Pentru scurta perioadă de cînd scrie
haiku, Daniela Lăcrămioara Capotă dovedește o deosebită aplicație. E adevărat
că, așa cum mi-a mărturisit, aplecarea ei spre acest poem aparte a fost serios
susținută de studiul asiduu al informațiilor găsite acum într-un volum mai mare
pe internet. Dar la fel de mult cred că a ajutat-o și prezența în grupul
Romanian Haiku printre autori mai vechi și mai versați.
În culegerea de față este remarcabil
faptul că a respectat sau, mai bine zis, a interiorizat exigența discreției
autorului care nu trebuie să fie prezent în poem nici exhibîndu-și emoția, nici
rătăcindu-se printre lucrurile sau ființele evocate. Un singur poem menționează
existența autorului: cireş înflorit – /
departe sunt de lumea / dezlănţuită. Dar el amintește de o licență
asemănătoare din poemul lui Șerban Codrin, cel mai cunoscut dintre autorii
români de haiku: merii în floare - / am
totul dinainte / pe masa goală. La urma urmei, ideea este aceeași,
desprinderea de lumea agitată sau nesățioasă, pe care ți-o facilitează reveria
în fața înfloririi impetuoase a pomilor și alegerea altui registru al al
nutriției.
Iată un poem demn de pana unui autor
consacrat:
colbul uliţei
–
în ciutura
fântânii
nici urmă de
nor
Nu-ţi
trebuie prea multă perspicacitate ca să simţi, în ciuda expresiei eliptice, sugestiile
poemului. Aluzia colbului din uliţă
este convergentă cu lipsa norului din
ciutură. Şi nu-i vorba doar de cerul senin, fără pic de nor, ci de puţul
secat din care ciutura nu mai poate scoate oglinda apei pentru a cerceta sau
certa cerul prea arzător.
O înscenare la fel de sobră și în
poemul care urmează. Două imagini, fiecare cu elocvența ei: frivolitatea
ciulinilor (duși de vînt) și clătinarea greoaie (și oarecum tristă) a ciuturii.
Și un joc de cuvinte – în cumpănă –
care, vizual, ține de cadrul firesc și natural al toamnei evocate de ciulini și
vînt, dar simbolic pare să mărturisească atitudinea unui observator nemenționat
în text. Lucrurile se mișcă, dar cineva, șovăind, încearcă să găsească un
echilibru.
ciulini în
joacă –
în cumpănă
ciutura
bătută de vânt
Autoarea știe însă să mînuiască nu doar
imaginile în simplitatea lor desăvîrșită și grăitoare totodată ci și jocurile
de cuvinte. Strada Domnească pare să
fie, în următorul poem, calea care se cuvine înaintării maiestuoase a
miresemelor de tei cărora nimic nu le poate interzice, prin semne așezate
abuziv în calea lor, răspîndirea. Căci, în colindul său, parfumul suveran al
teilor se lasă sedus doar de capriciile adierilor.
strada
Domnească -
doar parfumul
de tei pe
sensul
interzis
Mai jos, un alt poem exprimînd mai
delicat, tot printr-un joc de cuvinte, o părere de rău pentru casa ruinată. Cu ironie, cititorul este
îndemnat să vadă-n gura leului sau o
încercare de a păzi casa speriind trecătorii, sau doar o tentativă de a le
atrage privirile către o dramă a neputinței.
casă-n ruină -
ivită prin
gardul rupt
gura-leului
Abur și ceață în opoziție. Primul cu
efect benefic, exorcizînd tulburarea neguroasă de afară. Gîndurile risipite
(necalificate printr-un adjectiv) se vede că sînt cele rele, care te muncesc.
Reveria în fața aburului cafelei pare un ritual intimist binefăcător și,
evident, revigorant. Nimic pretențios, o scenă domestică aburoasă cu aura ei
simbolică.
abur de cafea
risipind
gândurile -
afară ceaţă
Am să închei cu un poem extrem de
delicat care profită de două imagini reale pentru a le distorsiona doar atît
cît e necesar pentru a isca o atmosferă de o infinită nostalgie. Radioul cu lămpi, un aparat banal,
vetust și inutil în zilele noastre, evocă o întreagă epocă, iar Lili-Marlen introduce toată anxietatea
războiului și tristețea soldaților din tranșee. Cine nu s-ar simți ca un
fluture atras de scînteierea discretă a lămpilor? Sau de ochiul său magic?
radio cu lămpi
-
un fluture
ascultă
Lili-Marlen
Am convingerea că autoarea a făcut o
pasiune pentru acest poem și că talentul ei o va face să rămînă mereu în
preajma lui.
Corneliu Traian Atanasiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu