Preferințele
autoarei înclină spre poemele de notație, în care imaginile sînt complementare în
realizarea atmosferei, după caz, de primăvară: cireș înflorit – / sub lună îngemănați / doi guguștiuci sau
de iarnă: seară de iarnă - / doar
aroma ceaiului / în casa bunicii.
Un
gest expresiv poate fi astfel ca o iscălitură decisivă pentru a pecetlui un
final de sezon: sfârșitul toamnei - / mama desprinde de vrej / ultimul
bostan. O imagine de demult e suficientă pentru a stîrni închipuirea: cetate
în amurg – / pierdut peste colină / un tropot răzleț. Și nimic nu e mai de
demult decît poveștile: vremuri apuse – / gândind la condurii de bal / Cenușăreasa.
Uneori însă,
vibrația a două imagini, alăturate doar, se suprapune și trece neașteptat în
stare de spirit: lumini de Paște – / o
adiere purtând / murmurul rugilor. Sau, între prestația muzicală și
legănarea florilor de mai jos, este suprinsă o continuitate și nebănuite
corespondențe:
acorduri de pian –
lalelele se-nclină
sub o adiere
Există
sintagme specializate care par sortite doar vorbirii prozaice. Un poem bun știe
însă, luîndu-le-n răspăr, să le recupereze însuflețindu-le: stare de urgență – / bătrânul pom a renăscut / sub
zvâcnet de muguri. Solemnitatea bățoasă a spusei este persiflată și cuvintele
se pliază delicat și vivace pe faptul observat de autor ca și pe empatia
cititorului. Totdeauna, un cuvînt prea scorțos preluat într-un haiku pare un
apropo glumeț plantat dinadins pentru a adopta starea de fapt cu ironie și detașare:
ieșirea din autoizolare – / cireșul din grădină / are deja fructe.
Și asta mai ales pentru că, degrevate de sensul specializat, cuvintele își
recîștigă înțelesul comun și familiar: stare de alertă - / din nou în grădină
privind / cu nesaț măceșul înflorit.
Savoarea
limbajului oral folosit în haiku și senryu constă nu doar în invitația amicală
de a dezlega o mică enigmă, ci și în încrederea pe care autorul i-o acordă unui
partener considerat, chiar fără să-și dea bine seama, egalul său: de Moș
Nicolae – / nicio cutie cu cremă de ghete / pe rafturi. Există aici două
notații succinte și eliptice care sugerează un context real. Aluziile fac însă
apropouri suficiente și consistente la ceva știut de cei care cunosc din
copilărie obiceiurile locului.
Sugestiile
haiku-ului nu se opresc însă la bucuria folosirii ingenioase a limbii. El știe
totdeauna, prin imaginile pe care le notează, să compenseze dezamăgirile
cotidiene. Întoarsă de la cutia goală de scrisori, autoarea este copleșită de
mulțimea noutăților pe care le comentează un stol de vrăbii:
nicio scrisoare –
pe stâlpul de
telegraf
vrăbii gureșe
Lumea nu se sfîrșește acolo unde e necazul
tău: ultima toamnă – / la poarta bunicii lacătul / și-un
vârtej de frunze. Cînd oamenii și-au abandonat defetiști rolurile, ființele
mărunte ies firesc și optimist la rampă: teatru părăsit – / în conul de
lumină / doar un cărăbuș.
Vremea și vremurile îți pot îngusta vremelnic
orizontul: ceaiul aburind – / prin ochiul de geam
teiul / încărcat de nea. Dar aspirațiile așteaptă, în spatele ochiului de
geam, să audă zvonul brumelor ce pică și al negurii care se risipește:
se ridică ceața –
cu ochii pe busolă
toți temerarii
________________________________________
*Mihaela Cojocaru - Cu ochii pe busolă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu