Ion Untaru
este la al şaselea volum de haiku, celelate cinci fiind: La cules de stele, 2004, Prepeleac
cu lună, 2004, Inscripţie pe bobul
de orez, 2005, Păsări şi cuvinte,
2007, Din tainele prieteniei, poeme
tanrenga scrise împreună cu Radu Patrichi, 2006. Între 2007-2009, a participat şi la 24 de concursuri RK şi a cîştigat şi 3 premii.
Autorul nu este un maniac al silabisirii, poate jumătate
din poemele acestui volum nu respectă canonul considerat clasic şi sacrosanct
al celor 5-7-5 silabe. El nu foloseşte, de obicei, nici cratima care marchează
cezura dintre cele două părţi ale poemului. În multe poeme apar semne de
punctuaţie care sînt rar (sau deloc) folosite de alţi autori: două puncte,
punct şi virgulă, semnul mirării şi al exclamării. Toate acestea nu ar fi însă un
defect capabil să lezeze autenticitatea poemelor.
Există însă un cusur care anulează valoarea prezumată a
multor texte şi acesta este continuitatea discursivă şi prozaică a textelor,
care face, după caz, din poemele candidate la a fi un haiku doar o descriere
plată a unui moment de pastel spumos:
în jurul cascadei, / un nor de vapori / şi curcubeie
o observaţie extaziată,
comunicată fără rezervă:
în zori cocoşii / răscolesc tot satul / cu cîntecele lor!
o taxare morală a unei banale
obrăznicii:
pe terasă / rîzgîiatul se urcă / pe scaun şi plînge
un panseu răsuflat:
viaţa ca o scenă, / ne jucăm rolurile / şi apoi coborîm
o drăgălăşenie pilduitoare:
nu-i mai mare / decît mătura, / dar îşi ajută mama
o propovăduire naivă şi
irealizabilă:
daţi fiecărui om / cîte o carte şi toţi / vor învăţa să
zboare
o mărturisire liricoidă:
dacă nu alerg continuu, / nu-mi cresc aripi / pentru zbor
şi lista ar putea continua cu
alte încercări pripite de a nota ceva fără exigenţa ulterioară de a cizela
observaţia pînă la a merita să fie numită haiku.
Talentul şi o anume ironie, adesea tristă, îl fac totuşi pe
autor să realizeze haiku-uri veritabile atunci cînd nu mai scrie propoziţii
care afirmă sau neagă şi tind să devină gînduri sentenţioase.
lovit pe stradă;
învelite în ziar
două pâini pe jos
Două imagini, nicio
interpretare şi nicio încercare de a ne influenţa verbal în perceperea sensului
lor. Realitatea te izbeşte şi tăcerea ei e mai grăitoare decît tonul emfatic şi
concluziv: tristeţea pentru omul umil şi oarecare şi pentru pîinile căzute din
ziar care nu vor mai ajunge la cei de acasă.
Şi în poemul de mai jos nu se spune nimic despre copil, chiar
şi el ne este sugerat doar de dimensiunea prea mare a legăturii cu lemne:
căzut pe ghiaţă,
legătura de lemne
mai mare ca el
Nici cascada nu mai are nevoie de norii de vapori şi curcubeie cînd se-ngînă cu un ibric în care
fierbe apa pentru ceai:
vălurind aerul,
cascada îngînă
ibricul roşu
Fragmentarea verbală şi dispariţia din text a intenţiilor
vădite şi mărturisite ale autorului fac poemul mai vibrant. Şi, într-un fel,
mai convingător:
bătrîna în baston
zilnic în faţa porţii
şi înapoi
Nu e nevoie s-o căinezi pe
bătrînă, e destul să o evoci în mişcarea ei diurnă ca să stîrneşti în cititor
empatia pentru singurătatea ei şi pentru precaritatea vîrstei a treia.
Poţi de asemenea, folosind aceeaşi recuzită discretă şi
bonomă, să incriminezi un viciu, fără să ai aerul că beşteleşti pe cineva:
oprită de mult,
catîrca silabiseşte
numele bodegii
e destul să aduci în scenă un
animal răbdător care se străduieşte să capete învăţătură. Şi totul are haz.
Şi totuşi, nici prezenţa autorului în text şi nici mărturisirea
pe care o face, chiar dacă este aceea a emoţiei sale, nu lezează poemul dacă
sensul îşi păstrează ambiguitatea necesară pentru a spune altceva decît ceea ce
pare a spune la o citire plată:
visez şi acum
că mă ceartă părinţii
şi-mi vine să plîng
Visul nu este un coşmar al
copilului care plînge şi pentru greşeli, şi pentru că este dojenit, ci mai mult
o gratificaţie a întoarcerii bătrînului la copilăria dispărută, iar plînsul
este unul fericit. Tot despre o fericire măruntă şi austeră vorbeşte şi
următorul poem:
noapte fericită:
chiar sub fereastra mea
cîntă un greier!
Dar
poemele în care excelează Ion Untaru sînt cele în care, pe urma marilor maeştri
niponi, dar şi a bunului său prieten, Radu Patrichi, cu care a scris un volum
de tanrenga, face un fel de minireportaje cu privire la starea de moment a
lumii din imediata apropiere. De fapt un fel de raport al inserţiei sale
cosmice.
ies din casă,
îmi iau umbra
şi pornesc la drum
burniţă rece
de la stîlpul din stradă,
stropi de lumină
noapte pe prispă
destine împletite:
greieri şi stele
Sau, şi mai savuroase, poemele în care dialoghează de la egal
la egal cu necuvîntătoarele:
puşlama bătrînă:
vorbeşte cu toţi plopii
cînd se plimbă
dragă melcule,
ştii tu ce mult a plouat
noaptea trecută?!
hop sus, hop jos
ce-aş mai zbura şi eu cu tine
fluture drag!
Căci, la urma urmei, ele sînt interlocutorii cei mai
valabili, un fel de parteneri de viaţă, cu care împarte realizările, care îl
monitorizează sau îl sancţionează:
moţata pe cuib:
ea un ou, eu un poem
în acelaşi timp
în grădină
cu labele pe masă:
ce scrii, prostănacule?
pentru că nu scriu,
cu un aer grav
motanul îmi ia pixul
În această lume, mică-mare, elastică, miraculoasă prin
capacitatea ei de a vindeca instantaneu sufletul sau prin faptul că oricînd
poate trece graniţa timpului pentru a fixa o clipă de eternitate, autorul se
simte totdeauna acasă.
doar un clic şi
fluturele pătrunde
într-o ilustrată
între atîtea
flori de cireş, mă simt
aproape vindecat!
gîndindu-mă la ea,
un flutur alb
vine spre mine
barcă pe lac;
doi îndrăgostiţi
ies din lume
E adevărat că există şi zile mai aride şi mai deşarte, cu
oaspeţi nedoriţi sau fără niciun spor în cele întreprinse:
ploaie de toamnă;
cu o carte în faţă,
mă lupt cu somnul
musafiri nepoftiţi:
rachiu de mere acre
cu biscuiţi
ziua la apus
în ceaşcă zaţul uscat;
niciun haiku
dar şi atunci apar semne care
compensează neajunsurile sau care, ca într-o fabulă, te fac să nu te iei prea
tare-n serios:
surd şi tot singur,
bătrînul petrece
cu un tranzistor
în pînza de păianjen
în loc de muşte,
puf de păpădie
primii fulgi;
bătrînul a cîştigat
un sejur la mare
toată ziua pe gînduri
asemenea lui Confucius,
curcanul
La urma urmei, unui adept al scrierii pe bobul de orez îi stă
bine să ia mereu pilda lucrurilor şi să urmeze mai liniştit sau mai zorit calea
lor:
rîul spre mare
şi viaţa către moarte:
doar alergare!
super interesant !
RăspundețiȘtergere