În ciuda
faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puţin peste o
sută de poeme, Maria adună în spaţiul său extrem de multă poezie. Şi asta nu
doar pentru faptul că selecţia a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind
abia al doilea de haiku, după cel din 2005 şi după capitolul de haiku din
volumul publicat în 2007, ci şi pentru că maniera în care compune haiku-ul este
una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva
canoane clasice precum austeritatea textului şi a imaginilor, discreţia maximă
în privinţa comunicării emoţiei, recuzita rezumată la lucruri, fiinţe scene din
realitatea naturală imediată. Fiinţa umană apare rar şi abia schiţată prin
prezenţa unor personaje mai degrabă generice şi stilizate precum mama sau
bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers
domestic, uşor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos şi
peste el.
Munţii
sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului,
nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munţi – / în vale înfloreşte / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum,
în preajma ei. Semnele schimbării lor, deşi tainice, le înţelegi fără cuvinte,
din şuierul vîntului sau din pecetluirea urdinişului: Vîntul şuieră - /
prin urdiniş nu trece / nicio albină.
Chiar dacă
peste iarnă universul se contractă şi mai mult, ajungînd la dimensiunea unei
singure odăi: Noapte geroasă –
/ ţârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă şi deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea şi
truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte
- / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic.
Regimul
emoţiei respectă şi el această surdinizare şi reticenţă: Salcâm înflorit /
sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbeşti despre bucuria şi tristeţea îngemănate
atît de bine în această scenă sobră şi mai mult decît elocventă? Absenţa
albinelor mărturiseşte mai pregnant irosirea florilor de salcîm.
La fel de
stilizată şi de rezervată este şi scena următoare: Soarele apune - /
pisica şi bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii
apusului. Este unul din puţinele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte,
dar îl face cu maximă discreţie şi cu deplină aplicaţie.
Dacă n-ar
exista haiku-ul care să ne înfăţişeze totul aievea, am putea crede că seninul
este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura şi totuşi... fericirea este cumpănită
de contragreutatea mereu prezentă a tristeţii: Niciun nor pe cer
- / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.
Despre
anotimpuri şi trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele.
Plouă monoton - /
în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referinţă la trecerea vremii, decît această
schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului
plecat? Credeţi că păsările nu au şi ele ritualuri de înnoire a vremii precum acesta: Echinocţiu - /
vrăbiile ţopăie / în cuibul berzei?
Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care
evoluează mai consistent şi mai concludent micile fiinţe: Un fluture dă / tîrcoale
cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie
şi echivocă: Nuc înmugurit - /
un piţigoi îngînă / alt piţigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul
n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moşneagul.
Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă şi omul
îşi lasă baltă toate interesele şi încearcă să ia seama la pilda lor de a fi,
evident mai autentică: Mijloc de mai - /
pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut şi-şi abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală /
doar un creion fără vârf - / ninge ca-n poveşti.
Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul
condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conţine în sine un preaplin de
emoţie pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:
Noapte senină - / pisica se piteşte / în cojocul vechi
Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale
Şoim în picaj - / printre munţi se înalţă / fâşii de
ceaţă
Deşi ştiu că îi rămîne destul de puţin timp pentru
preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire
a torsului. La geam, acolo unde răzbate şi o geană de lumină.
bunica toarce la geam
vechile gânduri
__________________
*Maria Tirenescu – Amprente,
Editura Pim, Iaşi, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu