Corneliu Traian Atanasiu
Natura surprinsă în
mersul său firesc se dovedește a fi pentru autoare contaminată de un mimetism
uman, de o neprevăzută empatie. Printre notațiile obiective ale întîmplărilor de
moment se strecoară imperceptibil apropouri cu mireasmă etică. O reținere
sfioasă: Apus de soare – / vântul nu se-ncumetă / printre păpădii, un
mic regret pentru un fapt inerent inevitabil: Fără vreo vină / sub talpa
plugarului – / firul de iarbă, sau pentru o irosire fără martori sau
beneficiari: Înflorind singur / peste gard liliacul - / umbră nimănui.
Și chiar dacă, în
mod obișnuit, totul se petrece discret, fără reacții impresionante, tocmai
tăcerea devine mai grăitoare:
pe sângele mielului
–
cucul a tăcut
Cu aceeași
rigurozitate sînt consemnate și schimbările de opțiuni și de comportament ale
omului declanșate de izbucnirea impetuoasă a primăverii: Dincolo de geam / magnolia-nmugurită
- / las baltă cititul. Poate cu o oarecare reținere gîndind la cei care
nu-și pot permite această libertate: Bat clopotele – / parcă mai greu azi la plug / şi
nicio rază. Și parcă și fluturii, prinși de beția însuflețirii,
simt o vecinătate care-i dojenește ușor: Fluturi în horă / lângă coliba de lut – / cireşe-amare.
Anumite circumstanțe surprinse pe viu sînt oferite
cititorului pentru a resimți fragilitatea și insignifianța existenței fie ea a omului:
În podul şubred / căutându-mi trecutul - / albină-n insectar sau doar a unui bob de
rouă: Un bob de rouă – / soarele se înalţă / ameninţător.
Cînd e vorba însă de tristețile nedeslușite care se înființează odată cu
toamna, haiku-ul se oferă parcă să le facă mai expresive și mai incisive: În vals cu vântul / prin câmpia săracă
– / o libelulă. Și, dacă vîntul a deprins pînă și valsul, de ce să nu
se joace, acolo unde omul nu mai face față, și de-a trenul:
vântul face o haltă
să ia un ciulin
La urma urmei, poate
că frunzele căzute sînt o pildă demn de urmat pentru a scăpa de o
penibilă demnitate statuar-sterilă: Frunze căzute – / statuia plângându-şi /
nemurirea. O temă parcă reluată de la Blaga: Prin Valea Regilor cînd
trec, / asemeni lor, împrejmuit de toată firea, / cu mîinile pe
inimă, m-opresc / și stau așa, pînă la glezne / în aur răvășit.
Ce lesne / ar fi să mi-l ridic din nou pe frunte, / dar nu mă mai
aplec.
Dincolo de pustiirea toamnei: Deal fără turme - / cojocul ciobanului / paznic la stână, patina lucrurilor umane
continuă o derivă a singurătății fără
speranță: Poarta-n ruină – / singur
vântul năprasnic / o mai deschide. Și, pentru ca totul să fie încheiat, și spațiul
domestic confirmă falimentul umanului: În pragul serii / gura
sobei fierbinte – / jar stins între noi.
În plină iarnă, săltați un pic peste
nămeți mai rezistă urgiei doar uscăturile aproape mineralizate ale cîmpului: Părând
neclintiţi / în calea viscolului – / ciulinii pe câmp. Și poate nădejdea pe
care o mai ocrotim în suflet: Afară viscol – / în lumina candelei / liniştea rugii.
Calea spre ce-a fost nu mai există:
Drumul troienit –
la casa părintească
nicio potecă
Căldura de demult e
doar în rama amintirii: Lemne troznind – / deasupra căminului / vară-ntr-un
tablou. Și cîinele simte că totul s-a dus odată cu sania copilăriei: Printre
ruine – / câinele adulmecând / urma
saniei.
Să fie totul doar această nostalgie
după tot ce a fost și a pierit? Să fie o ciudată împletire între dor și
înstrăinare?
Vechea-mi fotografie –
mi-e dor de străina din ea
privindu-mă galeș
Rămîne să hotărască cititorul. Sau
poate să se lase pradă echivocului.
_________________________________
Mulțumesc frumos, Cornel!
RăspundețiȘtergere