Maria Tirenescu - Amprente

La editura PIM, Iaşi a apărut cartea de poeme haiku  « Amprente » a Mariei Tirenescu. Lectura volumului ne oferă o incursiune în universul poetic al autoarei, văzut prin prisma anotimpurilor unei vieţi dedicate observaţiei lumii înconjurătoare. Titlul este foarte sugestiv, punând accentul pe trecerea inexorabilă a timpului care-şi lasă amprenta asupra naturii şi a oamenilor. Autoarea face o selecţie riguroasă a celor mai bune poeme scrise de-a lungul anilor, majoritatea premiate la diferite concursuri naţionale şi internaţionale.

Volumul cuprinde şapte capitole  urmărind trecerea celor patru anotimpuri, dar dedicând la final un capitol  bunicilor.Iată în ordine cele 7 capitole ale volumului:

• Semne de primăvară 
• Vacanţa mare 
• Ploaie de vară 
• La malul mării  (se pare că vara este anotimpul  preferat al poetei, deoarece îi oferă trei capitole)
• Culorile toamnei 
• Miezul iernii 
• Bunicii.

Chiar de la primele poeme  se observă tehnica desăvârşită, eleganţa şi graţia unei artiste care şi-a însuşit perfect lecţia marilor maeştri:

Susurul apei –
viorele brumate
lângă izvor

Poeta dă dovadă de un pătrunzător spirit de observaţie a celor mai mici amănunte din natura care se trezeşte la viaţă, chiar acolo unde  moartea a luat un suflet.

Pâlc de toporaşi –
nici un nume pe crucea
plină  de muşchi

Singurătatea, tristeţea, (acel wabi-sabi cum este definit de  estetica japoneză) este mereu prezentă în poemele Mariei Tirenescu.

Pe crucea de lemn
cad petale de cireş –
singură mama

Un proverb românesc spune : « Cu o floare nu se face primăvară », dar poemele următoare  par să contrazică  regula prin imagini deosebit de sugestive:

Noapte înstelată –
într-un cireş bătrân
prima floare

Teiul bătrân –
pe singura creangă vie
numai o floare

Primăvara aduce cu ea renaşterea, dragostea, chiar când aceasta e văzută cu o ironie binevoitoare:

Din primul balcon
sare sticla cu apă  -
nuntă  de pisici

Poemul care încheie anotimpul primăverii este de o frumuseţe tulburătoare, creată de ambiguitatea sensului.

Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Oare luceafărul îşi ia strălucirea de la polenul de « pe o petală de crin » ori polenul crinului străluceşte sub razele luceafărului, sau poate astrul serii se odihneşte  « pe o petală de crin »?  Dar crinul nu seamănă chiar el cu un luceafăr?

Iată cum sensul poemului se schimbă complet dacă mutăm pauza (kireji), după primul vers :

Urme de polen  -
pe o petală de crin
luceafărul

De la mirosul îmbătător al florilor de tei, poemele Mariei ne duc spre vacanţa mare, cu ploile repezi de vară, cu serile de neuitat, pline de farmec, petrecute la malul mării.

Totul e scris sub semnul vremelniciei (ryuko), dar şi al eternităţii şi frumuseţii naturii (fueki, mei) :

Cătun părăsit –
încă mai cad cireşe
pe banca de lemn

Vacanţa mare –
alergând după fluturi
cu plasa goală

Aversă –
copiii îşi fac umbrele
din foi de brustur

Apus de soare  -
ridând faţa lacului
o libelulă

Deasupra mării
puzderie de stele –
bătrânul singur

Toamna, cu nenumăratele ei culori şi nuanţe, adânceşte sentimentul de wabi-sabi, acea dulce tristeţe a lucrurilor pieritoare, a amurgului vieţii.

Amurg de toamnă –
luna plină se iveşte
printre crengi de arţar

Vecernie –
înconjurat de corbi
schitul din vale

Iarna, anotimpul  rece al meditaţiei, al purităţii dar şi al austerităţii, al morţii vremelnice a naturii e simţită cu o mare acuitate de sensibilitatea poetei.

Fie că e vorba de sterilitatea inspiraţiei sau de jocurile ştrengarilor, iarna este  o perioadă de răgaz, o lungă aşteptare a renaşterii şi reintegrării în circuitul naturii.

Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti

Noapte cu lună –
felinarul din poartă
spart de un bulgăre

Bunică la rândul ei, Maria nu uită să le dedice câteva poeme de o mare delicateţe celor care i-au mângâiat copilăria cu poveşti nemuritoare. Singurătatea, tristeţea  aureolează chipul bunicilor cu o lumină pe care doar nostalgia copilăriei pierdute poate s-o evoce.

Zori în livadă –
printre cireşii-nfloriţi
bunicul singur

Poza bunicii –
cireşul de lângă poartă
alb de chiciură

Volumul  de haiku  « Amprente » reprezintă rodul unei munci de o viaţă. E un îndemn la meditaţie asupra  caracterului efemer al vieţii dar şi al eternităţii universului care se oglindeşte în sufletul uman.
Autoarea mărturiseşte : « Mi-au trebuit 10 ani să învăţ să scriu simplu. »
Toate astea ne amintesc cuvintele sculptorului Brâncuşi, vorbind despre simplitatea operei sale:

« Simplitatea nu este un ţel in artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. »