Un haiku neconvenţional (III)

Eseul lui Dumitru Radu se ocupă în continuare de poemele lui Dan Doman. A fost publicat în volumul “Umbra muntelui miroase a răşină“, apărut în vara aceasta la Editura Limes din Cluj-Napoca şi ilustrat de profesoara Elena Stoica.

Un haiku neconvenţional (III)

CÎTEVA ELEMENTE DE POETICĂ ÎN HAIKU-UL ŞI TANKA LUI DAN DOMAN

de Dumitru Radu

© Elena Stoica, 2009

Privit în ansamblu, haiku-ul lui Dan Doman s-ar putea caracteriza prin eludare holistică şi – ca să utilizăm un termen din fizica infinitului mic – prin abordare... cuantică.

Altfel spus, în acest haiku remarcăm nu atît prezenţa pomului, cît a frunzei, nu pe cea a zăpezii, cît pe cea a peticului de nea, nu a florii, ci a petalei, nu a bolţii, ci a stelei.

Frunza – metamorfoza cromatică

Repertoriul floristic, bine reprezentat în volum, cuprinde diverşi arbori, dar mai ales frunze, ce îmbracă o mare diversitate cromatică. Verzi sau roşii, îngheţate sau duse de vînt sau ape, frunzele sînt prezente peste tot.

Predominanţa frunzelor roşii arată preferinţa poetului pentru toamnă:

frunza roşie

îngheţată cu ploaia

pe trunchiul de-arţar

Este surprinsă mişcarea ei în spaţiu:

frunza arămie

se roteşte într-un spaţiu

imaterial

Alteori, ea este privită în contextul anotimpului, cum ar fi prezenţa timpurie a iernii:

ninsoare timpurie—

frunzele îngheţate

zornăie în vînt

Şi ceva inedit, frunza ca unicat:

nimeni pe mal şi salcia

mai are doar o frunză—

în rest zăpadă

O stea cu... aspiraţii telurice

O postură interesantă, acest vector către pămînt al stelei. Singură sau în constelaţii, ascunsă după o claie de fîn sau tremurînd în apă, stea căzătoare sau Crai Nou, ea aduce totdeauna ceva din mirajul cosmic.

Dar întîlnim şi o schimbare de vectori, ceva de pe pămînt aspirînd către ea:

zvon de cocori—

cumpăna fîntînii

se înalţă spre o stea

Prezenţa umană şi cea stelară îngemănate:

de pe deal

coboară carul cu fîn—

noi şi o stea deasupra

O substituţie interesantă, unde stelele iau locul fructelor:

părul plin de stele

are-o singură pară:

gata să cadă

Alteori, prezenţa unei constelaţii relaţionată tot pe pămînt:

izvorul clipocind—

fără grabă înoată

printre nouri Orion

O participantă la scenarii: cioara

Mergînd pe urmele lui Bashō, Dan Doman surprinde cioara în situaţii ce aduc poeticii haiku-ului subtilităţi deosebite. Unul dintre poeme ar putea sta la loc de cinste în orice antologie:

copaci desfrunziţi—

soarele apune

între ciori

În altă parte, din acelaşi vîrtej de ciori răsare o stea:

muntele vuind—

din vîrtejul ciorilor

răsare prima stea

Sau cîrduri de ciori surprinse în dinamică, în consonanţă cu viscolul:

lacul podit

gonite de viscol ciorile

— stol după stol

Dar şi un tablou static de iarnă, amintind de un cunoscut haiku de-al lui Bashō, însă cu proiecţii cosmice:

crepuscul de iarnă

copacul cu trei ciori

încremenite pe cer

Şi un haiku ce creionează cu subtilitate o atmosferă de iarnă în care stolurile de ciori se pierd în zare, subţiindu-se:

ierburi îngheţate—

pe cer stolul de ciori

se subţiază

Un imprevizibil: păianjenul

Făcînd parte din faunistica volumului, păianjenul se strecoară sau este surprins nemişcat, indiferent de locul unde se află. Cîteodată este observat în acţiuni constructive, cîrpind acoperişuri sau şuri:

vară indiană

un păianjen peticind

şura părăsită

Găsim într-un poem tanrenga un element astral într-o spaţialitate inedită:

între picioarele păianjenului

răsare o stea

Păianjenul îşi face simţită prezenţa mai mult în interior, ca în serile de iarnă, atras fiind de lumină sau căldură:

focul aprins

într-un tîrziu paingul

vine şi el lîngă sobă

În pînza ţesută de harnica arahnidă poate poposi nu numai o insectă, ci şi o frunză sau o floare căzută dintr-un pom:

geamul grajdului—

în pînza de păianjen

o floare de măr

Casa ca topos

Deşi în majoritatea cazurilor haiku-ul se desfăşoară în spaţii deschise, în natură, întîlnim uneori şi o spaţialitate închisă, cum ar fi casa.

Casele mici, părăsite sau în paragină, par a se număra printre preferinţele autorului:

vînt de toamnă—

pe geamul casei părăsite

scriu norii

Nu este uitată nici casa copilăriei.

casa copilăriei—

asunsă prin colţuri

zăpada

Iată şi un contrast între starea unei bojdeuci şi prezenţa unui televizor de sărbători:

ger de Ajun—

în bojdeuca peticită

un ecran color

Şi o frumoasă imagine (selectată, de altfel, de William J. Higginson în Haiku World. An International Poetry Almanac, Kodansha International, 1996), leagă casa de spaţiile intergalactice, fumul luînd aspectul Căii Lactee:

casă în munţi—

din horn se răsfiră

Calea Lactee

Fantoma unui nor

Prezenţi în mai toate anotimpurile, grăbiţi sau leneşi, trecînd prin curioase metamorfoze, norii întîlniţi în haiku-urile lui Dan Doman aduc ceva din nemărginirea celestă.

Poetul le dă de cele mai multe ori o consistenţă ce contrastează cu cea a zăpezii peste care evoluează:

norii grei acoperă

ultima zăpadă

ascunsă în munţi

Alteori, ei se oglindesc în băltoace sau, paradoxal, chiar într-o barcă:

dezgheţ timpuriu—

într-o rînă

în mîlul lacului

o barcă plină

cu apă şi nori

Întîlnim şi o evoluţie a lor într-un fel de rîuri celeste:

rîul norilor—

o mîţă albă pe gard

sub luna plină

Dar şi sub aspect static, elementul dinamic fiind (iar paradoxal) relieful:

lac unduind între munţi—

încremeniţi deasupra lui

norii

Evoluînd în spaţii vaste, printre nori îşi fac apariţia constelaţiile:

noapte de mai—

norii decupează pe cer

noi constelaţii

Petala pierdută

Adesea elementul floral în totalitate este estompat, primul-plan revenindu-i petalei. Pierdută în vînt, în relaţie cu elemente faunistice, intrînd într-o microgalaxie cu insectele, petala este totdeauna plasată într-un unghi în care îşi poate pune în valoare frumuseţea.

Astfel, ea apare angrenată într-o învolburare cu albinele în emanaţia miresmei primăvăratice din jur:

lîngă hornul

înnegrit de ani şi fum,

albine şi petale

rotindu-se-n mireasma

de cireş sălbatic

Sau doar umbra ei înşelătoare:

peşte la pîndă—

umbra unei petale

plutind peste lac

În consonanţă cu şinele ruginite de mult, petala, despărţită de floare, se pierde şi ea:

şine ruginite

sub soarele stepei

macul pierde-o petală

Plutirea solitară prin aer pînă la un gard de uluci, printre care se strecoară hoţeşte, îi dă petalei o frumuseţe aparte:

rîuri de ceaţă—

prin gard se strecoară

o petală de măr

O surpriză – peticul de nea

L-am putea considera pe autor ca poet al iernii, datorită interesului manifestat pentru acest anotimp. Şi dacă zăpada acoperă cîmpuri, drumuri, edificii, poetul este fascinat de multe ori de cei cîţiva centimetri pătraţi ai unui petic de nea.

Astfel, prezenţa acestuia este efemeră pe-o buturugă:

valuri întunecate

pe vechea buturugă

un petic de nea

Aceeaşi prezenţă, dar în alt context topografic, contrastînd cu lumina:

lampioane roşii—

pe vîrful pinului

un petic de nea

Tot pe contrastul dintre peticul de nea şi culoarea părului se bazează şi haiku-ul următor, unde norii cumulus întregesc un tablou de bun augur pentru mireasă:

nori cumulus—

mireasa cu părul negru

lîngă un petic de nea

Şi, în fine, iată şi urmele civilizaţiei care estompează brutal poezia naturii:

umbrele norilor—

o urmă de şenilă

pe-un petic de nea