Remarcabil în poemele lui Petru-Ioan Gârda este
faptul că plonjează fără teamă în noianul tematic aparent uzat de autorii
anteriori pe care se vede însă că i-a citit cu folos. Recuzita nu-l dovedește,
știe mai mereu să a adauge patinei o nuanțare original-salutară: stele-n
adâncuri – / între oglindă şi mâl, / câţi ani lumină!? Aceeași veghe pe
prispă lîngă greieri și stele, dar golul este umplut de mireasma proaspătă a
reginei nopții. Sau de noaptea regină?
veghe pe prispă –
între greieri şi stele,
regina nopţii
Tensiunea
de care are nevoie poemul este una fără stavile, aceea a vibrației solidare a
întregului lumii: vaporul
plecând – / pe mare şi-n inimă / acelaşi
zbucium. A vremii care nu este decît o veșnică
reîntoarcere: omăt ca-n trecut – / l-aud iar pe tata / fluierând
pe-afară. A toamnei care se strecoară în suflet și aburește
ochelarii pe ambele părți: bunica la geam / ştergându-şi
ochelarii – / negura toamnei. A primăverii neiertătoare
care a ajuns fără vrajbă pînă în pragul casei: casa
natală - / întâia primavară / cu iarbă în curte.
Lucrurile
singure regizează o tristețe a părăsirii: amurg în mai - / sub
nuc un balansoar gol / legănându-se. O dezolare la care
consimte ostenit și fluturele: arşiţă mare – / nehotărât prin ierburi / un
fluture alb.
O secătuire ardentă: toamnă fierbinte –
/ pe fundul pârâului / frunze uscate. Chiar și marea pare stoarsă de suculență și de nostalgii:
rada
pustie –
tot
mai departe de ţărm
vasul
Speranţa
La
mărturisirea obiectivă a pustiirii se adaugă din belșug și amărăciunea
provocată de apusul discret al satului: casa-n ruină – / consolidându-şi
cuibul / primele berze și
a sătenilor: s-au dus bătrânii – /
doar un câine slab mai stă / pe prispa / casei. De viața de altădată rămasă parcă fără repere: canton desființat – / acarul își privește / linia vieții
sau copleșită de natura care-și reintră-n drepturi: casa bunicii – / neatinsă-n
ogradă / zăpada de ieri. Pînă și ispita ierbii verde de acasă se preschimbă
în fața unui invadator lipsit de cuviiință: întors
din lume – / iarba verde de-acasă / întrece gardul. Viața autentică e
conservată doar în albumul cu amintiri: geamuri
termopan – / răsfoind fotografii / cu flori de gheață.
Nici
vorbă însă să fie totul deprimant și irecuperabil. În ciuda ponoaselor,
întîmplările curente, printr-un efect empatic, refac de la sine tonusul
deficitar: greiere-n cizmă - / după
amiază tata / coseşte desculţ; bătrâni
la coasă – / ferit cu grijă cuibul / de
prepeliţă. Lucrurile și ființele mărunte și efemere,
însuflețirea lor, iradiază în jur o energie reconfortantă: baston pe bancă –
/ orbul se îndreaptă spre / teiul înflorit; tufa de liliac – / a treia oară pierd / autobuzul, care trebuie parcă împărtășită și cu cei ce
s-au dus: cireși înfloriți- / trag lângă geam fotoliul / gol al bunicii.
Chiar și degringolada satului
păstrează în ea un reper indestructibil:
casa natală –
doar Carul Mare mai e
la locul lui
Cînd și cînd, mai degrabă în momente cînd lumea
civilizată dă rateuri, timidă, lumina veritabilă se reîntoarce în toată
splendoarea ei: pană de curent – / strada luminată de / regina
nopții.
Nărăvit
la epigramă, autorul are și poeme în care ironia este mai manifestă. Dar în
acelaș stil mucalit și laconic surprinzînd nedumerirea copilului: s-a
dus bunicul – / parcă și Mos Crăciun / arată
altfel, aplecarea bunicii spre calicie: cireși
înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri, palpitațiile
bunicului: ceas de perete – / inima bunicului / tot pierde
ritmul, poznele copiilor miloși peste măsură: cuțite
lucind – / sub patul copiilor / mielul
de Paște, farsele destinului: zi de-amnistie – / pe
poarta închisorii / e scos un coșciug, surprizele
talciocului: zi
însorită – / în piața de vechituri / marfă
proaspătă, rostul cărților în vremi de restriște: noapte geroasă – / cărțile de căpătâi / la gura
sobei și, de ce nu, prognoza vremilor ce vin: ultimul
pătrar – / în vârful catedralei / o semilună.
Merită
să evidențiez dintre multele poeme cu tematică rurală două care observă
simetria și solidaritatea dintre firea umană și vremea doar aparent
capricioasă: fulgi mari peste sat – / mama cerne făină / pentru
cozonaci; prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă.
Se
pare că, cel puțin într-o viziune lirică, natura preia fără nicio întrerupere,
dar într-o manieră originală ritualurile omenești.
casă uitată –
an după an mai dese
lăcrămioarele
Corneliu Traian Atanasiu
La cât mai multe!
RăspundețiȘtergere