2013




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu