O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).
Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ).
Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ).
Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu