Ion Untaru
Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră..."* şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu insistenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!"), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!"
Deschideam cartea la întâmplare şi îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu autorul:
Bătrână la fereastră -
urmărind în stradă
luminile de Înviere
Gata să apună,
soarele printre sălcii
a aprins balta
Odihnă-n parc -
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză
Închideam ochii reprimându-mi o maliţie uşor ireverenţioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observaţie. Şi mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:
Chiar şi pisica,
m-a vizitat la spital
într-un vis frumos
Foşnetul valurilor
pe faleză-n zori -
şi-un râs de fată
După-atâta ceaţă,
moşul bucuros că vede
o lună ştirbă
Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tuşă de artist. Uite cât de bine ştie el să capteze atenţia cititorului care, ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt nişte poeme despre care poţi să scrii pagini întregi, esenţa unor frumuseţi indicibile închise în nu mai mult de şaptesprezece silabe sau chiar mai puţin.
Acum nu mi se mai părea aşa de uşor ca la început să laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganţă. Tenorul care cucereşte auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îţi vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i aşa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să ştie cât a exersat ca să ajungă aici.
Şi m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun aşa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferinţele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumuseţea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:
Copil fericit
la fereastra sa
a înflorit caisul
Pe malul lacului
agale spre seară -
cu doi sori în faţă
La geam bătrânul
cu pisica-n braţe
priveşte apusul
De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitaţi la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârşitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i aşa?) care priveşte gânditor spre apus...
Şi totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie şi didacticism, ci cu distincţie şi nobleţe aş zice.
Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioşie, de participare afectivă care ni se transmite şi nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Aşa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzaţie de deja-vu, deşi am fi putut să le fi observat şi singuri înaintea „Umbrei..."
Singur -
pe faleză ninge
doar pentru mine
Întâi ne-am privit -
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea
străduţă-n Constanţa -
vrăbiuţa are cuib
în cireşul japonez
Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neaşteptate iar o vrăbiuţă zglobie stabileşte în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin (unde locuieşte autorul).
Este şi o dovadă peremporie a talentului dar şi a modestiei cu care lucrează asupra poemelor şi ni le pune apoi la dispoziţie. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conţin nu mai puţin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puţin de 700.
Cartea este structurată pe anotimpuri aşa cum îi şade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidenţă raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar şi care ne vor însoţi paşii noştri prin timp.
Şi ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simţului său fin de observaţie: beţia, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăieşte (bătrâneţea este întotdeauna legată de neputinţă!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai uşor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferinţa pe care o întâlnim şi în lumea păsărilor, a plantelor (o invitaţie „subţire" să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescăruşii) citadin şi cu care coabitează natural, dar şi vitalitatea primară a unei nebune care îmbrăţişează ploaia râzând.
Cititorul atent este captat şi de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligenţă, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacţiei spirituale de a fi câştigat pe termen lung un prieten.
O „Umbră..." de care ne vom aminti cu plăcere. Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.
___________
* Radu Patrichi: Umbra unei frunze, poeme haiku, editura Ex Ponto, 2011, Constanta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu