ROMANI LA FESTIVALUL DE LA PECS

La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.


Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ).



Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ).


Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).


Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).


Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).


În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).


Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).


Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).

Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.

World Haiku Festival Pecs, 2010.

George Bădărău